Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Când ne amestăcam noi in planurile lui Dumnezeu


” iar semnele vremurilor”
(M. 16, 4)
”Cine seamănă în trupul său, din trup va secera pieirea, iar
cine seamănă în spirit, din spirit va secera viata vesnică.”
( Epistola Sf. Apostol Pavel către Galateni. 6, 8)

A te lăsa în voia lui Dumnezeu nu’i chiar asa de usor, dar cei ce practică credinta, cunosc ”secretul” si o fac, cu inimă dechisă si constiinta senină, căci ”supunerea fată de Dumnezeu si legea Lui este libertate,” după cum a afirmat-o filosofic, scriitorul, teologul si filosoful danez Sören Kirkegaard(1813-1855): ”Unica adevărată independentă este dependenta de Dumnezeu” sau după cum afirmă si Sfânta Teresia Benedicta a Crucii (Edith Stein, 1891-1942)” Domnul stie ce are de gând cu mine, de aceea n’am nevoie să’mi fac eu gânduri despre asta.”
Împărat, rege, cersetor sau un simplu muritor, pentru Dumnezeu, scara rangurilor noastre sociale, nu are nici o valoare. În fata Lui, singur sufletul nemuritor este valoros, acea fărâmă de divinitate sădită în fiecare fiintă umană, pe care omul îmbrăcat în materie are obligatia de a o îngriji, a o păstra curată, a nu o murdări cu păcate, cu fapte reprobabile nu numai în fata lui Dumnezeu ci chiar si în fata societătii. Cu toate greselile si abaterile noastre, Dumnezeu este alături de fiecare om răsplătindu’l după faptele sale nu numai în lumea de dincolo de moarte, ci încă chiar aici pe Pământ. Dumnezeu îi dă semnele vointei Sale atât regelui, cât si cersetorului care uneori poate avea un suflet mai curat si mai plăcut lui Dumnezeu decât un rege afemeiat, păcătos până la nu se mai poate, chiar criminal, care folosindu-se de puterea ce i-o dau oamenii, uită de poruncile divine, egale si valabile pentru fiecare om, mai al es de porunca a V-a, ”Să nu ucizi!” si a VI-a, ”Să nu curvesti!”
+


Mircea Eliade
Documentele despre Mircea Eliade arată că în tineretea lui a fost în relatie de dragoste, cu Nina. După un timp, Nina a rămas gravidă. De ce nu s’au căsătorit, documentele ce le avem noi, nu ne spun decât doar atât că Nina prin interventie medicală a lăsat să piardă copilul, dar că tocmai din cauza acestei interventii, Nina a făcut cancer si a murit. Alte documente, despre filosoful nostru spun că spre sfârsitul vietii lui, Mircea Eliade a suferit din lipsa unui urmas. Foarte si-ar fi dorit să fi avut un copil, dar acum era prea târziu!...
**************************************
Napoleon Bonaparte
” Povestea” viertii lui Napoleon(1769-1821) ne aduce si aceasta unele pasaje la care putem medita. Numele lui se leagă de multe localităti de pe Coasta Mediterană, din tinereta sa ori de mai târziu.Una este St.Raphael. La 9 Oct.1799 Bonaparte debarca aici, doar cu patru vase mici, reîntors din campania din Egipt,(1798-1799) deoarece o parte a flotei o lăsase în Malta pe care primise misiunea să o anexeze Frantei si pentru că armata îi fusese decimată de pestă.
Maltezii nu i-au opus rezistentă lui Napoleon, căci doar nu venea spre ei un păgân, ci un crestin catolic, ca si ei, doar că actiunea, “generalului revolutiei,”Bonaparte, în Malta, n’a fost nici crestină si nici umană. Se găsea în plină ascensiune si nimic nu’l oprea să nu’si arate spiritul războinic, gata de atac la cea mai mică împotrivire a “adversarului.” A atacat si a jefuit peste tot.
Acum îsi aducea cu sine generalii participanti la campanie, doi oameni de stiintă, ofiteri si soldati.Locuitorii din St.Raphael si Frejus au alergat, pe chei, în întâmpinare, ovationându’l, el însă a impus o carantină severă spunând: “Nu vă apropiati; poate vă aduc pestă.”
În aceeasi seară a pornit spre Paris în eleganta sa trăsură “de serviciu.” Dar Dumnezeu nu l-a ajutat! Cum n’a avut gardă, trăsura cu bagajele, ce’i venea în urmă a fost atacată si jefuită de briganzi asa încât generalul a ajuns la Paris “gol, golut”.Valorile bisericilor si mânăstirilor care au fost sistematic “confiscate” de Napoleon, rod al ideilor revolutiei franceze se găseau în trăsura cu bagajele. Desigur că avea în bagaje si valori jefuite de pe Malta, de care însă n’a avut parte să se bucure, ajuns la Fontainebleau!
Si campania sa din Egipt a lăsat posteritătii o urmă de nesters: soldatii lui voind să distrugă sfinxul, dar nereusind, l-au mutilat distrugându’i nasul ! Ceea ce vedem azi este “opera” soldatilor lui Napoleon.
Familie
La data de 2 Decembrie 1804, în catedrala Notre Dame de Paris, Napoleon Bonaparte se încorona împărat al francezilor. El avea în plan să si’l supună pe papa, motiv pentru care n’a vrut să fie încoronat ca împărat, la Roma, de către papa, după traditia de secole, ci la Paris. Papa Pius al VII-lea(1742-1823, papă, 1800) acceptă să meargă la Paris pentru încoronare spre a obtine libertatea religioasă a francezilor, călcată rău în picioare, de revolutia lor, dar n’a reusit. Foarte plin de sine, Napoleon smulse coroana imperială din mâinile papei, care o luase de pe altar să i-o pună lui pe cap si si-o puse singur, apoi luând el a doua coroană de pe altar i-a pus-o el pe cap sotiei sale, Josephine Beauharnais(1763-1814) femeia de 41 de ani, văduva marchizului de Beauharnais ghilotinat de revolutia franceză. A fost si ea aruncată în închisoare, dar după eliberare a ajuns să’l cunoască pe tânărul
general Bonaparte, care s’a îndrăgostit de strălucitoarea Josephine si s’au căsătorit. Căsnicia lor a fost reusită, desi nici unul nu tinea prea mult la fidelitate. Totusi Napoleon era nefericit, Josephine nu’i putea da un mostenitor si atunci Napoleon s’a îngrijit singur, de unul. S’a despărtit mai galant de Josephine, - decât a făcut-o Heinrich al VIII-lea de Anna de Boleyn, dar totusi făcându’si si el legile lui, ca si Heinrich – luându’si o altă nevastă pe Maria-Luise(1791-1847) fiica împăratului Austriei, Franz I. Cu toate că Maria-Luise nu se apropia nici pe departe, ca inteligentă si frumusete de premergătoarea sa, totusi Napoleon era fericit, avea un fiu, pe care l-a supranumit ”Regele Romei” voind să arate că el va stăpâni si la Roma si nu papa. Fericirea i-a fost de scurtă durată.
Napoleon si Papa
Napoleon trata clerul Frantei si pe papa ca pe un vasal, somându’i să i se supună, respectiv să se supună împăratului. Papa, seful spiritual al tuturor natiunilor catolice, nu putea juca rolul impus de Bonaparte, de unde a izbucnit conflictul ce apăru în 1806 si nu se termină decât odată cu căderea lui Npoleon, în 1814. În Iulie 1809 Npoleon prin generalul său Radet ocupă Quirinal-ul, palatul, ce din 1574 era resedinta de vară a papilor(azi resedinta presedintilor Italiei) si în August îl arestă pe papa ducându’l la Savona, oras port la Marea Ligurică, la S-V de Genova, apoi în 1812, după retragerea dezastruoasă din Rusia îl transferă pe papa la Fontainebleau, oras la S-E de Paris, resedintă, unde în 1813 conflictul urma să se învenineze, dar cursul evenimentelor schimbă lucrurile. Napoleon porneste împotriva Angliei, înfrângerea de la Lipsca,(Leipzig) abdicarea împăratului, actul semnat de acesta la Fontainebleau în 1 814. Papa părăsi castelul Fontainebleau unde a fost tinut prizonier întorcându-se triumfător la Roma, recâstigându’si statele papale, însusite de Napoleon.
+ După dezastrul campaniei din Rusia(1812) înfrângerea Frantei în bătălia de la portile Leipzig(ului) în Oct.1813, de către Prusia, Rusia, Suedia si Austria, mizeria economică la care au dus aceste războaie pentru poporul francez si celelalte popoare europene a fost cumplită. Bătălia de la Leipzig este apreciată în istorie, ca fiind una dintre cele mai mari bătălii, de până la aceea dată în care si-ar fi pierdut viata 100.000 de oameni. În Aprilie 1814, împăratul Napoleon a fost depus de Senat si trimis în exil pe insula Elba din Mediterana, cu o gardă personală de 800 de soldati, cu dreptul suveran asupra insulei si de-a purta titlul de împărat.
La 28 Aprilie,1814, la ora 9 seara, după saispezece ani, Napoleon-împărat intra din nou în portul din St.Raphael, de data aceasta excortat de 300 de dragoni austrieci, ce însoteau cele sase trăsuri si cea a împăratului. Generali englezi, rusi, prusaci si austrieci în uniformă de gală, îi alcătuiau suita. Pe chei i-au prezentat onorul, luându‘si rămas bun de la împărat. L-a preluat căpitanul englez al fregatei pe care urma să călătorească. În vreme ce Napoleon stăpânit de emotie spunea adio pământului Frantei, marinarii engelzi de pe fregată executau salutul de douăzeci si una de salve de tun: Napoleon pleca în exil pe insula Elba.
Bonaparte si-a cheltuit si aici banii, în acte demne de el: si-a construit o resedintă de vară, azi muzeu, a construit drumuri,un spital si a activat comertul.
Pe insulă, Napoleon a dus o viată destul de plăcută, în tovărăsia mamei sale Letitia si a sorei Paolina, cărei el îi zicea adesea “Paoletta”, o femeie frumoasă si de suflet, singura din toată marea familie Bonaparte, care n’a uitat recunostinta, căutând să’i facă fratelui ei exilul pe insulă cât mai plăcut. Asa, ea era maistrul lui de ceremonii. Ceilalti membrii ai marei familii Bonaparte, pe care împăratul îi ridicase la functii înalte, dăruindu’i cu averi si-au uitat de el când a ajuns la ananghie !
Napoleon ar fi putut trăi pe insulă până la capătul vietii, “zile albe si senine” se vede însă că neastâmpărul din firea lui si destinul său a fost croit altfel.
În noaptea de revelion, cu un sfert de oră înainte ca gongul să bată intrarea în 1815 si când balul organizat de “Paoletta” în sala festivă a Palatului Mulini, pe care’l locuia Napoleon, era în toi, a intrat în sală o solie venită de la Paris, care a cerut să vorbească cu împăratul. Fostul subprefect de Reims, Fleury de Chamboulon îi aducea lui Napoleon vesti din partea fostului său ministru de externe, Maret, cum că poporul si armata doreste reîntoarcerea împăratului. Motivul este neiscusita politică dusă de Bourbonii instalati în tară prin Ludovic al XVIII-lea, fratele lui Ludovic al XVI-lea, ghilotinat de revolutia franceză cu 22 de ani mai înainte, care au ajuns să nesocotească mândria de a fi “La Grande Nation” ce o trezise Napoleon, în francezi.
Bonaparte a acceptat propunerea de reîntoarcere, desi destul de riscantă, din motivul că voia să’si recapete tronul “furat”, dar si pentru că tinea să’si reprimească fiul, pe Napoleon Franz Josepf(1811-1832) supranumit“Regele Romei” pe care socrul său, împăratul Austriei, Franz I-ul îl tinea ostatec la Viena,din dispozitia lui Metternich, ministrul de externe al Austriei. Napoleon sustinea că odată ce el se va găsi din nou pe tronul Frantei, împăratul nu mai avea voie,“dreptul”să’i retină fiul.
Acesta a ajuns în mâinile austriecilor, la vârsta de trei ani, dus de mama sa, Maria-Luisa, o femeie foarte putin dotată cu simt politic, foarte ascultătoare fată de tatăl său împăratul Franz I-ul si foarte putin dispusă a se supune obligatiilor sale de sotie si mamă, sau măcar de împărăteasă! Asa se explică faptul că nu s’a străduit nicicând să’si scoată fiul din Schönbrunn unde era tinut în conditii de prozonier si unde a fost îmbolnăvit de tuberculoză, boală ce l-a răpus la 21 de ani.
Napoleon Franz Joseph,”Regele Romei” a fost un tânăr foarte frumos, talentat pentru belle-arte si de o inteligentă ce o întrecea chiar si pe cea a tatălui său(!) socotit omul cel mai inteligent din Europa!
Napoleon a suferit cumplit, până la capătul zilelor sale ( 5 Mai, 1821, în exil pe insula Sfânta Elena)de dorul si grija fiului său. Oare n’am putea interpreta că Providenta i-a rezervat această suferintă ca răspuns la prea marele său drept de a’si croi singur destinul imperial, trecând peste legile lui Dumnezeu, în dorinta sa de-a avea un mostenitor, când semnele erau că el nu are voie, sau nevoie să aibă unul căci “imperiul” său nu era de lăsat mostenire !
Pe de altă parte, poate că Providenta i-a rezervat această suferintă si exilul sever de 6 ani sutinut de englezi pe insula stâncoasă si rece Sfânta Elena din Atlanticul de Sud si ca o infimă ispăsire pentru miile de morti si a imenselor suferinte provocate popoarelor Europei, de războaiele sale. Pe de altă parte poate că nu avem dreptul să’l judecăm aspru pe această temă, căci încadrându’l corect în conceptia si filosofia timpului, putem găsi motivate actiunile sale războinice, desi… nu însă si orgoliul său nestăpânit si infinit, de ”mărire” care a dus la aceste războaie.
Mama sa a dorit să împartă exilul, cu fiul său, dar englezii nu i-au admis, nici măcar să schimbe scrisori, bilateral. Papa, acelasi pe care el l-a jignit si umilit a cerut primului regent al Angliei să îndulcească viata prizonierului Napoleon pe insula Sfânta Elena, dar acestia n’au auzit. Asa se face că împăratul a ajuns foarte singur si izolat.A avut timp suficient de meditatie si căintă. În această tristete, ar fi spus:”Doamne, Isuse, Tu singur ai rămas cu mine;singurul meu prieten ! Tu cel pe care eu l-am desconsiderat si umilit: iartă-mă!” Tot în memoriile sale de pe Sfânta Elena, a lăsat scris: ”Qui mange en Pape, en meure!” ”Cine muscă din Papa, moare!”Cum se poate? El Napoleon Bonaparte cel puternic, cel foarte puternic care’si permitea a’si bate joc si a’l supune chiar si pe papa tinându’l în prizonierat cinci ani si dorind a si’l supune definitiv, prin fiul său, Napoleon Franz Joseph, pe care’l va fa ce ”Regel Romei” în locul papei?! Oare nu din asemenea întâmplări întelepciunea populară a scos maxima: ”Omul gândeste, dar Dumnezeu hotărăste!” sau pe germană: ”Der Mensch denkt, der Gott lenkt!” Sărmanul băiat, cum a plătit cu viata păcatele tatălui său!
Bolnav de cancer la stomac, Bonaparte muribund si-a chemat aghiotantul să’i conducă mâna spre a’si încheia testamentul. Papa îi trimisese un preot să’l asiste în ultimele sale momente. Napoleon se pocăieste, cere iertare papei căruia i-a produs atâta suferintă si se împărtăseste cu Sfintele Taine. Tot mai slab, cu scrisul încâlcit si tremurat, a mai putut scrie:”…ŕ ma mčre.” Când puterile l-au părăsit, a mai fost în stare să articuleze,ca un strigăt de durere si iertare”Mamă!” Ultimul cuvânt! - si moare spre seara zilei de 5 Mai, 1821. Tocmai el, care prin războaiele’i nenumărate si nesăbuite a lăsat mii de mame fără fii! Un semn!?...
Napoleon a mai avut un fiu, ilegitim, Alexandru, rezultat din “marea idilă a istoriei” dragostea între el si fermecătoarea contesă poloneză Maria Walewska. Când în 1840, rămăsitele pământesti ale lui Napoleon au fost aduse la Paris si depuse în Domul Invalizilor, pentru totdeauna, sicriul a fost întâmpinat si preluat de către Alexandru, devenit mai târziu, sub Napoleon al III-lea, ministru de externe. Urmasii lui Napolen, pe această linie, trăiesc si azi dar fără importantă politică, economică.







Teresia Bolchis Tătaru    9/3/2014


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian