Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Ipostazele iubirii - două cărti de Vavila Popovici

„Dialoguri îndrăgite” (interviuri) si „EL si iubirea” (versuri) –

Nenumărate sunt ipostazele acestei deosebit de complexe si complicate stări psiho-emotionale, pe care omul o suportă – preamărind-o si detestând-o în egală măsură – si pe care o numeste cu două cuvinte: dragoste, iubire.
Cuvinte care, desi folosite până la istovire, nu si-au pierdut nici întelesul concret, dar nici pe cel sublim, euforic si blând mângâietor. Este adevărat că omul mai foloseste si un al treilea cuvânt: amor. Acestuia, însă, omul i-a adăugat si o conotatie mai putin măgulitoare, care tine de o ipostază mai lumească a stării despre care vorbim. Mai putin… lirică, cum s-ar mai putea spune, dacă vrem să ocolim o exprimare vulgară. Nu ar fi cazul…

Spun cei care se pricep mai bine si au cercetat fenomenul, cum să dragostea ar fi cea mai amplă, cea mai puternică si cea mai greu de analizat dintre stările pe care omul, de când a apărut el, le trăieste. Si, slavă Domnului, nu se poate plânge de… sărăcie, cel putin în acest sens.
Fără dragoste, spun tot cei ce se pricep mai bine, fiinta simtitor-gânditoare ar fi un obiect oarecare sau, în cel mai bun caz, o vietuitoare ca toate celelalte.
Prin urmare, se poate conchide că dragostea (iubirea) este cel mai pretios dar primit de om de la Dumnezeu. După cel al vietii în sine, se întelege. Acest adevăr se desprinde si din paginile celor două recente cărti semnate de Vavila Popovici, la fel cum el se regăseste si în celelalte scrieri ale sale. Starea de iubire, în multiplele ei ipostaze, este, de fapt, o permanentă în cazul distinsei autoare.

Din mai multe puncte de vedere, titlurile celor sase interviuri din „Dialoguri îndrăgite” sunt, la fel ca si titlul cărtii, sugestiv-sintetice, ele relevând, toate la un loc si fiecare în parte, miezul subiectului (temelor) în discutie: „Poezia – respiratia lui Dumnezeu”, „Premiile literare se dau după criterii politice, regionale, clientelare, lobbistice” (Dan C. Mihăiescu), „A nu vorbi despre tine este o foarte nobilă ipocrizie”, „Per aspera ad astra”, „Cum a lăsat-o Elena Ceausescu pe Vavila Popovici fără dreptul de a-si tipări propriul volum”, „Am iubit si iubesc mult tara mea frumoasă – România”. Este adevărat, titlurile interviurilor cu numerele doi, trei si patru sunt citate, retineri din bogatele lecturi ale autoarei, care, pe lângă scrierea propriilor cărti, obisnuieste să le citească si pe ale altora. Ceea ce, să recunoastem, nu e chiar de ici, de colo…

Prin intermediul acestor dialoguri – mărturisiri întru sinceritate – Vavila Popovici se înfătisează partenerilor de discutie, dar mai ales cititorilor, în lumina cea adevărată. Echilibrul consideratiilor proprii asupra unora din componentele existentei umane si sinceritatea cu care se dezvăluie seamănă cu o oglindă în care îsi proiectează autoportretul în cuvinte – un spirit ales, o viată exemplară, o fiintă profund sentimentală si drept gânditoare. Darul pe care cu generozitate ni-l oferă este în egală măsură este si ideatic.

În mărturisirile sale, scriitoarea nu ocoleste propria biografie, dar nu apasă exagerat pe această pedală. Totusi, luând-o de la… facerea ei, ca fiintă omenească, se dezvăluie: numele Vavila vine de la un sfânt mucenic, fost episcop al Antiohiei (237-253 d. H.) si a fost sugerat de bunica ei. Devenirea, adică soarta, destinul, capătă dimensiuni retrospective, care se înscriu în acelasi echilibru rational-sentimental ce o particularizează. Scriitoarea vede în trecerea omului prin timp ca pe o adaptare a lui, sau a ta, din mers, pe măsură ce-ti deslusesti rostul si îti fixezi tinta. Cu alte cuvinte, destinul este un dat pe care ti-l dai. După ce, la 17 ani, a ales stiinta, inginerul chimist de mai târziu si-a descoperit limitele: „Mi-am dat seama că prelungirea ei, sau completarea, nu poate fi decât metafizica”. După ce a cochetat cu muzica si cu baletul, care nu s-au îndepărtat prea mult de preocupările preferate, s-a răsădit în literatură. Acolo a înflorit si a dat în rod. Ca si pomii din Argesul în care a trăit o bună vreme.

Cel mai important subiect al dragostei scriitoarei, în această calitate, este reprezentat de cititor. Respectul fată de acesta are dimensiuni nemăsurabile: „Sunt prietena lor (…) pentru că scriu pentru ei, le împărtăsesc sentimentele mele, gândurile mele”. Reiese cu limpezime din cărtile sale, că, Vavila Popovici, respectându-si cititorii, pe sine se respectă; ea fiind chiar scrierile sale.
De fapt si de drept, aceasta este altitudinea de constiintă a creatorului de frumos.
Este pârghia care poate pune în miscarea mintea si inima, înăltându-l pe om la menirea pe care Divinitatea i-a hărăzit-o.
Răspunzând întrebării „Ce este poetul?” Vavila Popovici nu oferă un răspuns cu iz de definitie. Dar face un portret realist: „Poetii sunt dominati de nelinisti; sunt nefericiti si uneori nici chiar prea buni, mereu flămânzi, însetati si singuri; poetii sunt fluturi asezati pentru o clipă pe floarea vietii.” Parcă anume pentru a împlini acest portret, scriitoarea adaugă niste nuante noi, etern valabile, dar, mai ales, extrem de importante, îndeosebi în timpul si în realitătile noastre. Reiese, din spusele sale, că libertatea scriitorului se compune din două părti. Una: „…liberă în sensul (…) fructificării imaginatiei, al exprimării libere a ideilor”; alta: „îngrădirea se simte la publicarea si difuzarea celor scrise”. Păi, cum să nu fie asa, dacă săracul (sau bogatul) făcător de cărti trebuie să-si suporte singur cheltuielile de editare si de tipar? Dar, mai ales, cum să fie altfel, atâta vreme cât de difuzarea propriei scrieri tot el, bietul scriitor, trebuie să se ocupe? Cum să mai iasă scriitorul român peste hotare, când în tara lui nu se poate misca, chiar dacă se afirmă sus si tare că libertatea este deplină.
Parcă am citit în interviurile autoarei: „Haosul domneste pretutindeni!”
De unde am tras concluzia că pe nicăieri nu umblă câinii cu colaci în coadă. Pe la noi, nici chiar maidanezii… Simtindu-mă obligat să nu generalizez, fac cuvenita precizare: mai sunt si exceptii!
După cum era si de asteptat, scriitoarea este solicitată să-si spună părerea si despre chestiunea culturii române în context european.
Făcând remarca potrivit căreia „Integrarea europeană este un fenomen care nu mai poate fi pus la îndoială”, Vavila Popovici observă, pe bună dreptate, că „trebuie să stim să rămânem români, chiar dacă unii locuiesc temporar în alte tări”. Acest gând, exprimat cu elegantă retinere, mă îndeamnă pe mine să-l duc ceva mai departe si să afirm – ceea ce, de fapt, afirmă si mai-marii organismelor europene – că integrarea nu trebuie să însemne topirea propriei identităti într-o entitate fără identitate. În acest caz, precum si în altele, părtile, cu valoarea si specificul lor, se cuvine a da specific, valoare si identitate întregului.

„EL si iubirea” (versuri)

„EL si iubirea” – cea de a doua carte despre care doresc să scriu în continuare – este mai mult decât un omagiu adus sentimentului-stare de dragoste, în primul rând fată de omul iubit. Este un monument, cioplit în cuvinte, sau, poate, o închinare, o rugă mărturisită în clipele cele înăltătoare ale singurătătii. EL este simbolul permanentei în dragoste si în viată, viata dragoste însemnând. Cele două litere (mari) înseamnă întregul Univers, dragoste de tară, de părinti, de prieteni, de tezaurul traditiilor culturale, religioase si istorice, de toate cele înconjurătoare, ce alcătuiesc decorul cu peisaje în care poetul este interpret principal.
„Călătorim cu fericirea la brat / până când ea se desprinde / fără a noastră încuviintare. /
Hotărâti ne continuăm drumul, / Călătorim mai departe…”
„Prea de multe ori te gândesc!” mărturiseste, la un moment dat, Vavila Popovici, după care constantă, într-o dialectică raportată la propriile simtăminte:
„Iar tu vii cu chip nimbat / în razele unui apus de soare scăldat, / si pleci si iar vii, / nu stii nici tu ce vrei, / să pleci din nou sau să rămâi…”
Speranta, însă, se insinuează în chip încurajator:
„Poate plecarea va fi mai frumoasă, / va fi a noastră si nu a fiecăruia dintre noi!” În cele din urmă, se produce plecarea, dar nu „a noastră”, căci:
„Am plecat, dragule, da am plecat! / Spre un nou pământ al planetei, / încălzit de-acelasi soare.” (…) „De pe un continent, din tara mea frumoasă / cu un nume frumos – România, / am ajuns pe un alt continent…” (…) „Într-una din acele clipe te-am simtit / venind spre mine” (…) „ ne-am unit pe-acest pământ.”
Cu toate că nu mă simt vrednic (nici chiar îndreptătit) să judec eu, îmi îngădui, totusi, să cred că iubirea cea adevărată aceasta este: indiferent de situatia reală, partenerii rămân împreună întru viată si întru vesnicie.

În poezia din această carte, Vavila Popovici îsi aduce, cu duiosie, aminte de „Plânsul bătrânilor”, de „Plânsul mieilor”, îsi mărturiseste niste „Regrete târzii”, pune în antiteză „Bine si răul”, meditează „Despre bogătie”, face si „Operatii aritmetice”, îsi dezvăluie dorul „de iernile de-acasă”, dar si „Bucuria existentei”, întrebându-se, totusi: „Unde va ajunge sufletul?”

În toate aceste poeme, dar si în celelalte, cititorul descoperă o sumă de întrebări, toate vizând chestiuni privind viata. Dar nu una lineară, oarecare, de zi cu zi, ci viata în straiul iubirii. Tot cititorul poate da si răspunsuri, în raport cu propria experientă de viată-iubire si cu viziunea personală. Doar poetul este, însă, în măsură să ofere răspunsuri tuturor nedumeririlor, doar el, „aprinzând cărbunii slovelor / si asteptând în tăcere / lumina diminetii la fereastră să-i bată.”
Si mai descoperă poetul: „Doar sufletul” este peren, „Doar gândul rătăcitor”… „zburdă… flămând”, iar „Cioburile de cer”…, „mai sunt printre noi”.

O anume filosofie literară (sau literatură filosofică!) se desprinde din versurile cărtii „EL si iubirea”, asigurând poemelor nu doar valoare estetică, ci si rational-intelectuală, cititul printre rânduri devenind într-un fel si benefic si obligatoriu.
Amintirea Lui este plantă perenă. Este ca o umbră de lumină, nici o clipă separată de fiinta iubită. „Aripile ochilor tăi se zbăteau”… „ca spiritul să nu se rătăcească”.
Cum, însă, dragostea nu e mereu un cer senin, se mai întâmplă si asa: „Ardeau făclii dojenitoare-n ochii tăi”. Sau: „Astăzi, amintirea s-a ascuns sub aripi / ce nu mai pot încerca zborul”, „Dorul ardea noaptea ca un cărbune nestins.” Si: „În zadar astept răsăritul de soare, / obloanele norilor acoperă tot cerul, / speranta fără de lumină… moare.” Cu toate acestea: „Si mergem mai departe”… „cât timp visul ne însoteste”.
Dincolo de nostalgiile, de amărăciunile, de dezamăgirile, chiar, uneori, de deznădejdile poetei, unda de sperantă – alimentată si de EL – pâlpâie ca o bătaie de aripă a zborului fără contenire. „EL si iubirea rămân peste toate”. Iar peste si în toate se află iubirea Divină. EL este simbolul.








Vasile Filip    4/7/2014


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian