Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Despre absurd si " Balletul Preljocat " - ADF 2014

„Absurdul umple lumea.”
- Goethe

Din cele mai vechi timpuri fiinta umană a încercat să comunice trăirile sale celor din jur, prin diferite metode devenite o dată cu trecerea timpului - arte, precum literatura, muzica, dansul, arta grafică, cinematografia si altele. Tot ce tine de artă se adresează sensibilitătii omului - gândirii si sufletului.
Dacă în literatura traditională comicul era distinct de tragic, scriitorii-dramaturgi precum irlandezul Samuel Beckett (1906-1989) si românul Eugen Ionesco (1909-1994) trăitori în Franta, nu separă cele două categorii estetice, îmbinarea lor fiind considerată o caracteristică a omului modern: „Pentru spiritul critic modern, nimic nu poate fi luat pe de-a-ntregul în serios, nimic pe de-a-ntregul în râs”; umorul nostalgic e îmbinat cu un sentiment de durere si înfrângere. Împreunarea tragicului si a comicului, produce momente de tensiune, dezvăluind absurdul naturii umane. Teatrul absurdului promovat de ei îsi avea rădăcinile în propria lor existentă.
Absurdul este o idee care contrazice gândirea logică si cuprinde ele¬mente, considerate cândva, incompatibile între ele. Rationamentul prin absurd poate fi, pe de o parte, un mod de a argumenta care, ducând o afirmatie până la consecintele sale desigur false, duce, în cele din urmă, la necesitatea de a respinge acea afirmatie. Primele exemple de metodă a demonstratiei prin reducerea la absurd, au fost făcute de Zenon, filozoful grec presocratic. Când reducem la absurd o afirmatie, în primul rând testăm limitele logice ale acesteia. Pozitivul acestei metode de rationa¬ment prin absurd este că se poate demonstra adevărul unei judecăti, prin falsitatea contra¬riului ei. Absurditatea conditiei umane nu este o temă nouă. Filosofia contemporană a absurdului, dezvoltând această accep¬tiune a sa, este ultima expresie a crizei antirationaliste care de mai bine de un secol frământă gândirea filosofică.
Scriitori, eseisti, poeti din ultimele decenii ai veacului trecut au proclamat falimentul ratiunii. În opinia lor ratiunea pură nu poate să oglindească viata. Si astfel a apărut tendinta irationa¬listă romantică care atestă numeroase corespondente între lite¬ra¬tura absur¬dului si vechiul romantism. Miguel Unamuno, eseist, nuvelist, poet , dramaturg si filozof spaniol (1864-1936), declara: „Eu nu accept ratiunea, eu mă revolt împotriva ei, căci tot ce este vital e antirational”. Romantismul a exaltat, împotriva ratiu¬nii. Se neagă existenta adevărului general valabil, fiecare având dreptul si chiar datoria de a-si proclama „adevărul” său, sub forma unor mesaje particulare, infirmând astfel (ce eroare!) adevărul unic. Căci, pentru acesti iratio¬nalisti, ratiunea universală pierzându-si unitatea, fiecare are dreptul de a propune propriul adevăr ca un limbaj de sine stătător, conformân¬du-se unor postulate proprii. Astfel în diferite arte au apărut simbolurile, miturile, tehnica aluzivă.
Dar, irationalismul nu priveste doar imposibi¬li¬tatea penetrării rationale a universului si existentei, ci oferă o inter¬¬pretare metafizică a realitătii. El nu constată doar limitele ratiunii ci, în intimitatea lucrurilor descoperă o rezistentă la explica¬rea ratională a realului. Filozofi ca Schopenhauer (filozoful vointei), Nietzsche (filozoful supraomului), Bergson (filozoful constiintei) si altii au dezvoltat această temă. Gânditori-scriitori au manifestat o neîn¬credere în adevărul rational general valabil si au atacat însăsi ideea universului rational. O lume în esentă iratională, respingând încercările de pătrundere ale cugetării umane, acesta a fost punctul de plecare teoretic al absur¬dului. Mult timp s-a crezut că este posibilă rationalizarea raportului dintre om si lume, dintre om si oameni, dintre om si el însusi. S-a crezut în puterea ratiunii, după exemplul structurii rationale a universului. Tot ce era real, se considera a fi si rational. Au venit irationalistii cu ideile lor, scriitorii absurdului care au negat această rationalitate a lumii. Ratiunea fiind inutilă, s-a reliefat suferinta dezacordului cu lumea si care a carac¬terizat mentalitatea absurdă. Multi au început să creadă în absurditate si ideea absurdului si-a făcut drum în constiinta contemporană. Andrei Malraux totusi atrăgea atentia: „Poti trăi acceptând absurdul, dar nu poti trăi în absurd”. În ideea absurdului raporturile afective sunt pasagere sau iluzorii, comunicarea reală este imposibilă, familia si societatea oprimă individul.
Lupta continuă a omului cu lumea în care trăieste, care-l sufocă, îl comprimă pană în punctul în care nu mai poate stabili identitatea cu sinele, a constituit o preocupare a unor scriitori din ultimele veacuri, continuată de dramaturgi. Astfel absurdul a reprezentat fenomenul teatral cel mai important al secolului XX. La mijlocul secolului, scena pariziană, de exemplu, prezenta piesele românului Eugen Ionesco care trăia pe atunci dilematic, paradoxal „sfâsiat între oroarea de a trăi si oroarea de a muri”, ideea absurdă a sfârsitului vietii îngrozindu-l. Personajele lui Eugen Ionesco pivotează între singurătate, cuplu, familie, prietenie, societate – pentru a-si face propria existentă „mai putin insuportabilă”. În Regele nu moare Ionesco exprimă: „Am să mor când am să vreau eu, sunt Rege, eu hotărăsc”.
În Scaunele - piesă care m-a impresionat, m-a amuzat, m-a pus pe gânduri - clovneriile, efectul de scenă, jocurile de cuvinte, inocenta si non-sensul de limbaj provoacă ilaritate si creează revelatii, poate chiar o revoltă în suflet, dincolo de absurdul care poate îngenunchea fiinta umană. Îmbinând cuvântul cu jocul scenic, piesa dezvăluie clar intentia autorului de a îmbrătisa teoria absurdului, dar el este pătruns si de romantismul traditional. Spre exemplificare voi reda un fragment al piesei:
Bătrâna: Hai, spune-mi poveste, stii tu, povestea aia: Atunci am râs…
Bătrânul: Iarăsi… M-am săturat…Atunci am râs? tot asta. Îmi ceri mereu acelasi lucru!... „Atunci am râs…” Ce plictiseală…De saptezeci si cinci de ani de când suntem căsătoriti, în fiecare seară, dar absolut în fiecare seară, mă pui să-ti spun aceeasi poveste, să imit aceleasi persoane, aceleasi luni… tot aia si tot aia…hai mai bine să vorbim despre altceva…
Bătrâna: Puiule, eu nu mă plictisesc deloc, e viata ta…Pentru mine viata ta e pasionantă.
Bătrânul: O stii pe dinafară.
Bătrâna: Dar uit imediat totul…În fiecare seară sufletul meu e proaspăt…Da, Puiule, de asta iau purgative … pentru tine, Puisor, în fiecare seară sunt ca nouă…Hai, începe, te rog.
Bătrânul: Cum vrei tu.
Bătrâna: Dă-i drumu, spune povestea… E si povestea mea, ce-i al tău e si al meu…„Atunci am râs! ”
Bătrânul: „Atunci am râs!”…căcăreaza mea!
Bătrâna: „Atunci am râs”…Puisorul meu!
Bătrânul: Nu, Semiramida mea, căcăreaza mea, Tu nu esti mămica mea…sunt orfan, orfelin, cine o să aibă grija de mine?
Bătrâna: Sunt aici, Puiule!
Între comic-tragicul dialog al celor doi soti, atât de absurd, atât de irational, nu poti să nu reflectezi asupra sentimentului de teamă în fata inevitabilei văduvii - o absentă nedorită si temută, absurdă, inevitabilă a vietii. Si nu poti să nu reflectezi la răspunsul lui Ionesco când a fost întrebat de ce scaunele trebuie să rămână goale pe scenă: „Goale fiindcă nu este nimeni. Lumea nu există cu adevărat, tema piesei a fost neantul, nu esecul. Absenta totală: scaune cu nimeni. Lumea nu este, pentru că nu va mai fi, totul moare.”

Absurdul comunică la toate nivelurile, nu doar verbal, ci si para-verbal sau non-verbal. În acest sens trebuie să întelegem spectacolul de astăzi văzut, 12 iulie a acestui an 2014 „Ballet Preljocaj”, inclus în programul Festivalului de Dans American care se desfăsoară anual, în lunile iunie-iulie, pe scena celor două teatre: Performing Arts Center (Centrul de Arte performante) si Reynolds Industries Theater – Duke University (Teatrul Industriilor Reynolds – Universitatea Duke) din orasul Durham, Carolina de Nord si despre care voi vorbi în continuare.
Compania Preljocaj a fost creată în 1984 si a devenit Centrul National de Coregrafie din Champigny-sur-Marne si Val-de-Marne - Franta, în 1989. În 1996, baletul a fost primit la Cité du Livre de la Aix-en-Provence si a devenit Ballet Preljocaj.
Un spectacol de o oră si 45 de minute fără pauză. Coregrafia îi apartine francezului Angelin Preljocaj, ale cărui creatii au fost introduse si în repertoriul altor companii cu alti dansatori, în continuare primind cereri pentru alte noi piese în lucru. A avut cereri din partea New York City Ballet, Staatsoper din Berlin, si Opera de Balet din Paris.
Programul a fost compus din trei parti legate: Miscări goale (părtile I, II si III) dans creat în 2014; Miscări goale (părtile I si II) creat în 2007; Miscări goale (partea I), creat în 2004.
„Miscări goale” este compus din actiuni si miscări inspirate de cuvintele si fonemele citite de John Cage la Teatrul Liric din Milano, înregistrate în direct în decembrie 1977. Efectul miscărilor - cel de înstrăinare, de dezintegrare a miscării si de un nou mod de frazare coregrafic - are prioritate fată de semnificatia si esenta lor. Prin aceste mijloace dansul are legătură cu textul autorului american Henry David Thoreau, care a fost punctul de plecare a lui John Cage. Angelin Preljocaj a folosit înregistrarea „live” a piesei, în care râsul si aplauzele multimii milaneze sunt lipsit de valoare, se repetă obsesiv, îngrijorător de absurd, demonstrând „nimicul” sau „micimea” vietii noastre, absurdul ei, noncomunicarea în societate, dar coregraful are talentul pentru a o face accesibilă, prin dans, interiorului nostru sufletesc.
John Cage (1912-1992) a fost compozitor, teoretician, scriitor si artist plastic american, considerat unul dintre cei mai importanti compozitori al secolului XX. El a compus muzică pentru dansuri si a predat un curs despre „acompaniamente muzicale de exprimare ritmică”, în momentul când a început să experimenteze sunetele cu instrumente neortodoxe, cum ar fi articole de uz casnic, foi de metal etc., deci prin lovirea diverselor obiecte non-muzicale spunând că „totul în lume are un spirit care poate fi eliberat prin sunetele sale”. A încercat să schimbe până si sunetul pianului cu anumite suruburi, piulite, saibe etc.), pe care le introducea între corzile pianului, la o anumită distantă, acestea generând o sonoritate diversă, asemănătoare unor instrumente de percutie. Mai târziu, muzica lui Cage s-a orientat spre dans.
Spectacolul Companiei Preljocaj a cuprins în premieră partea a III-a pentru acest Festival si în premieră toate cele trei părti efectuate împreună într-un singur program. Dansul a fost executat de patru minunati dansatori, conform programului numele lor fiind: Virginie Caussin, Yurié Tsugawa, Fabrizio Clemente si Baptiste Coissieu.
Într-un interviu în limba franceză, Angelin Preljocaj a declarat: „Oamenii cred că lumile de dans contemporan si de balet sunt foarte diferite, dar nu este la fel de mare diferentă între Baletul Operei din Paris si New York City Ballet. Fiecare companie are ADN-ul său propriu si este mult mai interesant pentru mine să se înteleagă ceea ce este si a surprinde, decât de a impune un anumit stil propriu dansatorilor. Ce se întâmplă între noi, este o hibridizare si este ceea ce contează”. Cu altă ocazie a spus că „oamenii întotdeauna vor să stie de unde provine inspiratia, dar, în cele din urmă, acestea sunt căi delicate, sensibile. Crearea unei piese este, pentru mine, mult legată de intuitie. Stilul meu se modifică datorită acestor dansatori. Împreună creăm ceva care nu poate fi explicat într-adevăr”.
Un jurnalist englez a afirmat că „Preljocaj este un coregraf inteligent, superb la provocarea unei corporalităti crude, fără inhibitii”.
Coregrafia lui este senzuală, expresiv-dramatică, curajoasă, gesturile aspre ale gimnasticii alternând cu miscările calme ale baletului clasic.
Spectacolul, după părerea mea, a plictisit o parte din spectatori, sonoritatea i-a enervat pe altii, si i-a satisfăcut pe cei mai multi, care au putut să-i înteleagă mesajul – absurdul vietii pe care o trăim.

Vavila Popovici – Carolina de Nord







Vavila Popovici     7/20/2014


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian