Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Rinocerii dupa Eugen Ionescu la Teatrul National din Craiova

Primul spectacol Robert Wilson în România

Celebrul regizor nord-american Robert (Bob) Wilson montează pentru prima oară în România. El reuseste, la Craiova, un spectacol socant – ca un desant aerian necrutător – pornind de la capodopera Rinocerii, care l-a catapultat, în deceniul al saptelea, pe dramaturgul francez de origine română Eugen Ionescu în elita creatorilor de gen, umăr la umăr cu Brecht, Beckett, Genet.

Apreciată ca o veritabilă efigie a spiritului european si, în ansamblu, al omenirii din veacul al XX-lea –, piesa Rinocerii a constituit, prin sutele sale de reprezentatii, începând din 6 noiembrie 1959, unul dintre cele mai răsunătoare succese de public din perioada postbelică, având în proximitate doar creatii antologice precum En attendent Godot de Samuel Beckett si The Mousetrap de Agatha Christie. Ea constituia o reactie la râia nazismului, care se transformase incredibil de repede în pandemie europeană, în anii 30-40, ducând la declansarea celui de-al doilea război mondial.

Pentru a testa cu subtilitate reactia spectatorilor si, în functie de feed-back, a-si redimensiona, dacă era cazul, anumite accente, Robert Wilson a experimentat, în Cetatea Băniei, nu una ori două, ci nu mai putin de cinci avanpremiere (repetitii generale cu public), programate în serile zilelor de 27 iunie – 1 iulie 2014. Premiera din 2 iulie a fost urmată de încă două reprezentatii, pe 3 si 4, după care colectivul Nationalului din Craiova le va relua la începutul lunii octombrie a.c. Aceasta microstagiune estivala Rinocerii s-a derulat, simbolic, sub acolada de lumina a Zilei Iei Romanesti si Zilei Independentei S.U.A.

În preambulul prietenos al fiecăreia dintre cele cinci seri, regizorul american a mărturisit că l-a întâlnit, pentru prima oară, pe Eugen Ionescu în 1971. Nu stia cine este si a fost cu atât mai socat când dramaturgul i-a propus să-i monteze Rinocerii. A declinat oferta nu pentru că îi era străin specificul creatiei ionesciene, ci deoarece ”nu stiam prea multe despre teatru, eu venind dintr-un orăsel din Texas unde... nu exista teatru“ – precizează autoironic, cu dezarmantă candoare, dar, credem noi, si cu spirit ludic, oaspetele din S.U.A.

Cei doi aveau să se reîntâlnească la Paris după 15 ani, apoi la Boston. Si în acele noi împrejurări, regizorul considerase că încă nu sosise momentul să se angajeze într-un asemenea travaliu de orchestratie extrem de dificil. A participat, însă la Craiova Shakespeare Festival, în 2008, cu spectacolul Femeia mării de H. Ibsen, în 2010 cu conferinta “Have I been here before?”, care a prefatat filmul realizat în 1995 după reprezentatia de la Alley Theater Hamlet – Un monolog (în regia si interpretarea sa), iar în 2012 Berliner Ensemble i-a prezentat Sonetele lui William Shakespeare, care s-au bucurat de o primire triumfală.

Cu aceste prilejuri, a cunoscut colectivul Teatrului National Marin Sorescu, s-a convins de functionalitatea incintei (aici incluzând echipa de profesionisti, începând cu compartimentele tehnice). La insistentele directorului general al primei scene din Craiova, reputatul regizor Mircea Cornisteanu, si-a spus: “De ce nu ? După 44 de ani (n.n. de la prima cunostintă cu Eugen Ionescu) poate că trebuie să fac si o asemenea încercare”.

Performanta pe care o izbuteste Robert Wilson, aici, în inima Olteniei, la Craiova – posibilă Capitală Culturală Europeană 2021 – este dezarmantă. Lăudabilă din foarte multe puncte de vedere, dar si contrariantă, provocatoare până la a deveni demnă de o critică severă, asa după cum – bănuim – extrem de exigent a fost el însusi, fată de tot materialul pus la dispozitie, începând, desigur, cu acela numit “resursă umană”.
Directorul de scenă american duce la extrem procesul de rinocerizare, extinzându-l de la spatiile de joc (care, in afara scenei, cuprind fosa – loc al mlastinii ce poate exploda oricând, contaminandu-i pe spectatori!), de la “coloana sonoră” bulversantă si de la toate elementele vizual-auditive de o materialitate atât de palpabilă încât îti dau frisoane, îti fac pielea de găină, te fac să salti de pe fotoliul de spectator, îti strâng inima în menghina angoaselor cu aură extinctivă... până la rinocerizarea chiar a textului piesei, prag atât de insolit încât nici măcar Eugen Ionescu – poate unicul dramaturg din lume în fata căruia nu au existat bariere – nu l-a intuit, nu l-a visat si, desigur, nu avea cum să si-l asume.

În conceptia artistului vizual Robert Wilson despre Rinocerii, totul, dar absolut totul se află sub semnul automatismelor depersonalizante, tembelizante, aneantizante. Aici sunt inclusi, înainte de toate, actorii – priviti nu ca actori fara umbra, ci ca simple umbre ale actorilor, cum ar afirma George Banu.

Nu am întâlnit până acum, în patru decenii de urmărire scrupuloasă a vietii teatrale de aici si de aiurea, un regizor care să lase impresia că este, pur si simplu, “asasinul” actorului, că nu-l interesează câtusi de putin personalitatea acestuia, disponibilitătile interpretative, capacitatea individuală de trăire a destinului unui personaj si de transmitere a fiorului (dramatic, tragic, liric, comic) dincolo de luminile rampei. Subliniem: să lase impresia...
Din piscul unei pozitii poruncitoare, inchizitoriale, pe Robert Wilson nu-l interesează, cel putin în Rinocerii de la Craiova, actorul-om si profesionist, actorul ca unicitate si personalitate distinctă, ale cărui virtuti să fie valorificate, ci exclusiv Echipa, ansamblul componentilor acesteia, care se impune să functioneze perfect, ca un ceas elvetian Schaffausen – dacă nu cumva până dincolo de perfectiunea terestră îndeobste acceptată.
Văzând în automatisme, în repetitivitate chintesenta teatrului ionescian, autorul montării scenice selectează o avalansă de replici scurte, reluate – în spectacol – parcă la infinit, speculând astfel însăsi o practică a lui Eugen Ionescu, cultivată în Rinocerii prin repetitii de genul: “Ca să vezi! (...) Ca să vezi! (...) Ca să vezi!” (de sapte ori), “Un rinocer! (...) Un rinocer si gata. (...) Un rinocer alergând singur prin oras...”, “Oh! Un rinocer!” (n.n. totalizând numărul cel mai mare de repetitii, nouă, într-o secventă care nu depăseste 30 de cuvinte), “Biata pisicută!” (de patru ori), “Numai propaganda (...) Care propagandă? (...) Nicio propagandă (...) Auzi dumneata: propagandă! Propagandă pentru ce?”, “După dumneata” (repetat tot de nouă ori, în scena evacuării din finalul primului tablou al actului al doilea), “Morala” (cuvânt reluat, în piesă, de sase ori). Acest comportament papagalicesc constituie anticiparea celui al robotilor, al globaliyarii de acum.

Numai că Robert Wilson nu se rezumă la acestea. El selectează alte si alte replici succinte, cu finetea chirurgului care operează nu cu traditionalul bisturiu, ci cu tehnica/ tehnologia secolului al XX-lea: laserul. Suntem tentati să precizăm: laserul vagului, citându-l pe Marin Sorescu, laureat al Premiului Herder.
Artistul vizual ignoră indicatiile scenografice ale dramaturgului Eugen Ionescu si concepe o nouă partitură, într-o viziune proprie, cu totul originală, ostentativ frapantă prin declansarea unui autentic război împotriva spectatorilor, cărora le mitraliază, le bombardează si le suprasolicită, în fiecare fractiune de secundă, toate cele cinci simturi cu care i-a înzestrat Dumnezeu.

În indicatiile privind Decorul, autorul piesei oferise detalii clasice, realiste, poate enervant de exacte. Înainte de ridicarea cortinei, în spectacolul realizat la Craiova de Robert Wilson nu se aude dangătul clopotului bisericii din apropiere (care chema enoriasii la liturghia de duminică), dangăt care ar fi trebuit – în gândirea dramaturgului – să răsune câteva secunde si după ridicarea cortinei...
Dintre toate indicatiile autorului, Robert Wilson o retine pe aceea privind “lumina crudă” – transcrisă scenic la modul cel mai agresiv cu putintă, din prima până la cea din urmă clipă a reprezentatiei: un lant de tuburi cu leduri orbitoare, montate pe toată lătimea scenei, la marginea dinspre fosa orchestrei – metamorfozată, de regizor, în mlastină. Artistul vizual a avut, probabil, în vedere generarea unui soi de halou între public si farsa tragi-comică de pe scenă, pentru ca “baza reprezentatiei” (partea cea mai de jos) să fie cufundată într-o ceată ultrafină, într-o ambiguitate cu sensuri de toate felurile.

Secventa de început (înainte de ridicarea primei cortine) lasă impresia că durează cel putin 166 de secunde, răstimp în care, pe fundalul unui grohăit fioros si al pasilor grei, ai unei namile nevăzute, sunt repetate sacadat, sunt reluate iar si iar sintagme din primele sapte pagini de text ale piesei: “Bună dimineata”, Pis-pis”, “S-astept”, “Nu-mi place s-astept”, ”Pis-pis”, “Cămasa ta”, “Pis-pis”, “Calculez”, “Fă un efort de vointă”, “Pis-pis”...
Totul, pe fondul grohăitului coplesitor, încât nu mai ai timp să te întrebi: cioburile de replici sunt punctul, iar mugetele rinocerului – contrapunctul acestui concert animalic? Ori viceversa...
Starea de isterie devine contagioasă aproape instantaneu, atât de contagioasă încât cele 13 căpătâni (ce simbolizează tot atâtia rinoceri) cu priviri tâmpe, tintind toate punctele cardinale si toate subpunctele acestora, căpătâni răsărite din mlastina devoratoare (infern, purgatoriu? plasat în fosă) intră în jocul acustic asurzitor din spatele cortinei si reiau la nesfârsit replicile trunchiate.
Peste culmea vacarmului isterizant tâsneste sunetul unei orgi electronice. Să fie contrapunctul (catolic) la neauzitul/ nesesizatul dangăt de clopot prescris de dramaturg ?!...

Cortina rosie se ridică brusc si, pe fondul grohăitului apocaliptic, asistăm la intrarea în scenă, din laterala dreaptă, rând pe rând, a celor 17 personaje din piesă – caricaturizate îngrosat, sculptate parcă în fontă (mlastină întărită, solidificată), îmbrăcate cu vesminte de-a gata... rinocerizate.
Machiate strident, pentru a li se scoate în evidentă chipurile cadaverice, sprâncele bine arcuite, limbile si buzele intens colorate, podoabele capilare ciudate –, aceste fantose par dansatori rupti dintr-un vodevil, dintr-o lume de bâlci, dintr-un iarmaroc al vorbelor si gesturilor în devălmăsie...
Revine obsedant ghilotina cuvântului “In-cre-di-bil!... In-cre-di-bil!... Incredibil!”. De parcă regizorul vrea să ne atragă atentia, cu obstinatie, asupra sigiliului inconfundabil pe care a tinut să-l pună, apăsat, pe productia sa.

Cortina neagră – care lăsase “dansatorilor”/ baletului mecanic o fâsie de fiintare de doar doi-trei metri în profunzimea scenei – dispare instantaneu. Pe o platformă de circa cinci metri adâncime – un decor minimalist. Patru mese, plus aceea la care se află actorul Ilie Gheorghe, sugerând că el este organistul ce opune mugetelor rinocerului un sunet electronic atât de “tandru” încât poate sugera că, între cele două entităti sonore (mugetul si sabia acustică a orgii), poate înflori o nebănuită poveste de amor.
Dansul “felinelor” (Doamna Boeuf/ Mirela Cioabă, Sotia băcanului/ Tamara Popescu), care prevestesc, parcă, primul act criminal al rinocerului (strivirea pisicii), este înfăsurat în salul insolit al replicii acuzatoare: “Nu mai vrea să cumpere de la noi... Nu mai vrea să cumpere de la noi...”.
În sfârsit, intră în scenă Berenger – neras, nepieptenat, cu hainele sifonate: “însăsi imaginea neglijentei” – subliniază Eugen Ionescu, care, pentru a-i păstra doza necesară de credibilitate si de omenesc, îl descrie ca având “aerul obosit, somnolent”, nicidecum ca pe un... matol în ultimul hal, emanând o nesigurantă totală.

Nu stim cât de dictatoriale au fost indicatiile de regie date de Robert Wilson lui Valentin Mihali – si, prin extensie, lui Valler Dellakeza (Dudard), Constantin Cicort (Botard), Claudiu Bleont (Jean), Angel Rababoc (Băcanul), Nicolae Poghirc (Domnul bătrân), George Albert Costea (Patronul cafenelei), Cosmin Rădescu (Dl Papillon), Iuliei Lazăr-Bleont (Daisy), Monicăi Ardeleanu (Chelnerita), lui Ion Colan si Iuliei Colan (Vecinii bătrâni), Ralucăi Păun (Gospodina), lui Dragos Măceseanu (Un pompier) si celor 13 actori (care figurează rinocerii din mlastină), cărora li se văd doar căpătânile: Corica Druc, Geni Macsim, Natasa Raab, Costinela Ungureanu, Clara Vulpe, Cătălin Băicus, Cosmin Dolea, Claudiu Mihail, Stefan Mirea, Marian Politic, Anca Maria Ghită, Eugen Titu, Cătălin Vieru –, dar din prestatiile scenice de calibru indiscutabil deducem că Valentin Mihali (urmat cu devotiune de colegii săi) si-a însusit ca pe un imperativ idealul lui Eugen Ionescu de a comunica incomunicabilul (“Descriu lucrurile care nu se lasă descrise”), propunându-si cât se poate de clar, încă din 1934: “Mai bine să sfintesc fleacurile decât să compromit sfintii”.

Într-o lume a tuturor vanitătilor, abandonărilor si trădărilor, a rinocerizării iminente, rinocerizare radical instantanee si cumplit de violentă (fie ea de sorginte nazistă, bolsevică ori, pur si simplu, ecou, val eruptiv venit din străfundurile lungului sir de animale sălbatice care ne locuieste) –, Robert Wilson îi biciuieste pe actori fără pic de crutare, le înfige până la sângerare pintenii obsedantelor sale tablouri vizual-auditive, determinându-i pe Ilie Gheorghe, Valentin Mihali et company să descopere chintesenta capodoperei lui Eugen Ionescu.
Cu totii, împreună, în ritm de metronom implacabil (precum curgerea timpului), ei dau viată pachetului miraculos de mijloace histrionice si vizual-auditive prin care coplesesc spectatorii prin transmiterea genuină a unui fior metafizic.

Se pare ca Robert Wilson nu e strain de rădăcina incendiară a acestui fior metafizic, care isi are geneza in profilul fugos creionat de Emil Cioran lui Eugen Ionesco: “Un Charlie Chaplin care l-a citit pe Pascal”.
Instalatia vizuală Rinocerii, de sub cupola Teatrului National “Marin Sorescu” din Craiova, a fost construită de Robert Wilson pornind de la ideea că spectatorii din zorii mileniului al treilea nu mai au disponibilitatea de a asista la o reprezentatie de circa trei ore – cât ar fi durat, dacă regizorul urmărea, pas cu pas, textul lui Eugen Ionescu.

In spectacolul sau, Robert Wilson face apel la toate artele, de la coregrafie, pantomima, arte plastice pana la euritmie, arhitectura, cinematografie - cu pondere peremptorie pe mijloacele celei de-a saptea arte. Nutrim convingerea ca, asa cum a procedat cu Hamlet Un monolog, Robert Wilson va vispune filmarea Rinocerilor din Craiova, distribuind apoi pelicula (DVD) marilor retele internationale de cinematografe din lume.
Pentru a concentra întregul angrenaj în 88-90 de minute, Robert Wilson găseste o cale inspirată, inventând un rol inexistent în piesă: acela al autorului, al lui Eugen Ionescu însusi, încredintat actorului Ilie Gheorghe, care citeste, cu o dictie si o impostatie impecabile, în ritm antrenant, cu putere de nuantare si cu aplomb, acolo unde e cazul, cvasitotalitatea partiturii dramatice. Cu vocea sa percutantă, bogată în inflexiuni de violoncel astral, acest mare actor european, singurul din România care a jucat o stagiune întreagă la Londra, în Furtuna de Shakespeare, citeste (ca într-un dicteu automat, ca si cum le-ar scrie chiar atunci, în fata spectatorilor) 99 la sută din toate replicile piesei Rinocerii.
Lui Ilie Gheorghe îi revine, asadar, acest rol insolit, dar si acela al Logicianului, pe care dramaturgul l-a gândit ca alter ego al său.

Îndrăznim să afirmăm că omul de artă nord-american a amânat 44 de ani montarea Rinocerilor tocmai pentru că nu găsise actorul potrivit, nu-l găsise pe Ilie Gheorghe.
Singurul actor craiovean pe care Robert Wilson îl pune în valoare la parametri maximali este Ilie Gheorghe. Pentru el a creat marele artist vizual de peste ocean această galerie cu lucrări de artă vii (actorii din Bănie), această sarabandă de tablouri animate.
Una dintre cheile spectacolului său, poate cea mai importantă, a descoperit-o Robert Wilson în următoarele precizări ale lui Eugen Ionescu din preludiul actului II: “Câteva secunde după ridicarea cortinei, personajele rămân imobile (s.n.), în pozitia în care va fi rostită prima replică, un moment de genul ”tableau vivant“ (la fel trebuia să se întâmple si la începutul actului I).
Stârnindu-ti fiori reci ca gheata, pe sira spinării, făcându-te să respiri aerul rarefiat al unor lumi extraterestre, în care Timpul pare o aschie sărită din dalta unei metafizici nebănuite – dar aschie zburătoare spre infinit –, tablourile scenice din Rinocerii lui Robert Wilson sunt gemene cu celebrele picturi din lumea încremenită în neant create de plasticieni unici prin bizareria universului lor de semne precum De Chirico, Magritte, Dali.
Dacă te lasi cu totul furat de universul metaforelor regizoral-scenografice ale lui Robert Wilson, este imposibil să nu te înfiorezi de frigul existential ce coboară din aceste tablouri metafizice, cu orizonturi onirice, din tensiunea halucinantă a galopului de imagini bântuite de spectrul malitiei.
Simplificând la extrem formele, ca în Minimal art, Robert Wilson pare urmărit de mărturisirea lui Yves Klein conform căruia acesta fusese străfulgerat, din 1947, de ideea de a umple, riguros si uniform, câmpul tablourilor sale cu o singură culoare. În Rinocerii de la Craiova ai lui Robert Wilson, toate tablourile vivante – în care actorii pot fi asemuiti, nu rareori, cu marionete metafizice sau ,,convivi de piatră“ – sunt pictate în unica, fada culoare a rinocerilor, culoarea noroiului ordinar (sau de cea mai pură esentă... noroioasă!) în care ei se cufundă, clipă de clipă, cu o plăcere satanistă.

Parafrazându-l, parcă, pe pictorul rus Malevici, care, în 1915, expunea la Galeria Tretiakov din Moscova tabloul Pătrat negru pe fond alb, urmat, în 1918, la New York, de Pătrat alb pe fond alb –, Robert Wilson ne invită într-o galerie colosală doldora de o sumedie de tablouri scenice Rinocer pe fond (de) rinocer, variatiuni cvasimonocrome pe o temă dată de Eugen Ionescu.
Stiind, odată cu Pablo Casals, că “Severitatea este expresia dragostei supreme”, Robert Wilson este atât de nemilos cu actorii craioveni încât le cere să se aplatiseze la maximum, să pară simple coji, panouri extraplate, de grosimea unei foite de tigară sau de ceapa, dar de o plasticitate deloc tăcută, ci, dimpotrivă, de o plasticitate de gheizer pornit spre zenit.
Frumosii actori craioveni demonstreată că au vointa, întelepciunea si rafinamentul de a se metamorfoza, la cererea unui regizor nebun de bun în utopia sa matematizantă, în simple panouri care, de-a lungul reprezentatiei, în frecventele momente în care li se cere să danseze, să atingă perfectiunea coregrafilor de primă mână ai lumii gen Isidor Duncan ori Serghei Diaghilev.

Mobilitatea lăuntrică a actorilor craioveni, dupa zecile de turnee pe toate continentele lumii, atinge – la solicitatea expresă a artistului vizual nord-american, pentru care plasticitatea, de o expresivitate dusă, paradoxal, până la virtuozitate, este doar prima probă de foc – cote siderale.
Ei dau viată scenică unei lumi alienate si alienante, în care pasul de la incertitudinea difuză, apoi din ce în ce mai grea (lespede de piatră de greutatea Everestului, desi misterioasă, incredibilă, stropită cu vermorelul vagului), pasul spre frica dezarmantă, spre spaima galactică si angoasa devastatoare, dezumanizantă, să fie la fel de uriesesc si strivitor ca acela al turmei de rinoceri care iau în stăpânire totul, demolează nu doar zidurile institutiilor/ edificiilor intrate în traditie, ci întregul sistem de valori clădit de omenire de-a lungul mileniilor.
În prima parte a spectacolului, scena este dominată de imensul fundal – stop-cadru al unui prag de infern: perdeaua celor 9 brazi despuiati de vesnicia verde a frunzelor pârjolite de un suflu incendiar trecut ca fulgerul prin pântecul pădurii seculare. Brazii acestia, dezbrăcati de orice urmă de demnitate, fără crengi si cu vârfurile retezate, au culoarea alb-gri. Nu este acel gri-sobolan (gri-jeg, gri-antijeg), pe care destui proprietari comozi de automobile îl preferă, ci gri-rinocer – avertisment straniu, însă nedescifrat si neluat în seamă de cei ce ocupă vremelnic scena vietii.

Cu o voce când difuz caldă sau neutră, când oraculară, ori sinilie si rece –, actorul Ilie Gheorghe (Eugen Ionescu) dă cep suvoiului de replici din piesă. Limbajul celorlalti interpreti este, aproape exclusiv, gestual si corporal. Nesfârsitul fuior de vorbe tine locul scrisului din filmele mute. Se succed rapid scena cravatei (lat existential), a pieptenului, a oglinzii...
În rolul lui Berenger – aparent mutilat de Robert Wilson, desi avea ponderea covârsitoare în piesă, finalmente dovedindu-se unicul imun dintre personaje, singurul rămas om, cu misiunea de a regenera omenirea dispărută prin rinocerizare –, Valentin Mihali aduce cu legendarul Charlot – omagiu, voluntar ori involuntar al regizorului, la un secol de celebritate a lui Charlie Chaplin. Sunt momente care ne readuc in memorie mersul sincopat, de strut, al lui Chaplin din filmul Goana dupa aur.

Secveta următoare: Dansul chelneritiei – inventat de Robert Wilson, ca toate celelalte – pare desprins dintr-un can-can din buricul Parisului, de la Moulin Rouge.
Muget de rinocer: “Ce-i asta?”, “In-cre-dibil!... Un rinocer!...”. Pe parcursul spectacolului, mugetul capata atribute de limbaj matusalemic, pierdut, de personaj cu centrul vorbirii blocat, dar care – culmea! – comunica incomunicabilul.Nu rareori, regizorul american modernizeaza in stil Broadway genul burlesc perpetuat anterior de granzii comediei mute Charlie Chaplin si Buster Keaton.
Trecem subit la scena celor cinci becuri atârnate deasupra tot atâtor scaune (“Grădina zoologică... Pădurile mlăstinoase...”), revine Balerina în alb (tinută si gesturi de păpusă de portelan). Succesiunea de decupaje vizuale, în cadentă cinematografică, lasă spectatorului libertatea de a desăvârsi (cu/ în imaginatia sa) montajul, de a com-plini productia lui Robert Wilson cu secventele de trecere.
Pe fundalul imens, adulmecă frenetic un rinocer, căutându-si hrana. Actorii (dotati, fiecare, cu microfoane la vedere, pentru ca sonoritatea replicii să-i cutremure pe spectatori, iar sunetele onomatopeice sau mugetele să atingă măcar pragul de 120 de decibeli) se duelează repetând, ca un tonomat stricat, replici aiuritoare de tipul ,,Câte picioare are o pisică?“...
Tabloul scenic următor frapează prin mesele răsturnate si reducerea la doar trei a numărului de scaune... Cineva a dat iama... ,,Un rinocer... Un rinocer... Un rinocer INVERS... Un rinocer nu-i motiv să spargi pahare...“ Pe imensul fundal cade, retezat de un fierastrau/ joagăr nevăzut, un brad. Daisy reia, bolnăvicios, uimirea hohotitoare exprimată prin cuvântul ,,In-cre-di-bil... I-a strivit pisoiul...“ Mai cade un brad... Actorul Ilie Gheorghe, într-o formă de zile mari, asa cum, de altfel, este totdeauna, începe tiradele, în crescendo, despre ,,rinoceri“: ,,Oh! Un rinocer!“ – repetat de nouă ori... Tot nouă sunt brazii despuiati, care cad rând pe rând, secerati de spectrul invizibil al noii lumi (New Age?) a rinocerilor.
,,Nu, nu era acelasi rinocer. Cel dintâi avea două coarne pe nas, era un rinocer din Asia. Ăsta din urmă n-avea decât un corn, era un rinocer de Africa! (...) Spui prostii! Cum ai fi putut să-i distingi coarnele! Fiara a trecut cu o asa viteză, încât abia am apucat să-l vedem... (...) Rinocerii din Asia au un corn, iar cei din Africa două. Si invers. (...) Logician profesionist – iată permisul meu. (...) Era posibil să fi văzut de două ori acelasi rinocer cu un singur corn... Ha, ha... Aoleu, ce chestie... Nu-nteleg nimic. Mdeah, mdeah! (...) Este de asemenea posibil ca ambii rinoceri să fi fost din cei cu două coarne si să si le fi pierdut pe toate-ntre timp.(...) African sau asiatic... Asiatic sau african... (n.n. se repetă de încă două ori)... O fi logic, dar oare putem noi admite ca pisicile noastre să fie strivite sub ochii nostri de niste rinoceri cu un corn sau cu două, fie ei asiatici sau africani?... Nu, nu, asa ceva nu putem îngădui!“
Imediat după această pozitie transantă exprimată de Băcan (,,Nu, nu, asa ceva nu putem îngădui!“), textul lui Eugen Ionescu are, în finalul primul act, tânguirea lui Berenger: ,,N-ar fi trebuit să mă cert cu Jean! N-ar fi trebuit să-mi ies din fire!“, încheiată cu o frază absurdă prin faptul că nu are nici pic de noimă în contextul/ peisajul răscolit de rinoceri de până acum: ,, Am inima prea grea ca să mă duc la muzeu. Îmi voi cultiva spiritul altă dată“.
Robert Wilson inventează, în spectacolul său, o scenă care anticipează atmosfera, din ce în ce mai răvăsitoare, din actul al II-lea. Ea are, deci, rol de interludiu si directionează atentia publicului spre mlastina/ fosa orchestrei. Pe un fundal sonor de balamuc – mugete în cascadă nestăvilită –, se zăresc doar sase dintre cele 13 moace patibulare de rinoceri, care zbiară cu disperare existentialistă: ,,Eu nu văd nimic!... Directia Generală e de vină!... Ati călărit vreodată?“

Saxofon, jazz, dixilen –, atmosfera de cabaret sugerează substratul muzical în care debutează primul tablou din actul II... Dezordinea tronează ca o epidemie de ciumă fără leac. ,,Snoave, povesti de adormit copiii... Dar l-am văzut, am văzut rinocerul... Scrie la gazetă, e clar, nu poti nega... Pfff!... Dacă scrie, scrie! Poftim, citeste la fapte diverse. Cititi stirea, domnule sef!“
În editură, sef e Domnul Papillon, însă, în spectacolul lui Robert Wilson, lider este actorul cu fortă de Anteu si expresivitate renascentistă: Ilie Gheorghe. Din vârful unui scaun/ tron supraînăltat la trei-patru metri, divinul actor, citind cu voce tare ziarul, scandează ca în anticul Imperiu Roman: ,,Ieri, duminică, în Piata Bisericii din orasul nostru, la ora aperitivului, un pachiderm a călcat în picioare o pisică. Asta-i tot. Nu se dau alte detalii.“
Haosul din capul si din sufletele personajelor trece vijelios un nou prag al absurdului, pe care actorii craioveni îl joacă la cote frizând perfectiunea: ,,Domnisoara Daisy a văzut un rinocer unicorn. Rinocerul dv. tot un corn avea, sau două?... Păi aici e toată problema. E cam ciudată chestia asta, nu vi se pare? Of! (...) Despre ce fel de pachiderm e vorba? Ce întelege un redactor de fapt divers printr-un pachiderm? Nu ne zice. Si nu ne zice nici ce întelege prin pisică. Toată lumea stie ce-i aia o pisică. Dar e o pisică sau un motan? Si ce culoare avea? De ce rasă era?“

Discutia absurdă, mereu în contradictoriu, totdeauna pusă sub semnul îndoielii, al suspiciunii exacerbate sare un nou pârleaz, aproape cosmic, atunci când trece de la pisică si rinocer la ...rasism, termen repetat de ,,convivii de piatră“ de opt ori în 14 rânduri de text. Doamne, cat de repede se poate luneca pe panta rasismului, a extremismului...
Culmea ironiei dramaturgului fată de stirpea bărbatilor, candida chelnerită Daisy (Iulia Lazăr-Bleont) este cea care pune degetul de rană: ,,Dar v-am spus că aici nu-i nimeni rasist. Ati deplasat problema, aici e vorba pur si simplu de-o pisică strivită de-un pachiderm. Mai precis, de un rinocer.“

Ipoteza lui Botard (Constantin Cicort, cu aceeasi prospetime, dezinvoltură si naturalete ca în debutul său de acum 24 de ani din Cui i-e frică de Virginia Woolf?) e de-a dreptul demential de dulce in naivitatea replicii sale: ,,Poate c-a fost vorba de-un purice strivit de un soricel. Si din chestia asta se face un capăt de lume!“
Totul, repetăm, în atmosferă de cabaret – saxofon, jazz, dixilen..., supapa la prohibitia din acei ani si la ispita unei lumi onirice, dominate de LSD.

Aici, trimiterea dramaturgului si a celui mai mare regizor american – după cum îl aprecia Eugen Ionescu pe Robert Wilson încă din 1971, pe când acesta avea doar vârsta de 30 de ani! – trimiterea este, nu ne îndoim, la faptul că, în perioada interbelică, nazistii interziseseră spectacolele de cabaret (în care, desigur, se regăseau). De altfel, în romanul de notorietate în epocă Goodbye to Berlin, scris de aventurosul Christopher Sherwood, protagonista Sally Bowles făcea furori cu cântecul ei Viata e un cabaret, satirizând decadenta vietii de noapte din Berlinul anilor ’30. Robert Wilson nu avea cum să nu valorifice, ca pată de culoare în reprezentatia sa, ecouri din filmul Cabaret (dupa romanul amintit), în care actrita Liza Minelli, cu un sarm răpitor, a avut un succes de primă divă. Acest film a intrat pe piată în 1972, la un an după ce Bob Wilson îl cunoscuse pe Eugen Ionescu.
În tabloul următor, Daisy (Secretara) dansează, strâns îmbrătisată de ursitul ei...
De sus, de foarte sus, de pe scaunul său de sef, cu o voce tunătoare, Ilie Gheorghe spulberă momentul idilic, cerându-i de urgentă, lui Daisy, condica de prezentă. Fundalul scenei este de un alb imaculat. Din pământ, din iarbă verde, izbucneste un chirăit asurzitor: ,,Rinoceri în tara noastră... asa ceva nu s-a pomenit niciodată“

Replica ,,Rinocerii dv. n-au putut înflori decât în creierele gospodinelor“ este reformulată, inteligent si fără discrimări astfel: ,,Rinocerii AU ÎNFLORIT (s.n.) pe la noi“.
Fulgerător, fundalul alb devine gri-alb, un perete de litere ce par în debandadă, dar pe care se derulează, într-un amalgam ametitor, nume de personaje si replici aruncându-se unele peste altele, ca viperele dintr-o serpăraie intrată în alertă la presimtirea unui seism puternic.
,,Cuvântul A ÎNFLORIT mi se pare cam deplasat, în cazul rinocerilor. Rinocerul dumitale e un mit. Un mit? Un mit, asa ca farfuriile zburătoare! Dar e vorba totusi de-o pisică omorâtă, asta nu se poate nega! Sunt martor. Există si martori! (...) Psihoză colectivă, domnule Dudard, psihoză colectivă! Ca si religia, care-i opiumul popoarelor! Ei bine, eu cred în existenta farfuriilor zburătoare! Poftim! (...) M-a urmărit tot drumul un... rinocer... de-acasă si până aici... E-acolo, acolo, jos, la intrare. Are aerul că vrea să urce încoace.“
Zgomot, trepte năruindu-se, răgete furioase, nor mare de praf orbitor... ,,Uite-l. E-acolo! Da stiu că-i urias! Se-nvârte-n cerc. Hai, vino să-ti vezi rinocerul. Biata fiară, tot mugeste si se-nvârte de colo-colo. Ce-o vrea oare? Oh, uite-l că se uită la noi! Pisu, pisu, pisu...“ Doamna Boeuf se alătură grupului de pe palier. Priveste îndelung, atent, foarte încordată mersul rinocerului, are o clarviziune si scoate, instantaneu, un strigăt teribil: ,,Doamne! Să fie oare cu putintă?... E sotul meu! E Boeuf, sărmanul meu Boeuf, ce i s-a-ntâmplat?“ Rinocerul îi răspunde printr-un muget violent, dar tandru. ,,Rinoceri în tot orasul! (...) Chemati pompierii!“ Doamna Boeuf sare pe spinarea Domnului Boeuf metamorfozat în rinocer. Botard observă imediat: ,,Ca o amazoană!“

,,Pompierii sunt pe drum... Rinocerii există – asta-i totul si nimic altceva.“ Primul tablou din actul II al spectacolului se încheie ca în piesa lui Eugen Ionescu: urcati spre fereastră, eroii acestei absurde pătanii tragi-comice se invită unul pe altul să coboare: ,,După dumneata. După dumneata. După dumneata... – repetat de fiecare în parte, în total de nouă ori.
Artistul vizual Robert Wilson – care a renuntat la toate pauzele dintre actele piesei – creează un nou moment de interludiu. Deasupra mlastinei, două căpătâni de rinoceri femele vorbesc la telefon, în limba engleză. Găselnita e binevenită, mai ales pentru spectacolele ce vor fi prezentate în cadrul viitoarelor festivaluri internationale si în turneele din străinătate. Dialogul este savuros – două melite care vorbesc, aproape simultan, fiecare pre limba ei. Un soi de dialog al surzilor. Comunicarea incomunicării... Este secventa la care l-am văzut pe Robert Wilson, aflat pe rândul din fata mea, râzand discret, savurandu-si cu evidentă satisfactie reusita profesională.

Cortina rosie se ridică din nou. Iarăsi, o inventie 100% a regizorului: pe un fundal muzical de sârbă oltenească interpretată la fluier, apoi la drâmbă, în ritm din ce în ce mai înfocat, agrementată cu glazura insolită a câte unui tignal de politist si a unui claxon isterizant –, Valentin Mihali (Berenger) se lansează într-o pantomimă foarte grăitoare. Robert Wilson simte nevoia aducerii acasa a lui Eugen Ionescu, a identificarii dramaturgului cu spatiul cultural matrice. Din acest motiv, regizorul include in spectacol dansul popular romanesc cel mai electrizant - Calusul oltenesc, joc apotropaic, comparabil ca virtuozitate si cadenta a trairii doar cu magica melodie Ciocarlia.

Scenele anterioare, cu pecete americana, luminate de dixilen par o anticipare a celor incendiare, de torentiala dezlantuire a vitalitatii ancestrale prin care Calusul oltenesc este dinamul de maxima focalizare asupra matricei culturale din care s-a ivit dramaturgia lui Eugen Ionescu.
Alaturi de genul liric al Doinei -, Calusul este inscris in Patrimoniul Cultural Imaterial Mondial/ UNESCO.
Din off, se aude vocea cu inflexiuni oraculare a lui Ilie Gheorghe (Logicianul/ Eugen Ionescu): ,,Pesemne că e celălalt.. E pentru celălalt... Esti bolnav? Îmi pare rău pentru tine. Ai febră?... Eu nu visez niciodată... Uite, ai-crescut... Te-ai înverzit la fată...“
Vocea lui Jean (interpretat de Claudiu Bleont cu sigurantă, înfrigurare si capacitate de transmitere a vibratiilor lăuntrice) devine din ce în ce mai groasă. Din dialogul cu prietenul său Berenger (Valentin Mihali) – purtat de cei doi actori în registrul clarobscurului jucat cu subtilitate –, dar si din comportamentul său ezitant (al lui Jean) reiese, încet-încet, că transformarea sa în rinocer, lentă, foarte lentă, dar sigură, nu mai mai poate avea leac.
Robert Wilson are, pe de o parte, meritul de a fi comprimat această parte a actului al II-lea, iar, pe de altă parte, de a fi optat nu pentru varianta facilă, ,,realistă“, de a ne înfătisa, fie si cu mijloace scenice, rinocerizarea lui Jean, cresterea cornului, înverzirea tot mai puternică a pielii, ci de a fi ales varianta cea mai dificilă: aceea de a sugera rinocerizarea lăuntrică. Claudiu Bleont se achită cu brio de această misiune scenică de o dificultate comparabilă cu ascensiunea pe vârfurile Vistea Mare, Moldoveanul si Negoiul din Muntii Făgărasului ori pe Brâna caprelor si piscul La Om din Piatra Craiului.

Fondul capodoperei lui Eugen Ionescu, scos în evidentă cu măiestrie de Robert Wilson, cu discretia specifică Initiatilor (care dau doar indicii, din când în când, nu reliefează cheile, nu dau, mură-n gură, codurile celor neaveniti), este acela că în fiecare dintre noi zace, nestiut, un rinocer. Rinocer pot fi eu, rinocer poti fi tu, rinoceri putem fi cu totii. Dacă nu suntem atenti la capcanele vietii si ale istoriei, la capcanele pe care, adesea, ni le întindem noi însine, fie si numai în plan moral, trecem imediat la conditia de rinocer, Metamorfoza fiind similară cu aceea a protagonistului din proza omonimă a lui Franz Kafka, personaj care, nemaiputându-se ridica de pe pat, trăieste cu groază avatarurile trecerii din om în gândac.
Devenit rinocer, desi prietenul său Berenger nu-si dă seama, Jean pledează pentru înlocuirea legii morale cu legea junglei. ,,Acolo-i de mine, acolo-i viata. Trebuie să ne reconstruim viata din temelii. Trebuie să ne întoarcem la integritatea primordială“ – sustine ferm Jean, spre stupefactia lui Berenger, care-i si spune că nu este deloc de acord cu asa ceva. Răsuflând cu zgomot, Jean este neînduplecat: ,,Eu vreau să respir“, după care cere dărâmarea sistemului de valori al oamenilor, mugeste din ce în ce mai tare: ,,Brrr... Brrr... Omul... Să nu mai pronunti cuvântul ăsta! (...) Gata cu umanismul. S-a perimat. (...) De ce să nu fii rinocer? (n.n.: De ce să nu fii nazist? / vrea să spună, sarcastic, Eugen Ionescu) Mie-mi plac schimbările. (...) Totul trebuie dat jos, hainele mă zgârie, totul zgârie. Mlastina! Mlastina!“

Actul al II-lea se încheie prin reiterarea disperată a strigătului de ajutor: ,,Chemati politia! Chemati politia! (...) Turme de rinoceri... Rinocerii! Rinocerii!“.
Interludiul care face tranzitia la actul III constituie, de asemenea, un segment inventat pe deplin de Robert Wilson. De astă-dată, din mlastină răsare o singură căpătână hidoasă, care perorează despre felurile de rinoceri: ,,...Au trei degete. Rinocerul de Singapore... Rinocerul african sau cu buză spartă... Rinocerul cu armură din Orientul Mijlociu... Rinocerul alb... Rinocerul asiatic... deget de 16,62 cm... aleargă cu o viteză de 45,63 km/ oră, adică 12,4 m/secundă...“

Actul III. Scena e dominată de fereastra imensă, de pe fundal, si de vocea tunătoare cu care Ilie Gheorghe rosteste (în numele Autorului) strigătele solitarului Berenger: ,,Nu!... Coarnele, fiti atenti la coarne!... Nu !... Vointă, să am vointă!... Nu. Nu-i la fel!“ Apare în scenă (acasă la Berenger) Dudard, în al cărui rol Valer Dellakeza găseste mijloacele de finete redutabilă pentru a demonstra – în pofida rolului condensat masiv de regizor – că premiile cu care a fost încununat de UNITER, trei în total, sunt pe deplin justificate si că, nu se stie, l-ar putea adjudeca si pe al patrulea.
Prima jumătate a partiturii dramatice din actul III – scrisă de Eugen Ionescu special pentru Berenger si Dudard – este comprimată de autorul spectacolului, Robert Wilson, replicilor dându-le glas, în cea mai mare parte, Ilie Gheorghe, proaspăt încoronat cu una dintre cele mai însemnate distinctii acordate la Festivalul International de Teatru de la Sibiu. Palmaresul laureatului Academiei Romane, Ilie Gheorghe, include inegalabila interpretare din monumentalul spectacol Faust de Silviu Purcarete, jucat de sapte ani cu casele inchise, la Sibiu si peste tot in lume unde a fost prezentat.

Piloni ai productiei teatrale internationale de la Craiova a lui Robert Wilson -, Valer Dellakeza si Valentin Mihali îsi pun în valoare talentul de exceptie si experienta (demnă de un Corn al Abundentei) pentru a face tăcerile să grăiască ...asurzitor, necontenit, cei doi uzitând, desigur, de toate celelalte modalităti scenice de expresie rămase la dispozitie.

Dellakeza/ Dudard joacă foarte bine nedumerirea, apoi îngrijorarea pentru starea de sănătate a prietenului său gata-gata să lunece pe panta ipohondriei (obsedat să nu devină altcineva, adică să nu se transforme în rinocer), în timp ce Mihali/ Berenger – baricadat în casă, socat de metamorfozarea lui Jean, sub ochii lui – analizează, pe toate fetele, fenomenul rinocerizării, care l-a răvăsit profund. Încercând să-l încurajeze, Dudard se întreabă dacă nu cumva e vorba doar de o curiozitate a naturii, o bizarerie, o extravagantă, un joc... Disectia sursei rinoceritei pleacă de la compararea ei cu gripa (,,Dar dacă vine din colonii? – se întreabă Berenger... Sunt într-adevăr imun? “) si ajunge, în opinia lui Dudard, până la prezumtia că ,,Există si boli sănătoase“, sintagmă la fel de absurdă precum ,,curat murdar“ din Scrisoarea pierdută a lui I.L. Caragiale.

Zgomotele rinocerilor, care trec chiar pe sub fereastra casei lui Berenger, sunt contrabalansate de Robert Wilson prin geana de lumină, tot mai generatoare de sperante, adusă, în plan sonor, prin glasul albatrosilor, de scancetele argintii ale acestora si de tălăzuirea încurajatoare a valurilor mării.
După ce pedalează cu încrâncenare, ca un ciclist solitar în proba de cătărare contracronometru, în a-i spulbera îndoiala irepresibilă, ajunsă pe culmile nelinistii, a lui Berenger: ,,N-ai să devii niciodată rinocer... N-ai vocatie de rinocer!“ –, lui Dudard îi scapă verdictul: ,,Esti un Don Quijote! O spun pentru binele dumitale, stii asta. Pentru că-i timpul să te linistesti“. Câteva clipe mai la vale, cade un prim trăsnet: ,,Papillon a devenit rinocer... Logicianul a devenit rinocer“. Reactia lui Berenger e violentă: îi amenintă cu pumnul, de la fereastră, pe rinoceri, strigând: ,,N-am să vin cu voi, nu, nu! Rusine să vă fie!“. Zgomotul fostilor colegi si prieteni, ajunsi animale cu corn în frunte, atinge parametri apocaliptici. Apoi, ca printr-o minune dumnenezeiască, apare Daisy si răgetele sunt anihilate de vocile cristaline ale unui cor de copii.
Vestea pe le-o aduce Daisy este în nota celor anterioare: ,,Botard s-a făcut rinocer (...) Trebuie să fii în pas cu timpul. Astea au fost ultimele lui cuvinte de om (...) Si vărul meu s-a făcut rinocer, si sotia lui... Cardinalul de Retz... Mazarin... Ducele de Saint-Simon... Clasicii nostri... Un sfert din locuitorii orasului (...) Magazinele sunt devastate, au ras tot... Toti pompierii – un regiment de rinoceri cu tobosarul în frunte. Invadează bulevardul! Ies si alti rinoceri de prin curti! Ies si din case... Ies si pe ferestre! Se vor reuni cu ceilalti“.
Lovitura de teatru, nu ultima, vine de la Dudard, care o zbugheste pe scări spre a se alătura cirezii de rinoceri. El crede că-si va păstra luciditatea: ,,Toată luciditatea. Dacă e de criticat, atunci să criticăm dinăuntru, nu din afară“. Bomboana pe colivă o va pune însăsi Daisy, care – după ce-l lăsase pe Berenger să creadă că vor întemeia o familie, că vor avea copii, că vor regenera omenirea, din postura de Adam si Eva – îl părăseste vijelios, fascinată de faptul că rinocerii cântă. ,,Nu cântă, rag – îi replică Berenger. Dar Daisy nu poate iesi din psihoza ei - Esti nebun, cântă... Dansează în felul lor. Sunt frumosi. Sunt niste zei“.

Artistul vizual Robert Wilson nu diminuează mesajul extrem de puternic pe care îl rosteste Berenger în finalul piesei, destinul salvator pe care si-l asumă, împotriva tuturor năruirilor din jurul său: “Am să mă apăr împotriva tuturor, am să mă apăr! Pusca, unde mi-e pusca? Am să mă apăr împotriva lumii întregi, mă voi apăra, mă voi apăra! Sunt ultimul om si voi rămâne asa până la cea din urmă suflare! Nu mă dau bătut!”. Scena aceasta – transcrisă admirabil de actorul Valentin Mihali, aflat la apogeul carierei sale artistice – atinge, ca vitalitate, fortă lăuntrică, rectitudine dusă până la vehementă neiertătoare, piscul vibratiilor din finalul unui celebru roman al lui Balzac, în care protagonistul, privind de pe un promontoriu Parisul, îsi încrucisează bratele (semn al autoapărării) si rosteste sec, amenintător: “Între noi doi, acum!” – aruncând simbolic mănusa Orasului Luminilor.

În secventele finale ale reprezentatiei de la Craiova, Valentin Mihali – a cărui mobilitate lăuntrică este atât de vastă si dinamică încât frizează absolutul ca exprimare prin toate mijloacele de transfigurare pe care un Actor (de film mut) le are la dispozitie – ne transmite până si aura unui soi mistic si mitic de a fi a lui Berenger, acest Abel, Alesul care îsi asumă misiunea de a întemeia o nouă lume.
Poate ca Valentin Mihali nu va fi fost strain de momentul împăcării istorice dintre Constantin Noica – filosoful fiintei si devenirii convins că teatrul nu trebuie să lase omul cum îl găseste –, care, după decenii de retineri, în care i-a reprosat prietenului din tinerete, Eugen Ionescu: “Nu vezi ce Don Quijote răsturnat ai devenit?”, descoperă, în sfârsit, o “piesă cu mesaj”, Rinocerii. Referindu-se la acest moment, Eugen Simion reliefează, parcă pe aceeasi linie cu artistul vizual Robert Wilson: “Aici, da, filosoful a descoperit ceea ce căuta de mult în scrisul omului tare destept si tare tăgăduitor: a descoperit că are ceva de spus despre om si că, prin arta lui, nu-l lasă pe om cum l-a găsit...”.

Robert Wilson izbuteste, la Craiova - unde montează pentru prima oară în România – să-si surclaseze toate barierele regizorului, fie el clasic/ clasicizant, modern/ modernist, postmodern/ postmodernist. În transcrierea scenică a Rinocerilor, Robert Wilson realizează o grandioasă hermeneutică a capodoperei lui Eugen Ionescu din perspectiva unui subtil artist vizual si a unui critic/ istoric al teatrului de autoritate irefragabilă, descins dintr-un regizor/ om de cultură ale cărui anvergură, altitudine ideatică si rasă sfidează orizonturile unicitătii, tintind, direct si cu semetie deloc trufasă, Absolutul.
Limbajele specifice TUTUROR artelor sunt convocate in spectacolul acesta grandios, ponderea revenind acelora de sorginte cinematografica si poate chiar dodecafonica.
Asemenea simbolistilor wagnerieni, Robert Wilson a realizat, aici, la Craiova, o opera de arta totala (Gesamtkunst), asociind in Rinocerii toate expresiile artistice valorificate din perspectiva armonizarii corespondentelor dintre culori, sunete, linii si volume. Spectacolul titanului nord-american atinge, pe alocuri, efecte de transparenta, conjugate cu un fel de chemare spre difuz, vag si mister, cu izvoare in arta cinetica.

Mesajul piesei lui Eugen Ionescu si al spectacolului lui Robert Wilson este acesta – rinocerizarea poate fi preintampinata/ evitata numai si numai prin cultivarea caracterului integru, prin autocontrol riguros, prin respectarea stricta a cutumelor si a tablei de valori ale umanitatii, verificate de-a lungul secolelor, prin educatie, cultura si traire spirituala profunda.
Inscriptia de pe frontonul Templului lui Apollo din Delphi – Nosce te ipsum!/ Cunoaste-te pe tine insuti! – se impune a fi aplicata strict, sub forma Cunoaste-te si fii stapan pe tine insuti! Infraneaza-ti pornirile agresive, de fiara a padurilor!

Sub invizibila bagheta a lui Robert Wilson, actorii craioveni fac, in plan metafizic, acrobatii comparabile cu acelea, in plan fizic, realizate de zburatorii la trapez si acrobatii la bascule ai Scolii Chineze de Circ de la Shanghai – care executa, in sincronizare perfecta, acrobatii la mare inaltime, de o dificultate …inumana, unice in lume, parca dincolo de bariera terestra.
Aidoma expertilor care au comentat evolutiile magistrale ale acrobatilor chinezi la Festivalul International de la MonteCarlo, putem exclama si noi despre RINOCEROS, productia audio-vizuala totala a lui Robert Wilson la Craiova, ca este, indiscutabil, una dintre acele Fapte cultural-artistice pe care, chiar daca le privesti cu o anume doza de uluire, neincredere si retinere, nu ai cum sa nu recunosti, finalmente, ca inima iti bate din ce in ce mai tare, spargandu-ti pieptul, pompand adrenalina pana in cele mai ascunse pliuri ale sufletului.
Este obligatorie mentiunea ca diamantul de 200 de carate izbutit de Robert Wilson la Craiova nu ar fi fost posibil fara Echipa colaboratorilor cu care da viata spectacolelor sale – Regizorii asociati Tilman Haecker (Germania) si Charles Chemin (Franta), Creatorul de costume Jacques Reynaud (Franta), Maestrii de lumini John Torres si A.J. Weissbard (Italia), VideoArtistul Tomek Jeriorski (Polonia), Compozitorul Adam Lenz (SUA), Dramaturgul Konrad Kuhn (Austria), la care s-au alaturat romanii Bobi Pricop - asistent de regie, Adrian Damian - asistent decor, Adriana Dinulescu - asistent costume, Daniel Dragoescu – designer sunet, Tom Brandus – coordonare audio, George Dulamea – regizor tehnic, Dodu Ispas – operator lumini, Valentin Parlogea –operator sunet, Gina Calinoiu si Laurentiu Tudor – coordonatori scena, Crista Bilciu – asistent scena, Rui Monteiro – asistent lumini, Luiza Mitu – asistent dramaturgie.

Aidoma pictorilor japonezi, Robert Wilson creează la Craiova – aici, unde Eugen Ionescu a absolvit Colegiul National Carol I si unde si-a sustinut examenul de bacalaureat – o succesiune delirantă de tablouri conturate rapid, dintr-o singură, neîntreruptă si sigură miscare a mâinii, smerită unealtă ghidată de Divinitate.

Comunicându-ne incomunicabilul, Robert Wilson, hermeneutul audio-vizual, îl examinează cu severitate niponă pe Eugen Ionescu la el acasă, conferindu-i Diplomă de Excelentă si Pasaport Diplomatic de liberă circulatie în secolul XXI si, poate, în tot mileniul al treilea.
Arigato gaziemashita, Mister Wilson.
Merci beaucoup, Monsieur Mircea Cornisteanu!





Dan Lupescu    7/8/2014


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian