Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Arta războiului si „năravul statorniciei” la curtea lui Stefan cel Mare

1.
Hotarele, inclusiv cele ale nesăbuințelor omenesti, erau altele în vremea lui Stefan cel Mare, moartea omului, însă, era aceeasi. si moartea venea, mai ales, cu războiul.

Ce somn n-a somnit Matiaș Corvin de s-a pornit contra lui Ștefan în acea iarnă cu vifornițe, de la 1467? Ce înger l-a îndreptat de la Roman spre Baia, tocmai acolo unde se ițise în istorie principatul Moldovei? Cum de nu adulmecase fiara româno-ungurească că lui Ștefan îi trebuiau mai tare tunurile Corvinului decât biruința asupra lui? Dar Mahomed al II-lea? Genialul cuceritor (și mare înțelept) a fost umilit necruțător de podagră, dar, mai ales, de către... români. Iancu de Hunedoara i-a șters nasul la Belgrad, în iulie 1456. Vlad Țepeș i-a batjocorit într-o noapte tabăra, în iunie 1462, de i-a mers vestea în toată Europa. Peste 100.000 de ostași, elita armatei turcești, scotoceau de-a surda coclaurile Târgoviștei în căutarea armatei românilor, iar Vlad (domnitorul Munteniei trase în țeapă cu un an înainte peste 22.000 de turci), ca o fantomă, le arăta de pe culmi doar funduri goale băgate în țepușe îngrozitoare. Dar ce a fost să pătimească armata uriașă a lui Soliman eunucul, pe10 ianuarie 1475, la Podul Înalt, pe o ceață rece, umedă și deasă? Cum a ajuns acea armată slăvită în mlaștina de lângă Vaslui? Și cum să potrivim cu limitele noastre omenești năprasnicul 26 iulie 1476, după care din vânător sămețul Mahomed s-a trezit vânat hăituit? Ce a câștigat otomanul în acea cumplită vară moldovenească? Câteva zeci de capete de boieri la Războieni, o simplă uzură pentru acele timpuri? Câteva turme de oi și de boi? O mie de cai? O criză și mai acută de podagră? O confruntare istovitoare cu seceta, apele otrăvite, foamea și ciuma? Gustul amar al neputinței de a birui inteligența unui voievod care te hărțuiește zi și noapte din borțile moșiei lui fără a ieși la suprafață? Dar săracul Ioan Albert al leșilor? Ce Michiduță l-a adus în toamna lui 1497 la Suceava, tocmai atunci când Ștefan termina principala lui construcție religioasă, biserica mănăstirii Neamț? Flămînzită, umplută de păduchi și de râie, demoralizată, armata leșilor s-a prăpădit pe 26 octombrie în pădurea uriașă a Cosminului, verde încă. Ba răzeșii din Țara de Sus au reușit să strângă și merele lor cele domnești, repetând în tihnă colinde de Crăciun cu Lerui, Ler, flori de măr!

Razboiul, strașnica, misterioasa, dorita patimă a ființei omenești! El marcheaza locul omului pe scara pământului, dar și pe cea a cerului. Băițeii sug laptele mamei, dar mâinile le întind după săbii și puști. Un bărbat nici nu are ce povesti despre viața lui dacă nu a fost la război, sau, măcar, la armată. Urmărind aceste așezări arhetipale ale omului și Iorga, și Sadoveanu s-au ferit să-l descrie pe Ștefan drept protector al artelor și al științelor (așa cum l-au descris istoricii timpului pe Mahomed al II-lea). Ei nu au vorbit despre matematica desăvârșită a Putnei, puterea pacificării țării prin iertare, arhitectura organizării ținuturilor, fluxurile și refluxurile banilor europeni pe care Moldova le vâna cu atenție, dar, mai ales, ei nu au sesizat că la Pătrăuți, Voroneț sau Bălinești zugravii lui Ștefan au pictat genial ravășitoare întrebări și năluciri ale minții și sufletului omenesc. Și mulți istorici moderni nu ating discuțiile pe care le-o fi întreținut cu pasiune firea curioasă a lui Ștefan. În manualele de istorie nu se vorbește despre Daniil Sihastrul și sutele de schivnici ce se nevoiau pe atunci prin Munții Putnei și ai Voronețului cu tăcerea, postul, plângerea și rugăciunea lui Isus. Sunt necercetate relațiile lui cu misterioșii cazari de la curtea Mangopului, dar și cu evreii care i-o fi povestit de construcțiile și pictura italienilor. Neîndurătoarea rană de la 22 iunie 1462 l-a învățat prietenia cu medicii, dar și cu acei care înmulțesc științele, cele inginerești, dar și cele biologice, fiind în mod deosebit apreciate la Suceava. Istoricii, bărbați și ei, bat mai mult în mulțimea războaelor lui Ștefan, nu și în vastitatea cunoștințelor lui, care, îndrăznim să afirmăm, nu erau mai puține decât ale lui Mahomed al II-lea, pe care l-a biruit în două rânduri, deși era și mai tânăr, și nu cucerise Constantinopolul. De fapt, acele multe și lăudate războie ale lui Ștefan cel Mare au fost numai... patru. Patru în 47 ani de domnie. Drept că ele sunt de învățătură pentru toate Academiile de artă militară ale lumii... Zicem de învățătură fiindcă Ștefan a dus acele războie (zise și războie de țară) pe moșia sa. Iar zarvele cu muntenii, războaiele de domni la care țăranii se uitau de departe, cum zice Sadoveanu, le-a exportat mai ales pe moșia lor, cea basarabească, care, prin mamă, dar și prin ultima soție, era și a lui.

Dar de ce n-a oprit Ștefan vrăjmașii la hotare? Pe Matiaș Corvinul chiar a putut să-l zdrobească definitiv prin pasurile Carpaților. De ce nu l-a atacat până în noaptea de la Baia? Fiindcă e bine să duci războiul cu străinul lăsându-l să intre adănc pe moșia țării, dar acolo unde îți șade ție bine, nu lui. Năvălitorul vine cu obozuri trase de mulți boi, cu instrumente și arme, corturi, tacâmuri și cai. Convoiul acesta uriaș trezește teribil patriotismul într-o țară de țărani modești unde toată bogăția e moșia strămoșească... Pentru a prăda acest convoi nu e nevoie de forțe multe, ci de multă, necontenită, inteligentă hărțuire morală a năvălitorului. Mai ales nu-l lăsa să doarmă! Nu-l lăsa nici să ațipească! Pustiește tot în calea lui! Arde-i fânațurile! Otrăvește-i fântânile! Lasă stârvuri de cai și de boi să-i foșcăie viermii pe marginea șleahului! Urmărește-l deschis, provocator, din deal în deal, din copac în copac, din iarbă-n iarbă! Jefuiește orice oboz rămas în urmă! Nimicește orice pâlc de cercetași sau de adunători de alimente! Și pradă convoiul! Prădă și nu lua prizonieri! Fiindcă ești în țara ta, pe moșia ta, în statornicia ta. „Năravul statorniciei”, zice Sadoveanu. Bun nărav!

II.
Problema lui Ștefan care era? Era mintea lui Mahomed al II-lea. Și podagra acestuia, care, ce blestem, l-a chinuit și pe dânsul.

Ștefan s-o fi gândit mult la Mehmet. Oamenii vorbeau destul pe atunci de violența turcului, dar și de iscusința minții lui. Mai ales cultura acestui otoman o fi bântuit mintea tânărului voievod, pasiunea cu care Mahomed discuta probleme științifice, morale, religioase, artistice și cu patriarhul ortodox Ghenadie, si cu trimișii italienilor, inclusiv cu pictorii lor, și cu vechii, tâmâioșii greci constantinopolitani, dar, mai ales, cu înțelepții indieni, persani și arabi. Cine era miluit de magnificul sultan care se măsura cu Alexandru Macedon și Cezar? Cei care scriau opere științifice, cei care știau să construiască poduri solide și corăbii bune, tunuri serioase și palate frumoase, cei care prețuiau aroma poeziei arabo-persane, în metrii căreia și sultanul scria (cu pseudonimul “Milostivul”): “Trandafirii obrajilor tăi mi-au prefăcut vocea în privighetoare”. Cu așa o minte a luptat Ștefan, o așa minte a lăsat-o de două ori cu buza umflată. Deci, cum a putut fi învins Mahomed? Doar cu puterea unei minți la fel de strălucite.

Analiza arhitecturii bisericii mănăstirii Neamț (care e mai veridică decât a Putnei, fiindcă nu a suferit atâtea reconstrucții), sau a picturii “Batjocorirea lui Isus” din naosul bisericii de la Voroneț, arată că lupta dintre Ștefan și Mahomed s-a dat tocmai pe acest tăram, al ințelepciunii, religiei și culturii. La șefii de stat inculți, mărginiți, aroganți nici boii nu trag, nici oile nu fată, nici câinii nu latră (iata, RM e la coada Europei). Este neserios să ne inchipuim că Ștefan, biruitorul lui Mahomed al II-lea, a fost doar un războinic oarecare și nu a studiat fundamental arta războiului celui mai temut și mai învățat general de atunci. Mai mult – Ștefan a rămas viu după războaiele cu Mahomed, domn până la bătrânețe în tara sa, pacificată, sătulă, plină cu oameni pregătiți moral și profesional pentru fapte încă și mai mărețe decât cele ale războiului (cum s-a dovedit a fi uriașul complex de biserici ridicat de Ștefan după 1487). Dar cine l-a învățat pe Ștefan arta războilui? Istoria modernă nu cunoaște unde s-a ascuns copilul lui Bogdan al II-lea de urgia unchiului său după 1451. Dar felul cum a purces, imediat după aprilie 1457, să așeze tara în baza organizării stricte teritoriale, a economiei liberale, a limitelor de putere politică și a iertării creștinești (repetăm pentru politichia de azi) vorbește de un plan bine chibzuit. Chibzuit, însă, de un tânăr de 20 de ani? Cu cine? Unde? Când?

Iancu de Hunedoara l-a instalat la domnie pe Vlad Țepeș în 1456. Se mai știe că de la munteni (era și normal, mama lui era munteancă) s-a ridicat Ștefan ca să-l doboare pe Petru Aron. Oare nu cumva și el a fost una din armele umane ale lui Iancu, asa cum a fost și tatăl său, Bogdan al II-lea, și unchiul său, Roman? Copilul Ștefan a putut chiar să fie botezat sau purtat în brațe de nea Iancu. Genialul ostaș transilvănean ridicase la Hunedoara unul din cele mai grandioase palate europene (împreună cu soția sa Elisaveta), avea trainice legături cu puternicile republici italiene. Putea el să aibă grijă de foarte deșteptul fiu al lui Bogdan al II-lea și să-l trimit㠓la învățătur㔠în acele republici? O fi putut să vadă Ștefan cu ochii lui pictura murală a lui Giotto și Pierro de la Francesca, să prețuiască foloasele arhitecturii monumentale și inovațiile genialului Bruneleschi? O fi putut înțelege că țări așa de mici ca Veneția pot domina lumea? Faptele demonstrează că viitorul domn al Moldovei (și unul din cei mai luminați români din toate timpurile) cunoștea în aprilie 1457 organizarea politico-economică de la Veneția și Florența. Până la acea dată el a putut să participle și la marea bătălie de la Belgrad, din 1456, cînd Iancu l-a biruit pe Mahomed. De acolo el a putut să se îndrepte cu ceata lui, călită în război adevărat, spre Moldova.

Or, Ștefan a demonstrat de nenumărate ori că era și un mare general, și un ostaș desăvârșit, artă care se învăța numai și numai la război. Poți să fii de un milion de ori curajos, dar dacă nu ai ieșit cu “pieptul gol și fața curată”, vorba cântecului, să te bați pe viață și moarte cu alt ostaș, ce fel de soldat ești tu? Dacă în prima luptă pe care i-a atestat-o istoria, cea de la Joldești, tânărul Ștefan nu arăta că e un neânfricat mânuitor de sabie, daca nu se mișca în Joia cea Mare a anului 1457 așa de repede că, vorba lui Sadoveanu, nici “roua nu se lua din lunca Siretului”, cum avea să-i iasă țara înainte și să-l “vrea” Domn? Pentru care merite bătrânul mitropolit Teoctist, care-l unse Domn și pe Petru Aron, a ieșit “cu târgoveții și cu unii boieri bătrâni” la cămpia zisă a Direptății, ca să i se închine? În acea săptămână a Patimilor, doar pentru meritele ostășești de la Joldești.

Deci, unde putea să se cuibărească în inima lui Ștefan credința teribilă că Mahomed poate fi biruit? Numai la Belgrad, când, iară într-un iulie nefast pentru Mahomed, acesta fusese umilit de “mândrul și mărețul” Iancu de Hunedoara. Iar în imensul palat de pe malul Cernei adolescentul Ștefan a mai putut învăța și artele sufletului, și cele administrative, și cele inginerești (construcții de biserici, cetăți, curți, poduri, drumuri, dar și de ascunzișuri pe care nici fiarele nu le pot adulmeca). Acolo, printre ruinile colosale ale Sarmisegetusei Ulpia Traiana, el o fi aflat de războiul lui Decebal cu Traian, dar și de strașnica putere a vremii, cea care le orânduiește și le lecuiește pe toate după legile ei, nu după mărirea de nimic a omului... Acolo, urmând frumusețea turnurilor bisericilor de la Strei sau Densus, s-o fi născut în mintea tânărului Ștefan minunea unicală a Putnei. Dar tot pe acolo el o fi învățat că pierzînd bătălia la Belgrad, teribilul Mehmet s-a putut lesne răzbuna cumpărând viața și mărirea lui Iancu doar cu o picătură de otravă, doar cu un vârf de ac de ciumă.

III.
Dragos a domnit 2 ani. si a murit. Sas a domnt 4 ani. si a murit. Apoi a domnit Lațco - 8 ani. si a murit... Dar fiii lui Alexandru cel Bun? Câți au murit de moarte bună? Nici unul... Shakespeare a spus bine despre acele vremi: un regat pentru un cal!

Cum a reușit Ștefan cel Mare să domnească 47 de ani și să moară natural, de podagră și bătrânețe? Atentatele la viața lui or fi fost „câtă frunză și iarbă”, gândite cu viclenie și tocmite cu mulți bani! Ștefan trebuia să se păzească de surori și de frați (îi avem în vedere pe cei ce apăreau de prin florile de româncuță), de neveste, amante, veri, moși, nepoți și strănepoți, de vraci, popi, diplomați, chiar și de propriile odrasle, de toți cei care se apropiau la o bătaie de săgeată, dacă nu vroia să-și dea trupul viermilor tocmai atunci când viața era mai dragă. Orice bucată de pâine sau carne, orice pahar de apă sau vin, orice culcuș, orice haină, orice stâncă sau desiș de pădure, chiar și aurul coroanei îi putea aduce moartea! Dar nălucirile minții sale uriașe? Dar tenebrele viselor de cuceritor, pe care nici sfinții nu le pot controla? Dar conștiința nedesăvrșirilor genetice (statura mică, podagra)? Dar morțile soțiilor și ale copiilor (Elizaveta de Kiev, Maria de Mangop, Bogdan, Petru, Alexandru)? Dar complexul „edipian” al Mariilor? Nici o otravă nu te ucide mai chinutor decât cea pe care ți-o picură propiul suflet...

Dar cum se uita „țara” pe 10 aprile 1457 la bălăiorul domnișor care îl fugărise de pe scaunul Moldovei pe unchiul său Petru Aron? Cât îl vedeau domn? O lună? Un an? Doi? Iată că inteligența lui Ștefan a fost mult mai subtilă decât calculase strașnicul algoritm dragoșian (domni 2 ani și muri!). Urii, invidiei, poftelor nesățioase, mâniei, ignoranței, plăceriii de a vărsa sânge, tânărul domnitor le-a răspuns cu cea mai puternică armă a tuturor timpurilor: iertarea. Ștefan a iertat practic pe toți chiar din ziua când a fost uns Domnitor. Lucru acesta a fost decretat atât de convingător încât majoritatea absolută a celor care au participat la uciderea lui Bogdan al II-lea s-au întors în Moldova, iar primii boieri ai lui Aron au ajuns cu timpul și primi boieri la Ștefan. Nu a fost vorba, deci, de o iertare orecare, ci de politică oficială. Amploarea actului iertării lui Ștefan cel Mare nu cunoaște analogii în Europa de atunci - iertarea deveni strategie de guvernare și era combinată genial și cu arta războiului, și cu cea a mântuirii sufletului, și cu cea a economiei, și cu cea a statorniciei, a sedentarismului, a dorului de vatra strămoșească.

Ștefan a „implimentat” actul creștin al iertării (î-l reamintim: iert ca să fiu iertat, iert ca să iubesc și să fiu iubit, iert pentru desăvârșire) oarecum colateral, mai ales prin acțiunile de așezare pașncă a țării, prin stabilitatea piețelor și a drumurilor comerciale, prin asigurarea unor venituri serioase din agricultură, negustorie și meșteșuguri. Un bou cumpărat la Suceava cu un galben se vindea la Danțig cu 40. Cum să nu-l iubească negustorii Europei pe Ștefan? Cum să nu investească în crescătorul de animale? Cum să nu-l „roage” la timpul potrivit pe Mahomed să mai rabde o țâră cu războiul, până le trece obozul dincolo de pasul Oituzului sau de cetatea Hotinului? Dar lâna și carnea oilor? Dar sarea? Dar ceara? Dar lemnul? Dar grâul? Cât de tare a prețuit Ștefan grâul se vede din felul cum a purtat războiele, ținând cont cu strășnicie de așezarea agricolă a țării sale.

Dar care erau cele „mai bune” luni pentru război din punctul de vedere al Moldovei sedentare? Vara - după cositul grânelor, de la jumătatea lui iulie pănă la finele lui august, cînd începea culesul strugurilor și al merelor. Toamna și iarna – de la mijlocul lui octombrie pana pe la 1 martie, când începea fătatul oilor. Primăvara - după mijlocul lui mai, când se aruncase în pământ toate semințele. Printr-o stranie coincidență de stele, boli, vremuri și locuri, interese negustorești și strategii militare cele mai importante războiae ale lui Ștefan s-au întâmplat tocmai în aceste perioade și urmând tocmai logica descrisă mai sus. Războiul cu Matiaș – decembrie, 1467. Primul cu Mahomed - ianuarie 1475, lîngă Vaslui. Al doilea cu Mahomed – a doua jumătate al lui iulie – mijlocul lui august, 1476, pe lângă munte. Războiul cu Ioan Albert – finele lui octombrie 1497, în țara de sus.

Ștefan a păzit cu strășnicie răzeșii, resursa principală a sigurnaței naționale. A tras războiul, cu viclenie supremă, vara - spre munte, spre zona crescătorilor de animale (turmele erau atunci pe plai, greu de ajuns), iarna - spre Bârlad, acolo unde și azi se întinde un imens grânar al României. Muntele îi plăcea în mod deosebit (tradiția spune că s-a născut și a copilărit la Borzești). Acolo, în munți prăpăstioși, în codri pierduți prin cețuri el putea să dispară rapid, dar și să ascundă o armată la numai câțiva pași de năvălitor. Acolo nu s-a încumetat Mahomed să-l urmărească. Acolo i-a demostrat lui Matiaș Corvin, în decembrie 1467, că războiul se duce cu mintea, nu cu fala, băgându-l în cursa de la Baia. De ce la Baia? Fiindcă Baia era un târg catolic, săsesc. Ajuns acolo Matiaș s-a rugat, s-a spălat, s-a relaxat, și-a pus ostașii pe la gazde ca să se odihnească pentru asaltul final asupra Sucevei, care-i la o azvârlitură de băț. Dar... spre al treilea cântat al cocoșilor din nămeți și viscol a apărut ca o fantomă Ștefan cu răzeșii și Matiaș s-a trezit în mijlocul unui pojar apocaliptic, măcelărit și din față, și din spate. Cum a justificat apoi pierderea vestitei sale artilerii știe toată Europa: cică a îngropat-o în Moldova. O fi fost așa, dar pământul era înghețat și fuga lui Matiș fu pe targă, cu 3 săgeți în spate. Iar cît de tare se întărise artileria Moldovei după războiul cu Matiaș a aflat peste 9 ani marele Mehmet, care l-a „bătut” așa de tare pe Ștefan încât nu i-a luat nici o cetate și l-a „lăsat” domn în țara lui, cea care îl va denumi după 2 iulie 1504 „sveti”, adică sfânt.

IV.
Chiar și în Globalizare, chiar și în prăpădita noastră Basarabie, trebuie să ne învețe minte inteligența sclipitoare a lui Ștefan cel Mare de a duce un război.

Pacificând prin iertare și așezând economico-fiscal țara în fereastra de pace pe care i-a dat-o destinul în primii vreo 5 ani de domnie, Ștefan a pus la punct și un sistem eficient de apărare și de comunicare, o pregătire militară eficientă pe ocoale și ținuturi, o armata profesională centrală, formată din lefegii și dotată cu cele mai moderne arme ale timpului. Ștefan a intuit la timp că după apariția tunului anume cetățile trainice, cu ziduri duble și chiar triple sunt cele mai bune însemne ale faptului că Domnul e în țară și că e nebiruit, dar tot el a construit și un uriaș sistem de strîngere a informațiilor și de răspândire a informațiilor false (nu ar fi de mirare ca legenda despre Ștefan cel Mare și Maică-sa, moartă încă în 1465, să fi fost produs de cancelaria de diversiuni informaționale a Domnitorului pentru campania lui Mahomed din 1476). Și tot el a trebuit să se gândească și la declanșarea delirului patriotic al moldovenilor, delir care i-a ajutat să facă cu forțe puține lucrări atât de uriașe (cetatea de la Chilia sau biserica de la Voroneț s-au construit în 3-4 luni). Or, în acele vremi și Domnul, și boierii, mici și mari, și toate doamnele și domnițele, și tot poporul țării cunoaștea bine și sabia, și alfabetul buciumului sau trâmbiței, și cărările tăinuite ale muntelui și codrului, dar mai aveau și o desăvârșita ținută fizică, morală și religioasă (cum arată chipurile sfinților pictați atunci la Voroneț, Pătrăuți, Bălinești sau Sf. Ilie Suceava).

Aprovizionarea armatei lui Ștefan era simplă, dar temeinică. El chema țara la război pentru câteva zile cu pita, usturoiul și slana ei. Ștefan ducea războiul fără oboz alimenatr, lucru imposibil pentru Matiaș, Mahomed sau nefericitului Ioan Albert, care, spune Sadoveanu, a bătut cu tunul în zidurile de neclintit ale Secevei flămând, ursuz și molipsit de boli în timp ce lefegii lui Ștefan râdeau de leși de pe zidurilor lor tari și înalte, mușcînd cu poftă din bucăți mari de pâine și slănină.

O altă strategie, chibzuită genial de Ștefan, erau aliații. Dacă nu-i ai, laudă-te cât te țin baierile că î-i ai. Dacă î-i ai, dar nu vor să trimită oști, laudă-te că te ajută cu bani, îmbaracă-ți la nevoie proprii răzeși în haine leșești, nemțești, ungurești, dă-le steaguri și arme pe potriva hainelor și plimbă-i de colo-colo pe dealurile din preajma lui Mahomed. Or, în 1476 Mahomed al II-lea a părăsit Moldova după ce s-a zvonit că dinspre Ardeal vine o mare armată ungurească și că alta e gata de pornire din Polonia, că Veneția și Papa de la Roma au trimis bani lui Ștefan ca să-și adune o nouă armată și că și mama lui nu-l lasă în cetatea Neamțului până nu-l alungă pe necredincios din țară.

Ștefan a folosit mai ales diverisunile informaționale în arta de a duce un război. El știa să demoralizeze și să umilească dușmanul prin nesomn, zâzanie, zvonuri, inclusiv zvonuri despre cumplite boli, cum ar fi ciuma sau holera și pustiirea, de multe ori falsă, a orizonturilor. Când orizonturile, inclusiv cele sufletești, sunt pustii, când înaintarea trupelor este întîmpinată cu lanuri și sate pârjolite, dar mai ales cu trupuri de oameni și stârvuri de animale ucise de boli misterioase, atunci zvonurile prind putere și pun stăpănire pe inima celui care te invadează. Iar inima nimicește puterea de soluționare a problemelor de către minte. Așa i-a umilit Ștefan cel Mare pe marii cuceritori ai Europei Centrale și de Sud Est din vremea lui și, practic, a salvat creștinătatea europeană de un alt destin.

Ștefan a alegea genial și timpul, și locul unui război inevitabil. Culisele războiului, însă, erau pentru el mult mai importante decât lupta decisivă dintre armate, pe care o potrivea cu resursele sale și o dădea atunci cînd socotea el de cuviință. Ce manevre diplomatice a făcut pînâ la începutul lui iulie 1476 ca după superba victorie de la 10 ianuarie 1475 să amâne cât mai mult cu putință războiul cu Mahomed? S-a rugat să-i vină aceluia crizele de podagră? L-a amețit cu bogățiile genovezilor de la Caffa (tocmai acei genovezi care, băgîndu-le sulița în coaste fraților din Veneția, i-au transportat pe turci cu corăbiile lor în Europa în cumplitul an 1444)? A trimis false scrisori de ajutor pe care a lăsat să le intercepteze oamenii lui Mahomed (ajutați-mă, frați creștini, sunt slab, nu mai am nici o putere, mă gâtuie turcul!) tuturor cancelariilor din acea Europă invidioasă, meschină, mioapă care nu l-a ajutat cu trupe nici în 1475 și nu-l va ajuta niciodată? I-a băgat pe tătarii din Crimeea sub toiagul lui Mahomed, sugerîndu-le prin spionii săi de la Crâm (să nu uităm că Maria de Mangop încă era vie) că ar fi mai bine să-l atace ei mai întâi pe valah, ca să-l slăbească (cum s-a și întâmplat, fapt care a întârziat intrarea lui Mahomed în Moldova cu încă vreo lună)? Știm că s-a împăcat cu Matiaș! Că a suflat în borșul lui Cazimir! S-o fi rugat și lui Dumnezeu ca să aducă furtunile cele mari de iunie peste Portul Euxin și să întîrzie corăbiile de aprovizionare ale lui Mahomed! Dar, poate, a născocit cu vracii pe care îi avea în preajmă vreo nouă bădrăganie biologică ca să umple cu pantaloni turcești crengile copacilor din preajma drumului pe care armata turcească înainta spre Suceava? Toate astea cu ce scop? Ca să-l atragă pe Mahomed în impasul teatral de la Valea Albă! Ca să amâne confruntarea directă cu Mahomed prin iluzia unei biruințe de moment! Ca să-l poarte de colo-colo pe lângă munte (să ne amintim povestea cu tunul cel mare al lui Mahomed, nimicit de un tunar neamț de la cetatea Neamțului)! Ca să-și coseasca răzeșii gliile ce se coc în iunie și începutul lui iulie, să pună grâul în saci, să-l ascundă și să-și ducă femeile, copiii și și turmele pe coclaurile numai de ei știute! Ca să rămână Domn puternic în țara lui cea românească!

V.
Muzicanții cântau fioros din alăute printre leșuri și pâraie de sânge, tot acolo se deșărtau cupe uriașe de vin, iar Pavel Chinezu dansa hohotind cu un turc mort în dinți. Așa descrie Sadoveanu finalul războilui ardelenilor cu turcii de la 1479.

S-a vorbit destul și despre cruzimea lui Ștefan. Încă de la 20 august 1470, după războiul cu tătarii lui Mamoc, se aflase că domnitorul de la Suceava nu lua prizonieri. Ștefan nu-și bătea joc de sufletul omenesc ca prietenul Vlad Țepeș, dar tot invadatorul prins în Moldova era decapitat fără întărziere. De fapt Ștefan avu grijă s㠄comunice” țărilor din jur cât de „fioros” este și dup㠄cumpluta” devastare a Brăilei în 1470, când, vorba letopisețului celui nemțesc, ar fi tăiat pân㠄și burțile mamelor și le-ar fi spânzurat pruncii de gât”. Era o dezinformare, ca și cea care susține că în lupta de la 18-20 noiembrie 1473 de lângă Râmnic Ștefan ar fi ucis 64.000 de ostași munteni. Atâta armată nu adunau ambele principate nici în cele mai grele războiae. Iar la Podul Înalt, în 1475, s-a adeverit zvonul că moldovenii nu luau prizonieri. Zeci de mii de turci au fost tăiați atunci necruțător. Chiar și marii dregători turci, pentru care se puteau obține uriașe sume de răscumpărare, nu au fost iertați.

„Ticălosul nărav al statorniciei” zice Sadoveanu, „civilizația, portul și datina de acum zece mii de ani”, îi transforma pe români în luptători așa de înverșunați încît cei mai mari cuceritori ai epocii se dădeau îngroziți înapoi în fața acestui delir al nefricii de moarte, ațâțat cu atâta pricepere de Ștefan. Răzeșii lui lucrau moșia în devălmășie și chiar dacă mureau aproape toți de ciumă sau la vreun război, era de ajuns să rămână măcar unul în viață și moșia era salvată, rămânea în veci a lor în baza vechii și neclintetei legi valahe, Jus Valachum, păzită cu strășnicie și de Ștefan. Celelate - vite, covoare, hăinuțe, copii, femei, se mânau în munți și păduri (pe care românii le păstrau bătrâne și dese tocmai pentru acele scopuri).

Altele erau războiele cu frații de peste Milcov, sau de peste munți, sau cu pretendenții la domnie. În acele războie, de fapt un fel de cumetrii și nunți însângerate, se împărțeau sferele de influență locală și se răzbunau obidele (ca în toată Europa de atunci). Multe din acele încleștări erau de fapt războiae pentru gene, cum arată și luptele lui Ștefan cu Radul cel Frumos, care l-a înlocuit la domnie pe fratele său Vlad Țepeș, ambii fiii lui Vald Dracul, nepoții lui Mircea cel Bătrân. În urma unor asemenea războie „genetice” a ajuns Bogdan al III-lea și viță din Mircea cel Bătrân prin mama-sa, Maria Voichița, fiica Radului cel Frumos, și din Alexandru cel Bun prin tatăl său (care, să nu uităm, era și o fericită încrucișare de gene muntenești și moldovenești). Așa găsești răspunsuri la cauzele războiului troian (aheii au luptat 10 ani pentru Elena lui Menelau), descoperind unitatea poporului românesc tocmai în războiaele dintre principii români din evul mediu. Așa istoria ne învață cum să nu ne pierdem nici neamul, nici sufletul, nici locul viețuirii noastre pe Pământ, dar pentru aceste rime masculine și gene femenine, se pare, veacul actual al omului nu are încă nici răbdare să le asculte, nici înălțime să le privească, nici adâncimi în care să-și ogoiască hidoșeniile mâniilor si ale invidiilor, dar mai ales ale dominației prin bani și armem, logos atăt de sfidător ființei omenești, atât de apropiat, în același timp, de fundamentul misterios al acestei ființări.

Artă războiului... Fiind o urmare a tenebrelor pe care nu le poate controla nici inima, nici mintea omului ea este o artă supremă a inteligenței omenești. Iar Ștefan cel Mare, denumit imediat după moarte „cel Sfânt”, a fost un strateg militar desăvârșit, unul din marii genii ai acestei lumi. Nu a fost trecut în toate manualele de istorie ale lumii fiindcă nu a fost și un mare Cuceritor, ci doar un genial apărător al țării pe care a zidit-o temeinic în vederea dăinurii spirituale a neamului românesc. Ar fi putut să recucerească Constantinopolul de la păgâni. Ar fi putut să unească într-un singur stat tot neamul românesc. Ar fi putut să-și impună cu forța cruzimii neîntrecute măriri omenești și regești (cronica bistrițeană pomenește doar de trei tăieri de capete boierești în 47 ani de domnie – e vorba de conspirația lui Isaia, vornicul, care, se pare, l-a trădat în lui Radu cel Frumos și la 16 ianuarie 1471 trei boieri au fost decapitați – „pentru întâia și cea din urmă oară eâl curăți cu sabia sfatul său”, zice Iorga). A preferat să scrie preafrumoase tetraevangheliare (necercetate încă fundamenal), să pună pietre de mormânt tuturor strămoșilor săi (în misteriosul an 1480), să construiască monumentale, unicale biserici (după 1487), să le picteze cu geniale picturi din motive de căsnicie sedentară carpato-dunăreană care îi dau dreptate și azi și îi vor da și în vecii vecilor fiindcă anume prin aceste fapte spirituale neamul românesc nu ieșit și nu va ieși din istorie.

Unde este locul lui Stefan cel Mare Si Sfânt în istoria universală? Poate lângă universalitatea CINEI CEA DE TAINA de la Voroneț. Zugravul lui Stefan l-a pictat acolo pe Mântuitor atipic, în dreapta compoziției, ca o contragreutate a întregului Univers material si spiritual, la o masa mica de tot, ca masa simplă taranească, cu apostolii îngramaditi unul în altul (de parcă ar fi făcuți din undele de timp de care scrie Eminescu).
Isus e om si Dumnezeu, atotvăzător, adânc, milos, tragic si atât de puternic cât îsi poate închipui o minte omenească. El stă cu apostolul Ioan în brate si aposotolul (“cel mai iubit”) Si-a înfipt degetele mâinii drepte în haina lui Isus tăcând, neîndrăznind să ceară înlăturarea destinului de a ne transmite și Evanghelia Sa, si prevestirile necruțătoare ale Apocalipsei...
De unde a picat peste neamul nostru întelegerea acestor profunzimi de fijntare?
Se pare că răspunsul e tot la Voronet, în pictura votivă care-l reprezintă pe Stefan îmbrătisat de Sf. Gheorghe, închinând o biserică Mântuitorului.
Cum acest răspuns nu face parte din arta războiului să-l lăsăm învăluit de taina care a dăruit neamului românesc si pe aces om uluitor, Stefan al Mariei Oltea si al lui Bogdan al II-lea.








Andrei Vartic    6/23/2004


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian