Interpretări : Despre frumusete si frumos ( 4 )
Născută dintr-o glumă a lui Marcel Duchamp arta conceptuală a căpătat o viată de sine stătătoare ce încă mai dăinuie, întretinută fiind de o voluminoasă literatură si – asa cum s-a văzut în numărul trecut – de succesele dubioase ale unor oportunisti ce speculează cu lipsă de măsură aparenta libertate de creatie pe care curentul o trâmbitează.
Faptul că artistul este cel care decide singur ce este artă si ce nu, a dus însă la cultivarea urâteniei, încurajând proliferarea în artele plastice a motivelor sordide si abjecte.
Sustinătorii acestui relativism artistic, respingând necesitatea unei critici bazată pe valori obiective care să erarhizeze creatiile spiritului uman, dau publicului impresia falsă că s-au eliberat de povara culturii. Corolarul ar fi că atunci când toate productiile omenesti sunt la fel si dacă nu se recunoaste nici o valoare estetică, marile capodopere artistice pot fi ignorate fără urmări. Important ar fi conform acestei conceptii nihiliste ca pretendentii la acoladele muzelor să prezinte ceva nou, indiferent cât de socant.
Asa s-a ajuns la promovarea gunoaielor, a fluidelor corporale si a excrementelor în arta contemporană. Din pǎcate însǎ, asa cum nu tot ce zboară se mănâncă, nici tot ce produce corpul omenesc nu este creatie.
In 1991 de pildă, englezoaica Helen Chadwick a produs douăsprezece statuete din bronz placate cu email alb întitulate Piss Flowers, folosind drept modele cavitătile obtinute aleatoriu atunci când împreună cu sotul ei au urinat într-o grămadă de zăpadă. Exemplele – unul mai scabros decât celălalt – abundă, dar prefer să ne oprim aici căci gluma a durat prea mult si s-a cam răsuflat.
De fapt acestea nu sunt decât câteva din manifestările unui fenomen foarte larg care se observă în fiecare din ramurile culturii contemporane.
Este vorba de tendinta generală de-a profana frumosul si de-al marginaliza, un current estetic iconoclast, cum îl numeste filozoful britanic Roger Scruton.
Aceasta se datoreste faptului că frumosul ne impune o anumită etică si acolo unde apare ne îndeamnă la o schimbare de atitudine morală pe care tot mai putini sunt aceia dispusi s-o facă.
Căci recunoasterea frumusetii cere în primul rând renuntarea la egocentrism si la narcisismul rampant cracteristic zilelor noastre. Ori aceasta nu se poate obtine fără oarecare effort si fără a accepta cu reverentă rolul modest ce ni s-a alocat în universul misterios si fără de sfârsit fată de care noi reprezentăm atât de putin.
Dar în ciuda strădaniilor avantgardei iconoclaste frumusetea nu poate fi abolită fiindcă ne este absolut necesară dacă vrem să realizam deplinul nostru potential spiritual.
Ea constituie o necesitate imperativă ce izvoreste din latura metafizică a naturii umane.
Experienta de toate zilele ne-a arătat cǎ viata este posibilă chia si urând, dispretuind totul si pe toti, într-o atmosferă ostilă, dominată de minciună, frică si neîncredere.
Multi dintre noi doar am trăit-o nu chiar foarte de demult. Dar ne simtim cu mult mai acasă acolo unde putem să ne organizăm, fie chiar si numai temporar, un refugiu în armonie cu aproapele si cu noi însine.
Iar frumosul către o asemenea armonie ne îndrumă, atunci când ne permitem un răgaz ca să contemplăm frumusetea universului si când intuim că lumea asa cum este ea ordonată a fost concepută si pentru fiinte dotate cu constiintă de sine ca noi, capabile să rezoneze în sincronism cu gândirea extraordinară a Proiectantului originar.
In acest fel tot frumusetea ne sugerează existenta a ceva ce depăseste granitele lumii materiale si în care, sau unde, setea noastră de nemurire ca si năzuinta către pefectiune ar putea să ne fie cumva satisfăcute plenar.
Cum se explică însă curentele luciferice responsabile pentru prigonirea frumosului?
Desi interzisă a priori de corectitudinea politică la modă, o explorare chiar si numai sumară a biografiilor promotorilor iconoclasmului estetic ne arată că în majoritate ei provin din familii dezmembrate, că au suferit în copilărie si adolescentă de tot felul de traume una mai îngrozitoare decât alta si că istoria vietii lor este marcată de abuzuri sexuale, de droguri si alcool. Este normal si nimerit, afirmă unii muzeologi si critici cu înclinatii masochiste, ca acesti artisti să ne arunce în fată urâtenia si josnicia lumii.
Mai este însă si altceva. Lumea noastră, după cum a demonstrat Mircea Eliade în Tratatul de Istoria Religiilor, constituie un univers unde sacrul a fost si este prezent indiferent de nivelul de dezvoltare socială ca o trăsătură definitorie a conditiei umane.
Dar fată de experienta sacrului atitudinea oamenilor a fost întotdeauna ambivalentă nu numai datorită structurii ambivalente a sacrului însăsi – care poate fi binefăcător si periculos în acelasi timp – ci si datorită retinerii naturale pe care noi o avem fată de realitatea transcendentă. In prezenta sacrului vietile noastre par să fie judecate si pentru a scăpa de judecată unii dintre noi încearcă să invalideze, să pângărească sacrul.
In mod similar judecata estetică pare că ne fortează să trăim în acord cu idealuri de frumusete a căror atingere necesită sacrificii si condusi de aspiratii care sunt în netă contradictie cu satisfactiile efemere, prea facile, oferite de societatea post-modernistă.
De aceea unii artisti, pângărind cultura, încearcă să-i neutralizeze exigentele, transformând-o într-un alt mijloc de-a distruge valorile. Iar răspândirea iratională a artei false în timpurile noastre ne demonstrează că într-adevăr frumosul autentic devine tot mai rar fiindcă noi am pierdut obisnuinta sacrificiului si încercăm pe toate căile să-l evităm. Căci asa cum bine spuneau bătrânii nostri: nu este faptă fără de răsplată.
Dar, ca pentru orice rău este si pentru asta leac. Numai că arta singură nu ne poate lecui fiindcă în prealabil noi toti trebuie să ne răscumpărăm greselile.
Din fericire însă Cel a cărui moarte si înviere am aniversat-o de curând, ne-a învătat că plata se face nu numai prin chinuri si suferinte, ci si prin promovarea binelui si implicit prin cultivarea frumosului.
Trebuie doar să vrem să facem sacrificiul necesar…
Naramata B.C.
|
Gabriel Watermiller 5/4/2014 |
Contact: |
|
|
