Fragment din cartea " Popasurile vietii "
„Haideti să mergem cu masinile la bisericuta din Borzesti!” am auzit un glas în receptorul telefonului. Un grup de medici hotărâseră să meargă acolo la Înviere. Orele douăzeci si trei. Ultimele telefoane zbârnâiau: „Gata?” „Gata! Acum iesim din casă.” Afară era frig, dar era primăvară. Din nou simteam mirosul reavăn al pământului ce se ridica până la nările mele dornice de parfumul primăverii, de aerul proaspăt al noptii. Prea stăteam toată ziua în mirosurile de chimicale emanate de instalatiile combinatului. Pastele în acel an venise nici prea devreme, nici prea târziu. Oricum, zăpada fugise demult, mugurii începuseră să se desfacă. Câtiva zeci de metri pe jos si am ajuns în fata spitalului unde era parcată masina noastră. Acolo era punctul de întâlnire cu ceilalti.
Oricât de laici am fi fost - dar nu eram noi cei din grup - în noaptea aceea, în suflete se revărsa smerenia învătată în copilărie, dorinta de a respecta o traditie scumpă, aceea de a ne aminti de momentul Învierii Domnului. Pentru noi, dornici de a pleca la Biserică, nu existau semne de întrebare despre Înviere. Ne-am urcat în masini si am ajuns curând în fata bisericii. Am coborât tăcuti si linistiti, încadrati perfect sufleteste în acele clipe ale credintei. Era lume putină la hotarul dintre noapte si zi. Mă întrebam oare când ne vom întoarce din nou cu fata la Dumnezeu? Când vor întelege toti oamenii semnificatia cumplitului sacrificiu pe Drumul Crucii? Clopotele de Pasti le vor putea reaminti că binele va rodi respectând morala crestină? În tăcerea profundă, sunetul de aramă, acel dangăt melodios al clopotelor a spart tăcerea noptii. În sufletele noastre si-a făcut loc reculegerea si înăltarea, pătrunsi fiind de misterul divin al Învierii. Slujitorii bisericii au apărut în vesminte strălucitoare, cu făclia aprinsă si cu chemarea sfântă: „Veniti să primiti lumină!” Rând pe rând s-au aprins alte făclii, într-o înlăntuire de mâini tremurânde. S-a cântat „Hristos a Înviat!”
După acest milenar strigăt aveam certitudinea izbăvirii păcatelor. Parcă nu mai auzeam nimic. Priveam bisericuta lui Stefan luminată de cer si mintea mea recompunea legenda: Copilăria lui Stefan, joaca de-a lupta între moldoveni si tătari, uciderea celui mai bun prieten al lui, stejarul care-i păstra legenda vie… Locul acesta, gândeam, are o semnificatie istorică profundă, aici si-a petrecut copilăria marele voievod. Legenda spune, si pare a nu fi o simplă plăsmuire, că aici a cunoscut primele bucurii si dureri, realitatea crudă a invaziilor tătăresti, aici a învătat să mânuiască primele arme si să iubească fierbinte tara.
Da, biserica mică păstrează amintirea si faima domnitorului Tării Moldovei! Ridicată în 1494, biserica „Adormirea Maicii Domnului” este construită în stil gotic, fără turlă, cu două bolti cu arcuri si pandantive ce reprezintă stilul moldovenesc. Nicolae Iorga caracteriza domnitorul: „Stefan nu era un om pornit, nu era un suflet doritor de faimă, nu era un poet al războaielor, ci un om de cârmuire care cântăreste puterile, prevede sfârsitul încăierărilor si se îndeamnă numai la fapte în adevăr folositoare tării sale. Întru-unsul găsise poporul românesc cea mai deplină si curată icoană a sufletului său: cinstit si harnic, răbdător fără să uite si viteaz fără cruzime, strasnic în mânie si senin în iertare, răspicat si cu măsură în grai, gospodar si iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale, care, se pare că vin printru-unsul de aiurea si de mai sus, de la Dumnezeu”.
Reveneam la gândul vremurilor de demult, la dispretul poporului nostru pentru năvălitorii hrăpăreti veniti din Asia ca o furtună peste pământurile noastre dragi… Numai în acele conditii s-au putut imagina legendele din care se disting darurile sufletului românesc: întelepciunea, bunătatea, spiritul de dreptate, dragostea de tară, dragostea de Biserică si de Dumnezeu. Legenda istorică legată de existenta falnicului copac trimite la judecătile faptelor mărete ale viteazului voievod, stejarul cu rădăcini adânc înfipte în pământul tării fiind chiar simbolul fortei, statorniciei, longevitătii, măretiei asemănătoare cu personalitatea coplesitoare a viteazului voievod moldovean, admirat de oameni pentru că a stiut si a putut să-i pedepsească pe dusmanii tării. Sfântă a fost domnia lui, sfinte sunt lăcasurile ridicate de el!
Clopotele Bisericii sunau mirific! Clopotele de Pasti, am gândit, l-au oprit pe Faust din poemul lui Goethe de la gestul sinuciderii, plănuit într-un moment de disperare când era bântuit de judecăti confuze si stare de neputintă. Clopotele de Pasti si bucuria oamenilor de afară i-au amintit de fericita perioadă a copilăriei si Faust a fost cuprins de fiorul dorintei de a trăi… si astfel Mephisto a pierdut pariul cu Dumnezeu privind convertirea lui Faust…
Un scurt circuit în mintea mea si visul a fost întrerupt. Mă trezisem la realitate. Pierdusem notiunea timpului, în vreme ce cântările trezeau întreaga natură din jur. Nu mai stiam de când ne aflam în acel loc si nici ce se mai petrecuse în acel timp în jur. În aerul din jur răsuna cântul preotilor „Hristos a înviat!”…
Privirea unui coleg al sotului era fixată asupra mea; mă privea nedumerit, probabil legenda mă transfigurase. Am plecat tăcuti de la Înviere, dar cu bucuria în suflete. Ne-am îndreptat spre locul unde parcasem masinile. Nimeni n-a mai comentat nimic. Unul dintre medici ne recita, în drum, versurile lui Vasile Militaru: „Hristos a Înviat! Ce vorba Sfântă! / Îti simti de lacrimi calde ochii uzi / Si-n suflet parcă serafimii-ti cântă / De câte ori crestine o auzi. […] Ai cântărit cu mintea ta crestine / Cât bine ai făcut sub cer umblând, / Te simti măcar acum pornit spre bine / Măcar acum te simti mai bun, mai blând?”
Carolina de Nord, SUA
|
Vavila Popovici 5/2/2014 |
Contact: |
|
|
