Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Eminescu 125 de ani de eternitate

Comemorăm, la 15 iunie 2014, un secol si un sfert de la asasinarea fizică a Poetului Naţional al românilor de pretutindeni: MIHAI EMINESCU.

Asasinatul moral avusese loc mai înainte cu sase ani, într-un alt nefericit iunie: 1883, celebra, dar atât de manipulata, arestare de la băile publice si punere în cămasă de forţă, pentru a-l discredita total în faţa societăţii române.
Categoric si infam, monstruos si de neiertat, Ordinul venise chiar de la Viena. Din înalta cancelarie a unui imperiu care stia prea bine că Transilvania este pământ românesc. Curtea Imperială se temea cumplit că – în urma campaniei de presă a publicistului cu impactul cel mai furtunos asupra constiinţei românilor din nordul si din sudul Carpaţilor Meridionali: EMINESCU – se putea declansa un tsunami devastator. Ale cărui valuri s-ar fi extins exploziv, ca o vâlvătaie de nestăvilit, din Ardeal în toată Europa Centrală si Sud-Estică. Praful si pulberea s-ar fi putut alege, într-o asemenea eventualitate, de mamutul (prusac) cu picioare de lut. Ceea ce s-a si petrecut peste un sfert de veac, în 1918-1920, după primul război mondial.
,,Si mai potoliţi-l pe Eminescu!’’ – asa suna Ordinul, dus la îndeplinire grabnic, cu slugărnicie criminală, de toate autorităţile române de sub sceptrul lui Carol I, prin silinţa doctorului Suţu. Constiinţa acestuia a rămas în veci pătată de sângele curat – floare de purpură incandescentă – al celui mai armonic si înalt om al culturii europene din acei ani: EMINESCU. El, doctorul Suţu, i-a prescris, pentru o boală inventată, doze letale, din ce în ce mai mari, de injecţii cu mercur – otravă necruţătoare. În acest mod, era pedepsită necruţător, era exterminată luciditatea de cristal viu a genialului poet, cetăţean si patriot român, care văzuse lumina lumii în magica Bucovina, la Ipotesti, si crea ca un Titan în miraculosul tărâm al Europei Vechi: Dacia.
În lamura duhului redactorului total de la ziarul Timpul (unul si acelasi cu zămislitorul capodoperelor lirice Luceafărul, Odă (În metru antic), Povestea magului călător în stele, Glossa, Floare albastră, Revedere, Rugăciunea unui dac, Pe lângă plopii fără soţ, al nuvelei Sărmanul Dionis, toate gemene întru spirit românesc, de valoare europeană si universală, cu Avatarii faraonului Tlŕ, Arheus si Umbra) vibra spiritul nemuritor al lui Zamolxe si Deceneu, Burebista si Decebal, Gelu, Glad, Menumorut, Seneslau si Litovoi. În sufletul lui EMINESCU, îsi cerea, imperios, dreptul la fiinţare constiinţa de neam a lui Mircea cel Bătrân, Stefan cel Mare si Iancu de Hunedoara, a lui Neagoe Basarab, Mihai Viteazul si Matei Basarab, a lui Petru Rares, Dimitrie Cantemir, Vasile Lupu si Constantin Brâncoveanu.

În zorii acestui pârdalnic si prădalnic mileniu al treilea, când lumea întreagă pare a îngenunchea în faţa dictatorilor Noii Ordini Mondiale si ai New Age, când, în România lui EMINESCU, BRÂNCUSI, ENESCU, tânăra generaţie este lăsată fără busolă, fără repere (morale, civice, culturale), fără o scară a valorilor si fără istorie, fără rectitudine si demnitate naţională -, este cu atât mai salutară iniţiativa scriitorului Victor Crăciun, presedintele Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni (înfiinţată acum un secol de Nicolae Iorga), de a dedica lui EMINESCU un smerit, dar luminos si tămăduitor omagiu, veritabilă carte de căpătâi a oricărui prunc si adolescent român: volumul-album prin care cinsteste/ cinstim 125 de ani de la nasterea în cer a Poetului Nepereche al urmasilor traco-daco-geţilor.
Prin acest gest – mai ales în contextul în care gâlcevile politice necontenite si mahalagismele grobiene scufundă sub desertul jafurilor/ vanităţilor de tot felul valorile cardinale, adevărate, cu adevărat ADEVĂRATE din România profundă -, prof. dr. Victor Crăciun ţine loc, aproape de unul singur, tuturor instituţiilor statului nostru, care, în fond, sunt obligate să nu-l uite pe EMINESCU nu doar la ceas aniversar ori comemorativ, ci zi de zi, în fiecare minut si clipă.
Autorităţile de pe toate palierele si de la toate nivelurile se impune să nu uite că, fără EMINESCU, fără modelul însufleţitor si constiinţa acestei valori de excepţie (din Patrimoniul Cultural naţional, european si mondial), poporul nostru cade, decade instantaneu la stadiul tribal, pre-istoric de populaţie oarecare, fără niciun fel de identitate, fără trecut, prezent si viitor.
Preţuindu-l încă o dată pe Victor Crăciun, presedintele Congresului Spiritualităţii Românesti, care, an de an, în zilele premergătoare sărbătoririi Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, reuneste, la Alba Iulia, Capitala Reîntregirii, sute de personalităţi din întreaga lume – găsim de cuviinţă să facem încă un recurs la memorie, întorcându-ne în urmă cu 70 de ani, când olimpianul critic si istoric literar Vladimir Streinu realiza o riguroasă si rafinată operaţie de redimensionare si aducere în prezent a creaţiei eminesciene, printr-o suită de eseuri, cele mai percutante fiind Eminescu al vremii noastre si Eminescu, poet dificil.
La 125 de ani de la despărţirea de trupul de humă al ,,omului deplin al culturii românesti’’ – cum avea să-l definească, ceva mai târziu, Constantin Noica pe autorul răscolitorului poem Memento mori (Panorama desertăciunilor), al cărui suflu, apreciem, este demn de Victor Hugo, cu scânteieri ravisante, deloc mai prejos faţă de cele din opera unor Shakespeare sau Goethe -, Vladimir Streinu emitea, cu fineţea si autoritatea hermeneutului specializat în literatura română, comparată si universală, o rafală de judecăţi de valoare a căror exactitate a rămas irefragabilă. El consideră că două sunt ideile cele mai răspândite referitoare la Eminescu. Prima este aceea conform căreia poetul îsi are locul în societatea marilor spirite, ,,opera lui fiind actul de identitate universală a neamului nostru’’.
Detaliind, Vladimir Streinu reliefează că, în constiinţa tuturor românilor cultivaţi, Eminescu se află în imediata vecinătate (valorică) a lui Dante, Shelley, Goethe, Poe, adică în restrânsa familie a spiritelor COMPLETE ale omenirii.
Cea de-a doua opinie larg răspândită este aceea a popularităţii poeziei eminesciene, pe deplin îndreptăţită, în condiţiile în care, în ultimii 50 de ani, scoala românească ,,infiltrează în tineret simţirea poetului’’. Istoricul literar apreciază că scolii ,,îi datorăm, fără îndoială, transformarea operei lui în dată fundamentală a constiinţei noastre culturale’’. Atragem atenţia că eseul a apărut, pentru prima oară, în Revista Fundaţiilor Regale, afirmaţia fiind valabilă pentru perioada interbelică, înainte de ,,obsedantul deceniu’’ stalinist, reconfirmată, apoi, abia în anii’70-’80 ai secolului XX.
În viziunea lui Vladimir Streinu, alături de lirica filosofică si de cea erotică, al treilea factor intrinsec al operei eminesciene care asigură popularitatea acesteia este inspiraţia naţională. Unii pseudoelitisti de astăzi si ignoranţi de toate vârstele – considerăm noi - strâmbă, aproape sigur, din nas la o aserţiune atât de clară a cercetătorului avizat, care îsi argumentează în acest fel opinia: ,,Când spunem astfel, nu ne gândim numai la Doina, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, si La Bucovina, dar si la naţionalismul întreg din opera lui Eminescu, în cadrul căruia motivele folclorice din Călin, Ce tele legeni codrule..., Revedere etc., simţământul tradiţiei culturale din Epigonii, al celei istorice din Scrisoarea a III-a si activitatea ziaristică de la Timpul, ca să nu vorbim decât de scrieri foarte cunoscute, alcătuiesc cea mai încheiată structură naţională (s.n.).
În continuare, Vladimir Streinu nuanţează, pe acelasi ton calm, în care serenitatea pune surdină eventualelor ispite sentimental-patriotice: ,,În cititorii de totdeauna ai poetului, naţionalismul a putut răsuna profund, adunându-i în jur o ţară întreagă de admiratori statornici, al căror instinct de neam si-l ascultau exprimat atât de complet. Aceasta este, desigur, si coeziunea cea mai trainică a publicului românesc în jurul lui Eminescu si al operei lui. Căci, în timp ce sentimentalitatea romanţioasă e o formă istorică a sufletului colectiv, faţă de care însăsi societatea noastră manifestă din ce în ce mai multă libertate, sentimentul naţional, care poate vădi câteodată slăbiri, dar nu pauze, este realitatea sufletească, necondiţionată, a oricărei culturi.’’
De reţinut că afirmaţiile de mai sus aparţin unei personalităţi ce a ucenicit, încă din studenţie, pe lângă marele critic si istoric literar E. Lovinescu, în al cărui cenaclu a activat intens (de la un moment dat fiind redactor al revistei Sburătorul) si pentru care pasiunea faţă de poezie a fost una cu totul deosebită. De altfel, un studiu minuţios pe care i-l dedică George Muntean se intitulează Vladimir Streinu si himera poeziei.
Lărgind si aprofundând câmpul analizei din eseul Eminescu al vremii noastre, Vladimir Streinu formulează în premieră absolută următoarea judecată de valoare, pe cât de justă, pe atât de expresivă si usor de reţinut: ,,Poezia lui Eminescu este în primul rând un spectacol cosmic, pe care nimeni nu l-a imitat. Numai câţiva poeţi ai lumii au pus ca si el planeţii să se nască încă o dată, să se rotească hipnotici după un calcul nestiut si să emane misterioasa lor influenţă asupra constiinţei omenesti (...) Miscarea cea mai frecventă a lirismului eminescian este astfel resorbirea constiinţei individuale într-o ordine superioară, într-un fel de supraconstiinţă a lumii, ce se exprimă în ficţiuni proprii. Prea puţini poeţi, ca Eminescu, si-au creat (...) o mitologie, pe care neamul lor să si-o poată însusi.’’
În continuarea demonstraţiei sale, susţinută cu masive si revelatorii citate din poezia eminesciană, universitarul bucurestean punctează: ,,Luceafărul este astfel pentru noi un mit, despre a cărui semnificaţie nu ne mai întrebăm azi, după cum nu ne mai întrebăm nici despre semnificaţia originară a miturilor grecesti (...)’’.
Ideea este reluată de Vladimir Streinu într-un alt eseu, care începe transant si convingător: ,,Între legendele noastre, dintre care Mioriţa si Mânăstirea Curţii de Arges ne recomandă ca popor în faţa eternităţii, legenda Luceafărului ocupă un loc particular. Ea nu este o creaţie populară, care să se fi preschimbat cu timpul în sevă a spiritului nostru literar si să fi hrănit, chiar numai până astăzi, foarte multe variate forme de cultură, asa cum s-a întâmplat cu Mioriţa si Mânăstirea Curţii de Arges, ci e creaţia unui mare poet cunoscut, care, prin folosirea materialului poetic respectiv într-un singur sens, prin desăvârsire si complexitate proprie a interzis urmasilor, poate pentru totdeauna, reluarea aceluiasi motiv. Luceafărul aparţine, asadar, patrimoniului românesc de legende (s.n.) numai prin Eminescu si fără o contribuţie deosebită a geniului popular, reprezentând o formă superioară de cultură, un fel de proprietate spirituală a lui Eminescu, fără de care este sigur că am fi fost lipsiţi de ea’’.

Viaţa tainică si creaţia genială a lui Eminescu au avut si au, peste timp, forţa irepresibilă a unei torţe pe care nimeni, niciodată, niciunde nu o va putea stinge. Întrutorul întemeiat, marele istoric al tradiţiilor si istoriei religiilor Mircea Eliade lansa o altă judecată de valoare de o justeţe coplesitoare: ,,Neamul românesc simte că si-a asigurat dreptul la nemurire, mai ales prin creaţia lui Mihai Eminescu. Petrolul sau aurul nostru pot, într-o zi, seca. Sgrâul nostru poate fi făcut să crească si aiurea. Si s-ar putea ca, într-o zi, nu prea îndepărtată, strategia mondială să sufere asemenea modificări încât poziţia noastră de popor de graniţă să-si piardă însemnătatea pe care o are de un secol încoace. Toate acestea s/ar putea întâmpla. Un singur lucru nu se mai poate întâmpla: dispariția poemelor lui Eminescu’’.

Eminescu a n utrit o pasiune înfocată pentru filosofia si spiritul Indiei, conaţionalul nostru fiind primul poet din Europa care a tradus Gramatica sanscrită, uimindu-i pe specialisti prin cunoasterea a numeroase nuanţe, unele de mare subtilitate, din mii de cuvinte de pe fabuloasa Peninsulă Hindusă si prin caligrafia devanagari de o exactitate si frumuseţe răpitoare.
Amita Bhose va veni cu o bursă în Bucuresti, în anii ’60 va învăţa la perfecţiune limba română pentru a citi în original opera lui Eminescu, a o comenta în studii academice de înaltă ţinută si a o analiza într-o teză de doctorat de referinţă. Venită din ţara Upanisadelor, a Mahabharatei, a lui Ghilgames si a Vedelor -, Amita Bhose se va stabili definitiv, puţin mai târziu, în România, graţie creaţiei geniale a lui Eminescu, unde va trăi până la capătul vieţii si unde-si doarme somnul vesnic în pământul sfânt ce-l odihneste pe idolul său.
Încheiem această paranteză edificatoare asupra impactului eminescian peste fruntarii amintind că, din Italia, Rosa del Conte vine si se perfecţionează în limba română – din aceleasi considerente ca si Amita Bhose -, studiază cu asiduitate si frenezie creaţia ultimului mare poet romantic european, îi traduce sute de poeme în limba lui Leopardi si Petrarca, scriind concomitent cartea Eminescu sau despre Absolut, al cărei succes fulminant atrage atenţia, la nivel continental, asupra valenţelor nebănuite ale culturii române.

Dacă ar fi să deschidem la maximum zarea din care privim personalitatea magnifică a lui Mihai Eminescu, s-ar cuveni să menţionăm că experţi în stiinţele paranormale – pentru care Academia de la Moscova a înfiinţat un institutut de cercetări încă din 1905! – îl consideră un desemnat astral, un trimis dintr-o altă dimensiune, superioară, aceea numită Planul Divin. Regretatul scriitor bucovinean si parapsiholog Ion Ţugui aprecia (în cartea-dialog Despre lumea în care trăim si murim, publicată de Emilian Mirea la Editura Autograf MJM din Craiova, 2012) drept o bonificaţie pentru poporul român întruparea lui Eminescu în spaţiul ţării noastre, ,,în sensul că poporul român, după patru secole de mutilare, a beneficiat’’ - prin existenţa genialului său creator - ,,de o accelerare a evoluţiei a evoluţiei sale spirituale’’. Punctul de vedere atât de socant este susţinut în felul următor: ,,Această accelerare s-a produs apoi doar în câteva decenii. Vorbind de viaţa pământeană a marelui poet, constatăm că lui Eminescu i-au trebuit puţin mai mult de zece ani ca să înalţe evoluţia spirituală a românilor, apropiindu-l de tot ceea ce se petrecuse, în aproape 900 de ani, într-o ţară cum este Franţa’’, a cărei cultură neîntreruptă se derulează pe aproape un mileniu. În răstimpul acestei mii de ani, în România ,,au fost nenumărate băi de sânge, iar Cultura era aciuită pe lângă Biserică’’ – pentru ca, în continuare, să insiste: ,,Noi nu constientizăm că apariţia lui Eminescu, în Istoria noastră, este o bonificaţie uriasă care ne-a fost acordată de Divinitate pentru a ne ajuta să ne ridicăm din ignoranţa noastră.’’ Concluzia parapsihologului Ion Ţugui este cât se poate de limpede: ,,În acest fel s-a reusit împingerea potenţialului românesc la nivelul Europei si al Lumii’’ -, după care îsi adresează întrebarea normală: ,,Ce ar fi fost azi cultura română fără Eminescu?...’’. Răspunsul vine rapid si transant: ,,Neîndoielnic, si Vasile Alecsandri este important, si el a fost un desemnat astral, dar el nu a avut decât rolul de a-I deschide calea lui Eminescu, a fost un fel de Ioan Botezătorul, Înainte-Mergătorul, al cărui rol, se stie, a fost acela de a-I deschide Calea Mântuitorului nostru Iisus Hristos’’.

În eseul publicat în ediția din ianuarie/februarie 2002 a seriei noi a revistei europene de cultură si educație națională LAMURA, directorul executiv al acesteia, prof. univ. dr. Ovidiu Ghidirmic sintetiza impecabil: ,,Eminescu exprimă, în universalitate, spiritul românesc, asa cum Dante exprimă spiritul italian, Cervantes / spiritul spaniol, Shakespeare / spiritul englez, Voltaire / spiritul francez, Goethe / spiritul german, Puskin si Lermontov / spiritul rus’’.


În veci tămăduitoare pentru poporul nostru si pentru toate neamurile lumii care cred în valori adevărate, în lumina ce vine din înălţimi siderale, dar si din străfunduri de timp, din obârsii imemoriale -, opera lui Mihai EMINESCU, poezie, proză fantastică, proză politică, are rol salvator, mântuitor.
În vara asasinării sale morale, poetul român avea vârsta lui Hristos, 33 de ani, din primăvara parcurgerii drumului Golgotei, a Răstignirii pe cruce si, apoi, a Învierii Fiului Domnului, în egală măsură Fiul Omului.

Viaţa lui EMINESCU a fost una jertfelnică. Moartea sa o putem asemui cu aceea a primilor crestini – prigoniţi, torturaţi, ucisi de împăraţi romani orbiţi de trufia puterii, precum Diocleţian sau Nero. Martirică moarte – în numele adevărurilor fundamentale perpetuate peste milenii de istoria stră-românilor si a românilor, a celor ce au făurit Culturile Gumelniţa, Boian, Vădastra, Cucuteni si Cârcea, capitala Sarmizegetusa, zecile de cetăţi dacice si biserici rupestre, Păcuiul lui Soare si Troia, bisericile din lemn si icoanele pe sticlă, civilizaţiile lutului, lemnului, lânii, borangicului, inului si cânepei.
Martirică moarte – întru apărarea, înnobilarea si Renasterea Limbii Române, a dreptului de a rosti răspicat, în marele concert al popoarelor acestei planete, dorurile, credinţa, adevărurile esenţiale, suferinţa tăcută, tenacitatea carpatină si constiinţa, totdeauna dureroasă, că: ,,Munţii nostri aur poartă, / Noi cersim din poartă-n poartă’’...

Cel puţin de la această bornă în timp – 125 de ani de eternitate eminesciană -, avem datoria morală, obligaţia civică si crestinească de a ne dărui toate energiile pentru ca MIHAI EMINESCU, CONSTANTIN BRÂNCUSI si GEORGE ENESCU, falnicii purtători ai praporilor Spiritului Românesc în lume, să fie sanctificaţi si înscrisi în Calendarul Bisericii Ortodoxe Române.








Dan Lupescu    6/14/2014


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian