Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Cărti in lucru : Crucea plină de tâlhari

Stia unde era conacul mosierului Ciucă. Tatăl lui ajungea acolo, cu carul gol, prin Valea Mare, pe buza pârâului ei, ori prin podisul ce alungea pădurea Gârboava în miazănoapte, până vedeai Tătarca din altă pădure, pădurea Mâtelor. O fugă de cal după o iapă albă, albă ca prăselele de os ale unui cutit ucigas, era Drumu’ Mare, din gura râpii lui Necoară până în livada cu nuci bătrâni si plictisiti, a mosierului. Cutitul calului si galopului de cal se înfingeau atunci, când cai de vânt săgetau podisul, în vremea întâiului pepene copt, si a coacerii unui fruct de om, el, fiul lui Andone si al Elisabetei, cum orice fruct din floare-i scuturat, floarea trupului Despinei, ce-si mai avea petale în carnea lui. Cutitele vântului turbat se odihneau înfipte mohorât si în ceafa arendasului Tufă.
Nu-i veni să-si creadă ochilor cum „plodu’ lui Andone Rosu” apăru din pământ în ceafa lui. „Mă ,când, de când?”, „De mâine, asa o spus tata”, „Cum de mâine, că eu îl vreau azi”, „Păi! azi e în sat... doar eu, să...” „Tu , esti prea mic, să...” „Stiu, da, Satan si Plăvan mă ascultă!” „Păi! zi-i asa! vino cu caru’ mâini la conac! Stii să încarci saci?” „Stiu, câte unu’, de mijloc, pe burtă si... în car” „Ghini!, ghini!, mâini, în zori, cum am vorbit!”
Tufă se răsuci, cu toată înăltimea lui, în osia soarelui de amiază, ce-i trecea prin ceafă, în „sira schinării” si între tălpile lui late, pe pământ.
Arendasul si vătaful Tufă se aruncă din „osie”, dincolo de „osia soarelui” răsucit în el, aproape să-si piardă umbra, pe pământ, aproape să răstoarne docarul din care coborâse cândva. Caii de la docar stăteau ascunsi sub nuci, scurmând cu nările în trunchiul lor, în rădăcina lor fără iarbă.
Amiază. Albă si albastră. Miros de grâu proaspăt secerat. Lumină galbenă si întuneric înrădăcinat, miristea-infinită. Aleea pietruită despărtea nucii nescorojiti în două siruri adverse de mosnegi surzi. „Pomul” si „Omul” sunt făcuti din aceeasi osânză. Din pământ si cenusă si sânge si foc si neliniste, multă neliniste, ardere mocnită a unui pârg orfic. Inimă bătândă în cenuse. Carne de urias flămând de inimi. Cronos dormea în covata cerului cu ochii la pândă. O nouă nastere, o nouă foame de... fiu.
- Mă, hiiu’ lu’ Rosu, stai!, se trezi prins de vorbele vătafului, copilul ce călătorea în sud, spre pădurea de unde venise, cum venise nu se stie, pe unde venise nu stia nici el, copilul descult, de pe cărarea ce lega cu un streang de negară nucii împovărati de nuci.
Ion se răsuci pe vorbele vătafului, neînspăimântat de asprimea lor. Îl ascultă, asa împotrivit privirii lui, cum vorbea ca o moară spartă în site: „Ce stii tu la vârsta ta?... Eu am trebuintă de tat-tu. Că el e cărăus. Io-te-te! am ajuns pe mâna unui plod. Te văd eu băiet de treabă, da’ nu-i de-ajuns. Sacii sunt grei... Apoi, moara îi departe, la Tătarca. Mers de două ceasuri, cu plăvanii tăi. Cu Plăvan si Satan. Cu un înger si un drac, la jug. Hă! Hă! Ca-n povestea seia cu baba cloanta si sfânta vineri. Aoleu! azi e vineri...”
Ion îl lăsă cu bocetele lui. „Ăsta-i muiere, nu vătaf! Ăsta-i!...”
- Nene Tufă, lasă! o să vie tata dintre vii, din Tărtăcuta, să vorbiti ce si cum. Că eu nu stiu să vorbesc ca matale. Si-apoi, mai e tocmeala. Si eu nu stiu să mă tocmesc.
„Na! că m-am molipsit de... vorbele lui”, îsi sopti băiatul, ostenind cărarea cu pasi crăpati în talpă.
Două roti cu sină si spite de stejar si butuc legat în chingi, cu talgere cântătoare de cristal, vâsleau pietrisul în urma băiatului, pe urmele băiatului, pe aleia nucilor plictisiti de om si de cal si de cerb fugărit de lup în cutitul Drumului Mare, aruncat de un bandit la Drumu’ Mare, în inima pădurii Mâtelor si mai departe, tot pe sub miazăzi, spre miazănoapte, în Pădurea Cucilor, a lui Petru Rares, ori numai spre Mosia Negoiasca.
Tufă tusi să-si dreagă glasul risipit în ospătul vorbelor lui cu sine:
- Mă! hoo!, strigă el spre mai multe fiinte, deodată. Copitele cailor potcoviti scoase scîntei. Ochii „copilului mare”, ochii „bărbatului subpământean” sclipiră. Omul de pe capra docarului strânse hăturile strâns de piept.
- Mă,sui lângă mine!, oftă el.
„Copilul-bărbat”, sări pe capră. Nu mai „călătorise” vreodată într-o „saretă boierească”. Nu-i multumi vătafului. Stia el că treaba asta cu: „Mă! sui!”, venea de la interesul vătafului de a-si duce mâine, în zori, grâul la moară. Simtea asta. Că nu-i fusese la inimă vătafului vorbele:„Nene Tufă, lasă!, o să vie tata... să vorbiti ce si cum…”.
Tufă vorbi din nou, singur, pentru a fi auzit cât mai putin. Vorbele au nevoie de mult venin pentru a fi vorbite. Sopti, ca băiatul să nu-i bănuiască umilinta.
- Te duc la bostană.
Si ridică biciul deasupra capului. Caii îl stiau bun si nu se speriară. Biciul fu însotit de vorbe care stiau să biciuiască.
- Dii!
Băiatul apucă hăturile din mâna vătafului „bun”. Le tinea cu evlavie, cu mâinile gata să-i intre în piept, cu tot cu fuga cailor de pe drumul neted acum, usor prăfuit acum, ce se afunda în „iazul” pădurii, în „ulucele” fântânilor cu cumpănă, din gura lui.
Un cal si o iapă: ea sură, el murg. El ,privind-o cum îsi umezea botul în ulucul de brad înflorit cu muschi verde, verde de brad. Ea, ascultându-i nechezatul, suflare din suflare desprinsă anume pentru ea, pentru ea…
- Le-o fost sete!, răsuflă si vătaful Tufă, văzându-si armăsarul adăpat.
Băuse ultimul strop de apă din uluc. Băiatul sui pe ghizdeaua fântânii. Apucă funia si ciutura si le scufundă în pământ. Cumpăna scârtâi lung, cu muget de vită însetată, în coasta Pădurii Gârboavelor. Se cumpănea băiatul cu pietrele ei din capătul pământean. Capătul ceresc îi stătea în brate, în bratele împreunate să-i învingă înstelarea. Se auzi în fundul pământului un gâlgâit întunecat. Apa umplea ciutura, apa din ciutură si ciutura, laolaltă cu imaginea fărâmitată a băiatului de pe ghizdea, în izvoarele fântânii, apa dezlega stelele de gravitatea lor în cumpănă. Ascultătoare, pârghia salcâmului orizontal, domesticit, rotit în furca altui salcâm, vertical, se înăltă spre cer. Iapa sări să guste apa din ciutură. Băiatul îi îndepărtă botul cât să-i răstoarne apa în uluc. Apoi, deodată, împreună, caii, sorbiră unda argintie a mercurului teluric, subpământean, crescând, deodată, în ochii vătafului.
Ridică biciul, parcă pentru a se apăra de „cresterea” lor.” „Apa, apa e viată!”, îsi spuse în gând, uitând de ce ridicase biciul.
Caii porniră peste pârâiasele desprinse din uluc, spre iaz. Săriră peste „mocirla odihnirii lor” sub uluc. Băiatul îi privi cum îl purtau pe vătaf pe deal, pe un drum semănat în cer, de dealul Gârboavei, si nu se dădu jos din funia cumpenei decât atunci când docarul se înăltă în cer, invizibil. Talgerele lui, bătăi de clopot în „mănăstirea” pădurii, cutremurau soarele din ce în ce mai fierbinte al amiezii.
Singur, mai singur, amintirea docarului să-i fi fost însingurarea?, luă drumul apusului în tălpi desculte. Drumul serpuia „marea iazului”, între iaz si pădure. Apoi, tot mai înalt, desprins total de valea cu iaz si fântâni, pe o altă înghebosire a pădurii Gârboava, pe podisul acestei înghebosiri. Se vedea, privind în miazănoapte, conacul lui Ciucă, mosia lui cu miristi galbene si nuci bătrâni, în lungul si în latul ei, crucea nucilor mosiei lui, crucea vesnic verde a nucilor mosiei lui. Casa conacului era albă, lumina soarelui pălea în acel alb zugrăvit pe verdele stejarilor uriasi, ce o înăltau pe miriste. O altă pădure, pădurea lui Ciucă, pădure străjer, te ademenea să privesti conacul, asezarea lui maestuoasă, monahală.
- Mă! Dii! se auzi pe Drumul Mare, glasul vătafului Tufă, glasul lui cu bici în glas, ce scotea foc si pară, pe gură si pe nas.
Pluteau pe linia orizontului, pe drumul cutit înfipt înainte, trei fiinte, rostogolind două roti într-o osie transversală, a lumii, înfiptă în iaz si Tărtăcuta. Tărtăcuta, „găleata” viilor pe rod, o vale pronaus a satului de pescari si plugari, Tulucesti.
Băiatul privi, cu gândul, satul din mintea lui. „Tata, tata a plecat aseară după făină si peste! Alexandru s-a întors dimineată, în locul lui. Alexandru vecinul bostanei mele… din afara pădurii.”
Avea curaj Iacob, stia că bostana lui era în bătaia tunului din Cismele, dar nu se temea: „De-un drum la Galati mi-o rămâne, de-o da boambe rusu toată vara”. Nu păzea bostana. Venea să-si hrănească „paznicul”. Un „câine” legat de gât, cu lant prins într-un tărus, lângă o colibă mare cât pentru patru oameni. „Asa, cine-o vede, să fugă de pofta pepenilor mei!” credea el, Alexandru. Si, tot în zori, îl caută în colibă, si nu-l află. Ion dormea în bordei cu Despina, în suba Despinei, în carnea ei fierbinte de verisoară, de mamă si femeie pură.
Alexandru avea ochii holbati în bordei, mai să-i crape de văz, când Ion iesi din „subă”. Un fund gol de femeie si un picior lung de femeie, iesit din blana subei, îl făcu să clipească des, spre Ion.
- Da, dormi cu...?
Ion nu-i răspunse decât clătinând capul cu „da!” si „nu!”, cu răsuciri de teastă în barbă si pe umeri. Alexandru nu întelese nimic si uită ce întrebase. Retina mintii lui păstra însă privelistea incestului „dorit de el”.
- Nu vine, mos Andone, da’ vezi! că tre’ să mergi la conac! Să duci un car cu saci la moară la Tătarca. Asa o zis!
- Întăleg, îi răspunse Ion, grăbit, mutându-l cu pasii lui desculti si calzi, pe vestitorul vestii mărunte, pe Alexandru, înspre car. Boi rumegau încă, tolăniti sub coviltirul carului si sub „duhul” stejarului cu multi frati schilozi.
- Si, de poti, mai vezi de Valentina!. De căteaua noastră.
Acelasi răspuns veni spre Alexandru. O clătinare anapoda din cap. Sub care, clătinare, Ion, îsi acoperi vorbele: „da! da! văd! văd!”
Alexandru porni spre marginea pădurii, spre bostana lui cu paznic patruped femeie. Era nepăsător de noaptea care vine, de căpătânile pepenilor lui-numai ochi-aveau să privească vreodată înăuntru ei.
- Da! de unde stii tu că tata nu vine?, strigă Ion pe urmele lui.
Alexandru îi făcu un semn cu mâna ridicată în cer, în cerul poienii, unde ajunse, de parcă „mos Andone” se înăltase la cer, de parcă vorbea despre oameni dragi lui mai mult prin semnul înăltării omului la cer, decât prin semnul vorbei omenesti.
- Stiu! stiu! ,repetă, pe fiecare pas îndepărtat, cu ochii în pasi, Alexandru Iacob.
Ion o auzi pe „Valentina” ,cum îl lătra, acolo în cele două margini: de pădure si de podis- miriste si vie si altă pădure, pădurea mosierului Ciucă. „Auuu!”, răspunse căinele lui Ion, lătratului cătelei.
Soarele învinetea cu albastru si fum de apă poienile pădurii din apus, pline de stejari pitici, înconjurate de stejari bătrâni.
Un clopot grav străbătu boltile cerului ce se năruiau pe rând, pe pământ, mai sus de pădure, mai jos de pârâul ei, intrând-la-fel-în om si în stejar, dinspre conac pe miriste, dinspre mâna omului ce-i alungea limba în aramă, spre urechi de om si câine si lup, spre ochi care să audă si urechi care să vadă, în ziua biblică ce avea să răsară curând.
Noapte-zi: „Am de dat de mâncare boilor si găinilor si lupului si câinelui! Noapte-zi, câine- lup, lup si câine, orbecăind sub steaua luminii care-a fost, întunericului ce va să vie!”.
Despina îmbrăca, abia acum, azi, nu ieri, arătările-cruce, cu haine albe, cu cămăsi de in si tichii de lână si fuste de cârpe pestrite. Una semăna cu văru’ meu brutaru, cu Ion a Arsiniei, sora tatălui meu, alta se asemăna unui soldat rus, din cap până-n talpă, cu armă la sold-mătura de măturică a colibei Despinei, cu pepene verde în loc de cap si ochi verzi de dumade crude, cu cisme de coajă de salcâm si de stejar, lăcuite cu scrum de urzică si alior si pelin.
Noaptea sfârsi bătaia de clopot si începu mugetul boilor de sete: „Am! Ham!”, lătratul negru, al câinelui negru Dahomei, si câte alte strigăte de închinăciune ale pădurii ascunse în păsări cântătoare. Apoi Despina îsi aprinse focul ei, în cotlonul ei, aproape de pragul colibei ei. Că ea nu avea animale să le adape, nici păsări să le hrănească ori Satani de adormit. Ea era singură, singură pe lume, ca o închipuire de copil părăsit în mijlocul pădurii, aruncată acolo fără dragoste, să moară de dorul unui brutar, unui prins-în-foc-departe, pentru o dospire a gândurilor ei la pâine, la o ispită a noptii eterne pe pământ.
Un miros, de ouă prăjite în grăsime, umplea ceata stejarilor pădurii pretutindeni. Lumânare stinsă, uriasă, fumul cătăra mirosul pe soarele căzut în genunchi pe Milosul, pe Valea Paielor. Înalt cât un stejar falnic, apoi, deodată oblic, plecat pe pădure, peste poligonul cu tunuri în Cismele si bătaie în noi, în Târnăsoaia, în Târu.
O femeie „goală” venea spre mine. Cu tigaia aburindă în mâini. Fumul din cotlonul ei o urmărea, o îmbrătisa să stea pe loc. Eu priveam „botu’ lui Satan”, muiat până în nări, în apă, în găleata de zinc. Satan stătea cu ochii lui mari, asa însetat, stătea cu ochii pe mine si pe mersul legănat în solduri ale Despinei. Aud, în spatele meu încovoiat, în găleata goală din nările lui Plăvan : „Ti-o fi foame! Hai să mâncăm!” Îi vorbesc, când uliu sfâsâia un pui de cioară în salcâmul lui Califar : „Da, mi-i foame! Hai să mâncăm!”
Atunci când ne-am întins în bordei, sub subă, se auzi lupul Catar, cum îl botezase Iacob. Uitasem de el dar „auzul lui” mi l-a amintit. „Mi-i frig, strânge-mă în brate, Ioane!”, am crezut că-mi vorbea Despina. Dar ea adormise. Nu stiam cum să mă desprind de trupul ei. Atunci lupul urlă în coliba de deasupra bordeiului meu, săpat de tata pentru a nu fi lovit de „boambele” azvârlite de rusi pe noi, din Cismele. „Auuu!”, sfârsi amurgul, lupul din coliba lungită pe trupurile noastre „îmbrătisate”. Si câinele Dahomei i se gudură lupului Catar, tot acolo, în „lungimea noastră subpământeană”. Adormisem. Si gândul că tata m-a părăsit mă azvârli în crucea plină de... tâlhari, a unui vis zbuciumat.







Ioan Toderita    4/23/2014


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian