Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Urcatul oilor la munte - Vlădut

În fiecare an, la 1 iunie, în viata lovistenilor are loc un important eveniment, vechi de sute de ani: urcatul oilor la munte. Atunci, prin punerea în comun a oilor mai multor săteni, fiecare având semnul său specific la urechea fiecărei oi din turma sa, se constituie stânile formate din câte 500-1000 de oi. Stânile astfel formate sunt conduse fiecare de câte un baci având în subordine mai multi ciobani si ajutoare de ciobani, de obicei copii sau tineri, rude ale baciului ori ale ciobanilor, dornici să învete „meserie” si să câstige un ban pe timpul verii.
Locurile de păsunat din munte si amplasamentul fiecărei stâni sunt si ele stabilite din mosi strămosi fiindcă băcia în Tara Lovistei este o meserie care se transmite din tată-n fiu, iar fiecare stână poartă numele baciului respectiv, de obicei un bărbat mai în vârstă si cu experientă în facerea brânzei de burduf, care este principala sa atributie. La Greblesti, în fiecare an era bătaie pe bătrânul Dumitru Costea, iar mai apoi si pe băiatul lui cel mare, tot Dumitru, dar căruia i se spunea Dumitrică al Costi: toată lumea voia să-si dea oile la stâna lor din Vemesoaia, fiindcă li se dusese vestea de cinstiti ce erau – ei făceau cea mai bună brânză de burduf din toată Lovistea, iar în fiecare an, la 1 septembrie, când coborau oile de la munte, dădeau si cea mai mare cantitate din ea pe cap de oaie plecătoare; în plus, oile erau bine îngrijite, păsunile din Galbena si Vemesoaia fiind cele mai bune, cu izvoare la tot pasul, iar lor li se prăpădeau cele mai putine oi din cauza vremii rele sau a atacurilor ursilor ori lupilor, fiindcă nu erau lacomi si întotdeauna angajau ajutoare suficiente si se îngrijeau să aibă câini bărbati.

După moartea bătrânului Dumitru, conducerea stânii a fost preluată de Dumitrică al Costi, iar fratii lui, Gheorghe, zis si Hobza, bunicul meu după mamă, si Ion, zis si Clopătăl, au rămas cu el ciobani. Mai târziu, când cei doi băieti ai lui Clopătăl, Culită si Mitică, au început să-si ajute tatăl la oi, acesta s-a des¬părtit de Dumitrică si de mosu’ Hobza si si-a făcut pro¬pria-i stână taman în Pârcălabu, de cealaltă parte a Oltului, dincolo de Coasta Câinenilor, el devenind, se-ntelege – baci. Mosu’ Hobza, săracul, a rămas toată viata cioban la frate-său Dumitrică al Costi; de altfel, chiar de la ocupatia asta grea i s-a si tras moartea – vară-iarnă, ploaie sau arsită, zăpadă sau viscol –, el era tot timpul pe afară cu oile, a făcut un reumatism infectios. A început să zacă prin octombrie 1957, era în Râncurele cu oile, se-ntelege, căci, după ce coborau oile de la munte, fiecare îsi lua propriile oi din turmă si le ducea în locuri dinainte stabilite, unde le tineau până cădea zăpada. Locuri ca: Izvoru’ Măgurii (La Soci), Adâncata, Valea Lupului, Capu’ Plesii, Plaiu’ Mare, Cheisoara, Dosu’ lu’ Mahoe, Capu’ Dealului, Sesuri, Râncurele, Bircei, Colnic, Mânjina, Dealu’ Sasului, Bobotea, Chiceră, Măgura, Piscu’ Porcului, Plescioară, Teis, Făgetel – se umpleau cu târle de oi. Multi plăteau pe cei cu oi ca să-si pună târlele pe locurile lor, sau să si le pască si pe acolo, fiindcă târlitul era, si mai este încă, un mod natural de a îngrăsa pământul. Când cădea prima zăpadă, cei care aveau oi mai putine le coborau în sat si le iernau în grădinile din spatele caselor; cei cu mai multe, se îngrijeau si le iernau tot în acele locuri, unde-si făcuseră colibe si grajduri de bârne, chiar căsoaie si saivane unii, pentru a-si feri oile noaptea de lighioane si, unde, evident, aduceau fân din alte locuri de coasă sau livezi pentru hrana oilor si a măgarilor. Primăvara, după ce da coltu’ ierbii, cei care-si iernaseră oile în sat, le urcau acum în locurile de unde le coborâseră după prima ninsoare în toamna care trecuse, si unde le tineau până ce venea vre¬mea să le urce la munte, adică până la 1 iunie.

După ce mosu’ Hobza a căzut bolnav, l-au coborât din Râncurele cu o sanie trasă de boi, întepenise bietul de el… Cât a zăcut la pat, picioarele i se umflaseră ca butucul, sufla tare greu si tusea îngrozitor, trebuie să fi avut ceva si pe la plămâni.
În acea perioadă, toată ziua n-ar fi mâncat decât cartofi prăjiti în untură de porc topită din slănină, cu jumările scorojite. Când si când îi mai cerea bunică-mii, căreia eu îi spuneam mama-mare, să-i pună câte un ou peste cartofii prăjiti. Hobzoaica se cam săturase de la o vreme de poara asta a lui si, uneori, ea încerca să-l facă să mai mănânce si altceva:
– Da’ măi mâncă sî alceva, uite,-t’ fac varză, ît’ fac făsui cu lapte acru, ît’ fac balmes, ît’ dau brânză, cas, urdă, păstramă, carne di la oală, ît’ fierb un ou moale… Tî s-a pus poara pă crumpene prăjâte, toată zâua-bună zâua mă hăntăni la cap: „Prăjăste-m’ crumpene, prăjăste-m’ crumpene!”, paică te-ai primitât de tot, ce moarti, zău asa!
El, săracul, să n-audă de lapte, brânză, urdă, unt sau pastramă de oaie, era sătul de ele, toată viata numai din astea mâncase:
– Fă, ’hre-a dracilor să fii tu de muiere, fă-m’, fă, crumpene prăjâte, că dacă mă dau jos din pat sî viu la tine, te dehulez de oase, auz’ tu, fă? – striga mosu’ Hobza la bunică-mea, ridicându-se chinuit într-un cot din patul în care zăcea.
Alteori i se făcea poftă de scoverzi – evident, pentru ei, scoverz’ – presărate cu mult zacăr. Se scula biata Hobzoaica din viu’ noptî, frământa aluat, decupa din el romburi, pe care apoi le cresta la mijloc si trecea un capăt prin crestătură, după care le lăsa o târă, să să hodinească. Apoi încingea untură limpede de porc într-o tigaie si-i prăjea bine-bine scoverzi lui mosu’ Hobza.

Desi nu împlinisem încă sase ani când s-a prăpădit, i-am retinut perfect aceste tabieturi ale lui, ca si icnetul acela inimitabil – „Hooobza!”, pe care-l slobozea întotdeauna când ridica ceva greu si de pe urma căruia se alesese cu porecla. Adeseori, după moartea lui, când începusem si eu să îi ajut pe ai mei, încercam să-l imit, mai ales când împingeam la roata carului plin cu cartofi, fân sau lemne, însă niciodată nu-mi iesea ca lui mosu’ Hobza, avea el un farmec al lui când icnea asa… I se mai spunea si „Hobza-n dârj”, de la sufletul pe care-l punea la facerea oricărei trebi care presupunea întrebuintarea fortei fizice.

Ca orice cioban de meserie, mosu’ Hobza îsi avea câinele lui de suflet. Vlădut era un câine de talie mijlocie, alb si putin gălbui pe spate, cu ochi negri ca tăciunele si blană deasă. A fost primul câine pe care l-am văzut si de care devenisem constient, sub ochii căruia, practic, am crescut. Având relativ putine oi – niciodată n-a depăsit 100 de capete –, mosu’ Hobza si le cobora din Râncurele atunci când începea să ningă si le ierna în grădina din spatele casei. Cum, de mic si până a pleca la scoală, stăteam mai mult la bunică-mea, Hobzoaica, în Câmpuri decât la noi în Capu’ Satului, toamna asteptam cu nerăbdare prima zăpadă, fiindcă stiam că mosu’ vine cu oile din Râncurele si, odată cu el, si Vlădut.

Nu gresesc deloc dacă spun că acest câine a fost primul meu prieten. Când ne întâlneam, ne hârjoneam ore întregi pe afară, desi era din ce în ce mai frig. Eram în stare să-l tin lângă mine în casă, dar Hobzoaica mă avertiza adeseori:
– De te prinz cu Vlădut în casă, să stii c-am să-i pui pielea pă băt, mâncai-ai coada de cotarlă, că paică-at’ fi frat’, nu alta!
Dacă în casă nu puteam să-l bag, în schimb toată ziua furam mămăligă si oase pe care i le dădeam pe ascuns să mănânce. Altfel, câine de oi fiind, Vlădut era tare cuminte, sâmtât – cum spunea mosu’ Hobza, care se atasase de el mai abitir decât de frate-său Dumitrică. Niciodată nu tăbăra peste noi atunci când mâncam în băraca din fata casei sau, după ce da frigul – în tindă. La fel, nu tăbăra nici pe mine atunci când îi dădeam să mănânce, ci astepta cuminte să-i dau din mână câte o bucătică pe care o lua tacticos, cu mare grijă să nu cumva să mă zgârie cu coltii lui ascutiti. În schimb, când ne jucam, avea obiceiul de a-mi pune picioarele din fată pe umeri si a mă linge pe gât si pe obraji. Si cum nu întotdeauna era uscat pe afară, iar eu eram mic si debil pe deasupra, bineînteles că Vlădut mă punea repede la pământ si mă murdărea din cap până-n picioare...

Îmi părea rău că venea din munte plin de răni, de la luptele cu ursii i se trăgeau. Cu toate că eram destul de mic, dacă aveam vreo trei ani, începusem să-l învinui pe mosu’ Hobza că nu are grijă de el, desi nici vorbă de asa ceva. Cât a zăcut mosu’, venea o dată pe zi la usă si o zgâria cu labele să i se dea drumul, voia să-si vadă stăpânul, nu întelegea de ce nu mai iese deloc afară din casă. Atunci, eu fugeam repede la usă si-i dădeam drumul în hodaie. Vlădut stătea câteva clipe în prag, apoi se apropia încet, adulmecând patul în care zăcea mosu’. Se sălta apoi pe pat cu labele din fată, îsi privea câteva clipe stăpânul, rotindu-si capul întrebător, după care începea să scheune si să-l lingă pe fată. Mosu’ îl mângâia pe cap si, de fiecare dată, lacrimile începeau să-i curgă siroaie pe obraji... În primăvara lui 1958, Vlădut devenise mai nerăbdător – voia ca stăpânul lui să se ridice odată din pat si să plece cu oile în Râncurele si de acolo, la începutul verii, în Vemesoaia, ca în fiecare an.

Mosu’ Hobza s-a stins într-o dimineată de iulie pe la ora 4, Vlădut urlase toată noaptea. Câinele si-a condus stăpânul pe ultimul drum, urlând prelung, încetisor, din loc în loc, iar când groparii au început să pună pământ peste sicriu, cu greu l-au putut desprinde de marginea gropii, acum urletul îi era puternic, sfâsietor... Vlădut a rămas lângă mormânt după ce Hobza a fost îngropat, abia acasă Hobzoaica a văzut că n-a urmat-o. Nici eu, pierdut printre oameni si cu gândul la mosu’, n-am observat asta. A doua zi de dimineată, când a venit să-si afume bărbatul – de fapt, să-i tămâieze mormântul –, l-a găsit lungit pe pământul reavăn cu botul întins spre crucea de lemn scrijelită strâmb si inegal, privea trist în gol, nici nu s-a uitat la ea. Cu greu l-a putut da deoparte pentru a-si putea face treaba. Când a plecat, a încercat să-l ia acasă, dar Vlădut n-a vrut cu niciun chip. Atunci, Hobzoaica s-a dus la Bobâltiu, stătea aproape de cimitir, si i-a cerut nevesti-si o bucată de mămăligă si niste apă pe care femeia i-a pus-o într-un castron de tablă turtită cules de prin curte. I-a pus sub bot mămăliga si apa, dar Vlădut nici nu s-a uitat la ele. „Las’că poate-i mânca după ce-oi pleca ieu” – si-a spus ea în gând. A doua zi a venit pregătită cu mâncare si apă pentru câine; într-adevăr, a văzut că Vlădut mâncase si băuse tot ce-i adusese cu o zi înainte de la Bobâltiu. Vreme de o săptămână a procedat la fel, oricum trebuia să vină timp de 40 de zile la cimitir ca să-l afume pe Hobza, asa cum era obiceiul. După prima săptămână însă, nu l-a mai găsit pe Vlădut acolo. Două săptămâni câinele a stat pierit, nimeni nu l-a mai văzut în acest răstimp, desi Hobzoaica întrebase de el si-n stânga, si-n dreapta. În cele din urmă s-a convins că se dusese să moară, deoarece câinii se ascund atunci când le vine sorocul mortii.

Într-o bună zi însă, ea s-a pomenit cu el în curte. Bietul Vlădut era slab si jigărit. Desigur, se dusese să moară unde¬va, simtea că nu mai poate trăi fără stăpânul lui, dar nereusind – vedeti, spre deosebire de oameni, animalele nu se sinucid niciodată –, s-a întors amărât si lihnit de foame acasă, în Câmpuri. Hobzoaicăi i s-a făcut milă de el, l-a luat în brate si l-a urcat în făisor unde i-a dat mai întâi fortat pe gât lapte căldut, apoi – mămăligă amestecată cu seu topit, si la urmă – iarăsi lapte. După aceea, cu o cârpă moale înmuiată în apă caldă, l-a curătat peste tot si, ca niciodată până atunci, desi era vară, l-a luat în casă si l-a culcat pe o toală împăturită, tinându-i o vreme capul în poală, mângâindu-i-l si începând să plângă cu amar după Hobza al ei...

Vlădut a mai trăit sase ani după moartea stăpânului său, era tare bătrân – avea 18 ani, ceea ce era de mirare pentru un câine; se-ntelege, era mai mare decât mine. Cum eu plecasem la scoală si stăteam aproape mereu la noi acasă, nu trecea o zi să nu vină ca să mă vadă, fiindcă acum, dacă mosu’ Hobza murise, nu se mai ducea vara la munte cu oile. Venea mergând tacticos în urma Hobzoaicei, amusinându-i din când în când fusta largă si creată, fiindcă, după un timp, nu mai vedea bine, apoi chiar orbise si surzise de tot. Când încă vedea si auzea, dacă Hobzoaica nu cobora în sat într-o zi, devenea tare nerăbdător, se tot învârtea mârâind în jurul ei si în cele din urmă sfârsea prin a pleca de unul singur la noi. Interesant era faptul că tot făcând el naveta zilnic între Câmpuri si Capu’ Satului, ajunsese să-l cuoască toată lumea si chiar să-l îndrăgească, fiindcă era tare cuminte, căpătase chiar si un nume de... om: Vlădut al lu’ Hobza! După ce orbise si surzise, se descurca mai greu singur, căci trebuia să se oprească din când în când si să amusine aerul si pământul, lungindu-si gâtul si rotindu-si încet capul pentru a-si da seama unde se află. Hobzoaicăi i s-a făcut milă de Vlădut si de atunci a început să vină zilnic cu el pe la noi, după ea era mai usor să se orienteze căci mirosul îl avea încă foarte bun. Când Hobzoaica striga:
– Vlădut, hai în sat! – câinele venea repede la ea de oriunde ar fi fost, gudurându-se si scheunând fericit...
Fireste, când a fost să moară, a plecat de acasă si nu l-am mai văzut. Cu o zi înainte să dispară, o masină l-a făcut mototol, trecând peste el, din fericire nu si cu rotile. Era cu Hobzoaica, veneau de Pe Pod, de la un loc al ei pe care-l punea cu cartofi si legume, câinele traversase drumul la izvorul lui Chivulescu să bea apă si când a iesit din nou în drum, un camion venind cu viteză dinspre Câineni, l-a luat în plin, bietul de el era, asa cum am spus, surd si orb… După ce a iesit de sub masină, s-a ridicat repede, s-a scuturat de praf si a scos un urlet prelung... Hobzoaica l-a cercetat cu luare-aminte, nu părea să fi pătit ceva, dar era tare speriat, săracul… De altfel, a mers pe picioare până acasă, iar seara a mâncat bine tinând seama de ce pătise, Hobzoaica i-a dat mămăligă cu jumări si lapte dulce. Vlădut a urlat toată noaptea, iar dimineata n-a mai fost de găsit, s-a dus să moară în sfârsit, cel mai probabil din cauza unei hemoragii interne, am realizat eu mai târziu tot gândindu-mă la felul în care-si sfârsise viata…

* * *
În statia de tren Shibuya din Japonia, există statuia unui câine a cărui poveste a fost transpusă cinematografic în filmul „Love story Hachi”, cu Richard Gere în rolul unui profesor care găseste în gară un cătelus abandonat si îl ia acasă. Botezat Hachi, câinele acesta devine cel mai bun prieten al profesorului. Hachi îsi conducea în fiecare dimineată stăpânul la gară iar seara îl astepta să se întoarcă acasă. Într-o zi însă, pe când preda, profesorul are un atac de cord si moare. Din ziua aceea Hachi nu s-a mai clintit din gară, asteptând întoarcerea stăpânului său…
Sotia profesorului a încercat de nenumărate ori să-l ia acasă, dar n-a reusit. În cele din urmă, Hachi si-a făcut un culcus din paie sub un vagon dezafectat. Acolo se retrăgea târziu în noapte, pentru a se odihni putin, iar ziua îsi căuta neobosit stăpânul. Tot acolo a si murit credinciosul animal după 9 ani de asteptare si îndelungi căutări… Impresionati de caracterul acelui câine, locuitorii i-au ridicat o statuie…


Nota Observator; Fragment dintr-un posibil roman.




Marian Pătrascu    6/1/2014


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian