Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Scrisoare pastorală

Dragii mei enoriasi!

Tară – abator. Scade populatia, scade! Numărul a coborât sub douăzeci de milioane, iar în urmă cu un sfert de veac se apropia de douăzeci si trei! Populatia îmbătrâneste si se stinge usor-usor. Ici-colea auzi de câte un nou născut, în timp ce listele mortilor sunt kilometrice. Trec luni de zile si nu văd o femeie gravidă. Toate sunt siluete, tinere si frumoase! Rar mai vezi si câte una bătrână, cu părul alb! Nu! Toate sunt numai sub treizeci de ani, după cum le arată părul, fardurile, portul. Satele, aceste rezervoare de populatie ale tării de altădată, sunt tot mai tăcute, tot mai triste sau pe cale de disparitie. Se închid scolile din lipsă de copii, nu se mai aude gălăgia si strigătele de altădată, când până târziu în noapte copiii se jucau. Se pune problema că într-un viitor destul de apropiat, fondurile de pensii se vor epuiza, fiindcă numărul cotizantilor este tot mai mic, în timp ce beneficiarii sunt tot mai multi!
Situatia nu este specifică numai tării noastre, ci Europei întregi. Un continent îmbătrânit, un continent care a fost leagănul culturii si civilizatiei lumii întregi a scăpat frâiele în acest domeniu. Populatia locală, europeană, îmbătrâneste si se împutinează de la an la an, în timp ce valuri-valuri de asiatici si africani o înlocuiesc. După două mii de ani de crestinism, Europa a devenit continentul cu cele mai multe si mai grave probleme de morală. Fluturând flamura libertătii si a drepturilor omului, Europa a devenit propria sa victimă. Patimi de care altădată nici nu se făcea vorbire au ajuns azi să fie legalizate în multe state europene, făcând din continentul nostru patria destrăbălării si a desfrâului. Continentul Atlantida a dispărut când a ajuns pe o anumită treaptă de dezvoltare tehnologică, după cum se spune, disparitia ei semănând mai mult cu o sinucidere. Europa se sinucide usor-usor, zi de zi, tocmai prin politica ei aberantă privind ,,libertătile” individului. Sute de ani au încercat musulmanii să cucerească Europa cu sabia si n-au reusit. Pentru asta a curs sângele ca Dunărea, dar Europa a rămas Europa, continentul crestin, de sine stătător. Iată că astăzi musulmanii - si nu numai ei – cuceresc Europa prin dragoste. Ei îsi iubesc familiile, femeile si copiii si Dumnezeu le binecuvintează casele cu zeci de copii. Noi legalizăm căsătoriile homosexuale, încurajăm familiile uniparentale, promovăm ideea că un copil trebuie să vină pe lume numai cu mercedesul, pe când ei nu se supără si nici nu se tem ca pruncii să le vină si cu barza, asa cum veneau si la noi altădată. Noi, europenii, vrem bani, vrem avere, suntem stresati de grija îmbogătirii cu orice pret si nu mai stim de familie, de dragoste, de bucuria de a tine un copil în brate. Asiaticii si africanii profită de legile noastre, de înlesnirile de la noi si se înmultesc ca potârnichile. Mi-e teamă să mă gândesc la ziua când Europa va fi orice altceva, dar nu va mai fi Europa!
Până în 1989 era acea politică dictatorială, prin care avorturile erau pedepsite cu închisoarea, femeile brutalizate si controlate la perioade scurte, ca nu cumva vreuna să fie gravidă si să scape de supraveghere. S-a născut o generatie de copii nedoriti, ,,ceauseii”, copii ai fricii, ai nasterilor comandate. A venit 1989 si s-a sărit peste cal. Au început întreruperile de sarcină tot într-o veselie, oficial si neoficial. Milioane si milioane de prunci nevinovati, născuti sau nenăscuti, au fost ucisi cu voia părintilor, medicilor si celor cu putere de decizie. La un moment dat se vorbea la noi de peste douăzeci de milioane de avorturi oficiale, înregistrate, fără a mai vorbi de cele ilegale. Altfel spus, o a doua Românie aruncată la canal.
Altădată, copilul era socotit darul pe care Dumnezeu îl făcea unei tinere familii. Prin copil, Hristos însusi intra într-o casă. Tocmai de aceea erau socotite ,,familii românesti adevărate” cele care aveau peste zece copii. Nu erau nici atunci vremuri de belsug si bunăstare. Dimpotrivă. Dacă am vedea documente din epocile respective, am întelege că viata era mult mai grea, dar oamenii nu îndrăzneau să se atingă de viată pentru a rezolva problemele economice, financiare. Maria Lătăretu a fost al paisprezecea copil al familiei. Înainte de a se naste, s-a pus problema avortării ei. Părintii erau de acord, dar bunica s-a opus si a venit cu următorul argument: ,,- Dacă Dumnezeu trimite acest copil în lume, nu-i va da drumul cu mâna goală, ci-i va da si lui un pic de zestre, cu care să-si poată câstiga pâinea! Lăsati-l că nu va muri de foame! De unde mâncăm noi, saisprezece, va mânca si al saptesprezecilea!” Vorbă înteleaptă, fiindcă Maria Lătăretu nu numai că si-a câstigat pâinea pentru ea cu talentul pe care i l-a dat Dumnezeu, dar si-a întretinut si părintii si fratii din câstigurile ei.
Taina vietii este taina lui Dumnezeu. Numai El dă viata si numai El are dreptul să o ia, să o curme. Uciderea, pruncuciderea si sinuciderea sunt păcate grele, păcate de moarte. Fiecare părinte, fiecare familie, ar trebui să gândească mult mai profund înainte de a lua hotărârea de a-si ucide copilul. În primul rând, este creatia lui Dumnezeu, darul si odorul Lui; în al doilea rând, sufletul părintilor care acceptă uciderea unui prunc este suflet de criminal si va fi judecat ca atare; în al treilea rând, nu trebuie uitat că acel copil ucis si aruncat la canal ori în crematoriu poate ar fi fost un viitor savant, un viitor artist de seamă, poate părintele unui viitor neam. Este atâta nevoie azi în lume de capete luminate, ca să găsească leacuri pentru atâtea boli, ca să rezolve atâtea probleme cu care se confruntă lumea prezentă si cea viitoare! Fiecare dintre noi avem o misiune a noastră în acest mecanism social. Dacă nu existăm când si unde trebuie, acel mecanism se defectează si suferă tot angrenajul. O saibă sau un surub dacă lipseste, motorul se defectează. Asa este si în societate. Poate tocmai de aceea sunt atâtea lucruri anapoda, pe care nu le mai întelegem, fiindcă cei care trebuiau să fie acolo, să le rezolve, au fost aruncati la tomberon de părintii lor! Nu avem voie si nu avem dreptul să defectăm mecanismul acesta, care este creatia lui Dumnezeu!
*
Scrisoarea de dragoste a unui copil nenăscut către MAMA sa(autor Cristian Stavriu).
,,Sărut mâna, Măicuta mea! Sunt eu, cel din pântecele tău, care-ti soptesc la ureche cât sunt de speriat, de trist si de îndurerat pentru că vrei să mă omori, crezând că-ti sunt o povară... Dar tu nu stii cât e de greu să nu-ti aud cântecul de leagăn, să nu mă bucur de mângâierile tale, să nu îti văd chipul tău, măicută dragă. Cât as vrea să mă cuibăresc la pieptul tău izvorâtor de tihnă, liniste, pace si bogată dragoste! Ce puternici am putea fi împreună si cum am învinge toate necazurile si mai ales ce frumoasă ar fi viata alături de tine! As vrea si eu să mă pot bucura de frumusetea cerului senin, să alerg cu voiosie prin câmpul înflorit, să-ti împletesc mândră cununită si să tresar nedumerit de ciripitul vesel al vrăbiilor certărete... Ti-as încânta sufletul cu multe ghidusii, iar drăgălăseniile mele ti-ar descreti fruntea în clipele de cumpănă. Te-as ocroti si m-as face scut împotriva necazurilor.
Nu gândi că sunt mic si neputincios, pentru că primindu-mă pe mine în viata ta, măicută bună, pe Pruncul Hristos îl primesti. Tresar de bucurie, gândind cum ti-ai rezema capul obosit pe umărul meu si câtă putere ai găsi acolo, cum voi fi reazemul bătrânetilor tale. Măicută, trebuie să-ti mărturisesc ce frică-mi este la gândul că lama tăioasă mă va sfâsia si mă va transforma în bucătele mici, fără de viată, care vor ajunge la gunoi... Oare tu nu auzi cum îmi bate inimioara si cum tremur de frică?
Măicută dragă, as vrea să mă pot uita în ochii tăi si să te rog să ai milă de mine, să-ti zâmbesc drăgălas - cum numai eu stiu - si să te strâng în brate si să-ti dau fortă si curaj, încredere si convingerea că nu omorându-mă pe mine vei scăpa de necazuri, ci abia atunci vei da de greutăti, pentru că Îl vei mânia pe Bunul Dumnezeu. Tu stii cât e de greu să suporti o nedreptate: o observatie, o mustrare venită din partea cuiva care-ti răneste doar orgoliul. Imaginează-ti ce înseamnă pentru mine să port povara nedreptătii tale, când tu mă dai nu numai mortii pământesti, care e atât de grea, dar mă lipsesti si de lumina lui Hristos.
Mă rog Maicii Domnului să te lumineze si să-ti dea putere, întelepciune si un pic de dragoste si milă si pentru mine, cel ce sunt trup din trupul tău, suflet din sufletul tău, copilul tău nevinovat. Amin!”
*
Sfaturi părintesti. Din cartea Cărarea Împărătiei a Părintelui Arsenie Boca mai cităm:
,,SFATUL DIN IAD. Într-o carte veche, din Sfântul Munte, un duhovnic iscusit în povete a lăsat închisă într-o întâmplare învătătura aceasta: ,,Un preot, cu frica lui Dumnezeu si grija păstoritilor săi, se ostenea zi de zi, prin toate mijloacele ce-i stăteau în putintă, să întoarcă pe cei rătăciti din calea pierzaniei si să-i întărească în cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, vedea cu durere că ostenelile sale rămân fără roadă. Credinciosii săi lepădară numai fătărnicia; încolo, putrezeau în aceleasi păcate, cum îi găsise. Zadarnică era slujba, zadarnice predicile, zadarnice sfaturile zilnice, zadarnice sfaturile date la spovedanie. Nimic nu-i clintea din noroiul păcatelor. Ce să facă bietul preot? Cum să-i îndrepte? Căci se înflăcăra pentru lucrul lui Dumnezeu, stiindu-se chezas pentru sufletele lor si se frământa zi si noapte, cerând de la Dumnezeu să-i arate, pentru ce nu poate să-i atragă la mântuire?
Într-o sâmbătă seara, după vecernie, stătea amărât pe-o piatră din grădină, covârsit de grija datoriei sale preotesti si mâhnit amarnic de truda-i fără roadă. Cum sta asa, pierdut în gânduri grele, iată că Dumnezeu îi deschise ochii necăjitului său suflet, asupra unei vedenii înfricosate; o gloată de arapi, negri ca tăciunele, i se arătară ca un nor întunecat de duhuri necurate. Era un divan al diavolilor în frunte cu Satana, marele si încruntatul tartor al lor. Deodată, din mijlocul divanului un glas diavolesc zbieră de clocoti văzduhul: ,,- Voi, drăcestilor gloate, sfatuiti-vă, născociti cu mintea voastră mesteră în viclenii, si să-mi spuneti: cum ati putea voi mai usor si mai sigur însela pe oameni, ca să umplem cu ei împărătia beznei si pântecele flămând al iadului?” La această poruncă a tartorului celui mare, gloatele întunecate ale încornoratilor intrară în putoarea diavolestilor sfătuiri. Nu trecu mult si din multimea aprinsă de sfat iesi înaintea Satanei o căpetenie, lucind ca păcura, si zise: ,,- Întunecimea ta, să furisăm în mintea oamenilor gândul drăcesc că nu este Dumnezeu; astfel, neavând de cine să se teamă, usor ne vor cădea în gheare, vor face numai ceea ce vrem noi si vom umple iadul cu ei!” Ascultându-1, Satana chibzui si apoi răspunse: ,, -Cu minciuna asta prea putini vom putea prinde în undită, pentru că lucrurile Celui de sus: cerul si pământul si toate câte le împodobesc mărturisesc slava Lui si toate dovedesc că El este. Să vie altul, cu o născocire mai vicleană!” Atunci, din gloatele întunericului, iesi o altă căpetenie încornorată si zise: ,, - Întunecimea ta, părerea mea e să le spunem oamenilor că, chiar dacă ar fi Dumnezeu, dar după moarte nu este suflet si nu este judecată, si, prin urmare, nici răsplată sau pedeapsă. Să le spunem că nu e nici rai, nici iad si, prin urmare, sunt slobozi să mănânce, să bea si să-si facă toate poftele trupului si ale inimii, căci, ca mâine vor muri si după moarte nu mai e nimic si o să le pară rău că nu si-au făcut toate gusturile cât au fost în putere!”
Satana îi cumpăni vorbele, apoi îi zise: ,, - Nici cu viclesugul acesta nu vom putea câstiga prea multi, căci printre oameni sunt unii răsăriti la minte, care stiu că este Dumnezeu si că în dreapta Lui stă răsplata sau pedeapsa după fapte. Si apoi multi stiu, că sufletul dăinuieste si după moarte si va merge la judecata cea de pe urmă, după cum îi învată Scripturile. Cu viclesugul acesta ne pică si nouă ceva în gheare, dar mare lucru nu! Eu vreau oameni multi, ca nisipul mării, să-i închid ca pe o turmă de prosti în toate pesterile iadului!” răcni Satana si trânti o dată din copită asa de tare, că toată droaia dracilor sughită de groază. Atunci din multime se rupse o altă căpetenie si, sprijinindu-se tantos în coadă, duhni următoarea propunere: ,, - Prea întunecate jupâne si tată al minciunii, lăudată să fie grija ta de-a umple iadul nostru cu prostii si destrăbălatii pământului! Am ascultat cu luare aminte viclesugurile tovarăsilor nostri despre pierzarea oamenilor, asa de scumpă nouă, tuturor dracilor tăi, si, văzând că ele nu sunt pe placul întunecimii tale, am născocit la rândul meu un viclesug si mai mare: de ce să nu lăudăm pe oameni pentru credinta în Dumnezeu, în nemurirea sufletului, în judecata de apoi si în răsplata după fapte? De ce să nu le spunem si noi că este un rai si un iad, care dăinuiesc în veacul veacului? Dar, după ce le vom spune toate acestea - pe care ei le stiu prea bine - să le soptim la ureche, o dată, de două ori, de mii de ori: nu vă grăbiti cu pocăinta, oameni buni! Mai e vreme destulă. Trăiti mai întâi după cum vă vine pofta! Pocăinta lăsati-o mai la urmă! Nu vă grăbiti!”
Ascultându-1, ochii Satanei fulgerară de bucurie drăcească. El se ridică trufas de pe jiltul de flăcări ca smoala si, bătând cu laba pe umeri pe diavolul care născocise acest viclesug, glasul lui tună o dată, de se cutremură tot întunericul iadului: ,,- Voi, duhuri puturoase ale împărătiei mele, ca gândul risipiti-vă pe fata pământului si, ca o otravă dulce, strecurati în urechile oamenilor soapta cu adevărat după numele nostru: ,,- Nu vă grăbiti cu pocăinta, oameni buni, nici cu spovedania adevărată. Mai e vreme destulă: mâine, poimâine, la bătrânete. Până atunci, faceti-vă datoria către Dumnezeu si suflet numai asa, de ochii lumii ! Vedeti-vă mai întâi de grijile pământesti, asa ca si până acum. Pentru pocăinta adevărată mai aveti vreme, că doar n-o să muriti chiar mâine!” Si, la porunca Satanei, duhurile iadului se împrăstiară cu iuteala gândului pe fata pământului, să amăgească pe zăbavnicii oameni în minciuna pierzării, cu amânarea pocăintei pe mâine, pe poimâine, la bătrânete...
Vedenia se stinse, si preotul, trudit de soarta credinciosilor săi, întelese, în sfârsit, pricina zăbavei lor de a se hotărî să se mântuiască cu adevărat. De formă si de ochii lumii, ei îsi îndeplineau datoriile crestinesti, dar, vrăjiti de soapta ademenitoare a viclenilor, găseau că sfaturile părintelui sunt bune mai mult pentru cei bătrâni. Cât despre ei însisi, mai au vreme destulă: mâine, poimâine, la bătrânete... !
Iată sfatul de primejdie care-i încâlceste pe oameni în rele si-i bagă în toate necazurile si în tot întunericul, iar mâine, poimâine, ca niste storsi de vlagă, nu mai sunt buni de nimic. Dumnezeu iartă nestiinta, dar viclenia ba. Iar omul cu socoteală vicleană e acela care-si dă cu voia toată tineretea dracilor, rămânând ca lui Dumnezeu să-I dea o bătrânete distrusă. Nu-i va fi zvârlită si bătrânetea laolaltă cu tineretea?”
*
Prima pedeapsă. Toată vacanta mare dintre clasa întâia si a doua, Stelică a umblat cu caprele. Fiecare avea nume. Alergau după el ca niste copii la joacă. El le apleca ramuri verzi, încărcate de frunză si ele mâncau pe săturate, apoi se asezau în jurul lui, la câte o umbră; el cânta din fluier si ele rumegau linistite. Până în toamnă, caprele lui Ionită Zoican erau cele mai grase si mai frumoase din sat. Ale celorlalti, care fuseseră la stână, erau niste prăpădite! Toamna, Ionită Zoican le-a vândut unui bacui, care i-a oferit un pret foarte bun. Copilul a plâns după ele, fiindcă îi fuseseră prietenii cei mai credinciosi toată vara.
La Gornovita era învătător Badea Sitaru. Era de-o exigentă rară. Bătea ca-n codru, dar se învăta carte. Cei care au trecut prin mâna lui au ajuns oameni mari. Culmea, pe Stelică nu l-a bătut nici în clasa întâia, nici într-a doua. Parcă era elevul lui favorit, desi nu spunea asta fătis.
Abia în clasa a treia învătătorul i-a aplicat prima pedeapsă. Aveau în clasă pe Nicolae Boian. Era un copil necăjit. Părintii i se despărtiseră, iar el fusese crescut de bunicul său, Bălteanu. Era bun la carte. A ajuns mai târziu director general la Banca Natională din Bucuresti. Ca elev, era îmbrăcat în haine subtiri, sărăcăcioase, în ciuda frigului de afară. Într-o zi, s-au jucat de-a baba oarba. Stelică, împreună cu alti doi colegi, i-au pus gând rău lui Nicolae. L-au legat bine la ochi si l-au condus cu viclenie spre o groapă de var. Nicolae a căzut în groapă, pe burtă. Ca prin minune, nu i-a intrat fata în var, ci numai hainele. L-au spălat pe fată, pe mâini, pe haine, dar fapta nu s-a putut musamaliza. Varul era stins de curând, iar a doua zi hainele lui Nicolae erau descompuse, arse. Bălteanu a venit cu nepotul la Ionită Zoican în Coada Cornetului. Ionită a încercat să dreagă busuiocul, oferindu-i lui Nicolae un costum nou de dimie, pe care i-l făcuse de Crăciun lui Stelică. S-a îmbrăcat Nicolae în costum, dar la învătător tot s-au dus.
Aflând despre ce-i vorba, învătătorul Sitaru i-a chemat la el pe vinovati. Au recunoscut fapta. În loc să-i bată, le-a dat drept pedeapsă ca să stea două săptămâni în genunchi la ,,coltul vesel” tot timpul orelor. ,,- Mâine să-mi aduceti boabe de porumb si coji de nucă să vă astern pe podea, ca să simtiti mai bine!” În glasul lui era si mânie, si teamă, si dragoste părintească. Bunicul lui Nicolae a fost multumit cu solutia si a plecat.
După vreo două ore era matematica. S-a ivit o problemă la clasa a treia, pe care nici un elev nu a stiut s-o rezolve. Stelică stia solutia, dar n-a ridicat mâna. Era pedepsit. Învătătorul îi simtea lipsa. Întotdeauna era foarte activ la ore, în special la matematică. De data aceasta s-a uitat la el cum sedea în genunchi în coltul clasei si l-a întrebat: ,,- Tu stii să faci problema asta?” ,, - Da, domnule învătător!” a răspuns copilul bucuros că-i vorbise învătătorul. ,, - Iesi la tablă si fă-o!” S-a ridicat clătinându-se si,după ce i-au pierit durerile chinuitoare din genunchi s-a dus la tablă. A rezolvat problema. ,, - Bravo, dom’le, asa se rezolvă!” a zis învătătorul bucuros. Dar la început de ce nu ridicasi mâna?” ,, - Am considerat că dacă sunt pedepsit, nu mai am voie să particip la ore, să dau răspunsuri!” ,, - Pedeapsa e pedeapsă, cartea-i carte! Treci în banca ta, fiindcă pentru problema asta rezolvată tie îti ridic pedeapsa! Ceilalti să si-o ispăsească!”
Si asa a beneficiat Stelică de gratiere, când nici nu se astepta!
*
File de jurnal- 5 martie 1981(Continuare din numărul trecut): ,,O altă cauză care determină plecarea germanilor ar constitui-o lipsa de intelectuali. Faptul că foarte multi intelectuali germani au emigrat, au făcut ca scolile să rămână fără cadre. Pentru german, scoala a fost precum aerul si apa. Intelectualii proprii ai unui neam nu pot fi înlocuiti.
Domnul Breier personal îsi iubeste tara, România, dar este indignat de faptul că nu se poate exprima, că nu poate publica. Revistele la care a trimis materiale nici măcar nu i-au răspuns, iar ,,Magazin istoric” i-a răspuns la ,,Posta redactiei”, desi trimisese un articol bine documentat. Are posibilitatea să descifreze documente vechi germane, inclusiv cele în grafie gotică, dar nu-l ia nimeni în seamă. I-am sugerat să se adreseze muzeelor, pentru a participa la simpozioanele organizate de acestea. De asemenea, să participe la congresul de la vară, de Istoria Stiintei, fiindcă îmi spusese că are un material de Istoria medicinei în Banat.
Mai considera Breier, că o altă cauză, care ar determina emigrarea, ar fi si coruptia generală. În constiinta germanilor, mita, darurile, bacsisurile, peschesurile etc. constituie sfidarea celor mai elementare drepturi. Germanii din Banat(svabii) sunt complet deosebiti de germanii din Ardeal. Acestia sunt foarte incisivi, căutători de ,,sefie”, dusmănosi si violenti.
În orice caz, analiza Domnul Breier, dacă s-ar avea în vedere contributia pe care nationalitatea germană a adus-o de-a lungul vremii la dezvoltarea culturii si civilizatiei românesti, s-ar elimina cauzele care determină emigrările. Dacă nu s-ar stopa câteodată, ori alteori nu s-ar da drumul fortat acestei populatii ca să plece în străinătate, ci s-ar lăsa ca fiecare să-si aleagă drumul său în viată, alta ar fi situatia. Ceea ce este, însă, deosebit de dureros, este faptul că românii emigrează în număr de trei ori mai mare decât toate nationalitătile conlocuitoare. Aceasta însă constituie un fenomen cu alte cauze, pe care Domnul Breier nu vrea să le analizeze.
Tot azi l-am întâlnit pe Domnul Victor Fiziesan. Imi cunostea articolul din ,,Mitropolia Banatului”. Pare a fi mai restabilit cu sănătatea. M-a invitat pe la dânsul. M-am scuzat. Speră să vină pe la Severin. Din câte am înteles, preocuparea pentru descifrarea inscriptiilor a fost lăsată pe plan secund.”
*
Furtuna. Eram elev în clasa a saptea, la scoală la Malovăt. Rămăsesem singur din Bârda. Ceilalti erau la scolile din Bobaita si Izvorul Bârzii. Vreme de toamnă. Aveam cursuri după-amiază. Am iesit în asfintitul soarelui de la scoală. Am asteptat putin la răscrucea de la Glavani vreo masină de ocazie. Văzând că se apropie un nor negru, amenintător, am plecat pe jos spre Bârda. Aveam cămasă cu mâneca scurtă si pantaloni scurti. Pe Covilocea a început să sufle vântul cu putere dinspre apus. Se tăiaseră cocenii. Ferma avusese multi porumbi pe terenurile învecinate soselei ce urca de la Malovăt la Bârda. Bratele de coceni erau aranjate în tute răspândite pe tot locul. Când vântul a devenit suficient de puternic, a spart tutele si a început să arunce bratele de coceni ca pe niste frunze. Mergeam pe sosea si mă izbeau cu putere peste picioare, peste umeri, bratele de coceni. La un moment dat a început furtuna popriu-zisă. Parcă s-a spart fundul norilor si apa a pornit siroaie spre pământ. Vântul făcea ca picurii de apă să fie ca loviturile de bici. Din când în când veneau si rafale de grindină. Pietricele mărunte de gheată erau amestecate cu stropii de apă mari si reci si mă loveau fără milă peste fată, peste mâini si peste picioare. Tuna puternic si fulgera, parcă cerul exploda de fiecare dată sub puterea unei bombe infernale. Mi-era frică. Se lăsase si întunericul. Vedeam drumul doar la lumina fulgerelor. Simteam că nu mai aveam aer. Mă sufocam. Apa si vaporii de apă înlocuiau aerul si nu mai aveam ce să inspir. Slavă Domnului, că mi-a venit un gând salvator. Am pus geanta cu cărti în dreptul capului, pe partea stângă. Acum furtuna izbea în geantă si, după ea, rămânea un gol, în care mai găseam si eu un firicel de aer, pe care-l trăgeam în piept cu lăcomie.
Înapoi, în Malovăt, nu mai puteam să mă întorc. Ajunsesem la jumătatea distantei dintre cele două sate. Trebuia să merg, asadar, înainte. Nu aveam unde să mă ascund. Santurile de pe marginea soselei s-au umplut repede. Apa a inundat soseaua. Mergeam prin stratul de apă. Nu mai tineam seamă că sunt în tenisi, că apa mi se apropie de genunchi. Trebuia să merg înainte!
Când am ajuns la Drumul lui Dorobantu, am văzut la lumina unui fulger o mogâldeată neagră, care-mi venea din fată. Nu mi-am putut da seama dacă este om sau altceva. Mi-era frică. M-am apropiat cât am putut de sant, ca să fiu cât mai departe de acea arătare. Când a fost în dreptul meu, mi-am dat seama că e un om cu un palton pe cap. A trecut de mine vreo doi metri si l-am auzit spunându-mi: ,, - Gelule, tu esti?” Era bunicul meu, taicalutu de la Colibasi. Lucrase la noi la casă si plecase prin ploaie. Când i-am auzit glasul, parcă mi-a întins Dumnezeu mâna. Eram la capătul puterilor. M-a luat sub haina lui si ne-am dus la o casă a lui Ion al Patolanii. Apartinea de Colibasi, dar era destul de apropiată de sosea. Bunicul n-a mai strigat la poartă. A intrat în casă, cum ar fi intrat la el. Se cunostea din copilărie cu mos Ion. Făcuseră armata si războiul cot la cot. ,, - Lasă, mă, Danilă, mă, i-a spus mos Ion bunicului meu, că de astea am mai văzut noi!” Avea pe masă o cană cu vin, o strachină cu nuci si o pâine. Era cu baba la cină. Ne-a servit si pe noi.
După ce s-a oprit ploaia, am plecat, eu spre Bârda, bunicul spre casa lui, în Colibasi. Tăticu plecase după mine de cum începuse furtuna. Pret de câteva ceasuri, în ciuda urgiei ce se abătuse peste noi, a umblat între Bârda si Malovăt, pe Drumul Mare, pe la Tufari, pe la Crovul lui Omir, strigându-mă si plângând. Era convins că furtuna mă omorâse. Când a venit acasă, era desfigurat, epuizat. S-a bucurat văzându-mă viu si nevătămat, parcă as fi înviat atunci din mormânt!
*
*
Zâmbete. – Sotia înaintează actele de divort. ,,-Si care este motivul divortului?” o întreabă judeca-torul. ,,- Mă fortează să mănânc tot ce-i gătesc!”
- Românii de la sate cer noi alegeri, pentru că li s-au terminat uleiul si făina.
- El: ,,- Când te tin asa de strâns în brate, am impresia că sunt în paradis! Dar tu?” Ea: ,,- Eu am im-presia că sunt în tramvai la ora prânzului!”
- Doi tigani stau pe o bancă în parc, înconjurati de porumbei. ,,- Ai adus pâine pentru porumbei?", întreabă primul. ,,- Îmi pare rău, n-am mai avut bani!” răspunde al doilea. ,,- Nu-ti face probleme, zice primul, îi mâncăm asa, fără pâine!”
- ,, - Cum a fost la bacalaureat?” ,, - A picat Eminescu!” ,, - Ei, lasă că dă si el iar, la toamnă!”
*





Pr. Al. Stănciulescu-Bârda    8/1/2014


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian