Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Elegiile lui Nichita Stănescu

Motto: Trupul meu viu si sufletul meu viu, / sau poate mai degrabă dorintele mele, / le-am ridicat ca pe niste
globuri miscătoare / spre stele. (Nichita Stănescu, Cântec de om)

Cuvinte cheie: elegie, imagine, Nichita, superrealism, eu, lumi

1. Greul interior al imaginii create în elegia lui Nichita Stănescu


Nichita Stănescu s-a născut în acel sfârsit de martie, într-un an al dublului magic al cifrei trei, ca senzor al vibratiilor unei poezii ce anticipa începutul unei noi ere în creatia versificată, o nastere cu mult înaintea celei care avea să justifice eliberarea eului fată de un sistem rigid. El avea să fie unul dintre aceia care urmau să netezească drumul spre o creatie spontană. Suprarealismul lui întrezărea drumul abrupt al superrealismului mileniului trei, în care superexistenta dezvăluia închisul din interiorul dezvăluit si dezvelit de valtrapurile retinerilor o literatură în care cuvântul avea să lovească imaginea imaginatiei extrovertite. Tipul exhibitionist supravietuia alături de cel introvertit si îi demonstra libertatea ca bun simt, chiar dacă goliciunea lui punea în valoare formele ascunse ale firii si ale cuvântului: ”El începe cu sine si sfârseste / cu sine” (2009:101), avea să scrie în începutul primei sale elegii, poetul-om Nichita Stănescu. Continuator al sistemului previzionar bacovian, interpret al unor unor semne bizare ale existentei fiindului, cercetător ale eului cosmic, cu care armoniza si-si petrecea marele timp fiindual, versul măiestrit al poetului descindea ca un hrismos în începutul de viată al sortitului: ”Nu-l vesteste nicio aură, nu-l / urmează nicio coadă de cometă.” El cercetează ca un astrolog, fiind însusi un eu cosmic, când binele ar putea da omului legătura de care să se poată prinde si ridica.
Elegia, închinată sugestiv unui întemeietor de neam creator de artă, dezvăluie forma începutului si sugerează prin cuvântul artei literare versificate că din cel ce nu are de transmis vreun mesaj lumii: ”...nu străbate-n afară / nimic” de aceea profanul se întoarce, după ce nu mai este, la ceea ce e lipsit de formă si chip. Însă, literatul, asemănător sferei ”...are cel mai mult trup / învelit cu cea mai strâmtă piele / cu putintă.” El se dovedeste, în imaginea perturbată a firii si a egoului teluric că material ”nu are nici măcar / atâta piele cât sfera.” Mărturisitor al actului fiintării omului de început, poetul descrie singurul mijloc al facerii, al începutului vietii: ”El este înlăuntrul – desăvârsit / si, / desi fără margini, e profund / limitat. Ruperea cuvântului din vers si continuarea celuilalt vers cu unele dintre cuvintele coborâte în graba exprimării dau o libertate a exprimării si o înaintare a gândirii în păreri care sugerează: ”Dar de văzut nu se vede.”
Nichita Stănescu vede lumii, traversează planuri nevăzute si trăieste cosmic fiindul teluric, dorindu-si lumea ca pe o trecere, un schimb a tot ceea ce se poate închega în sistemul existential: ”Nu-l urmează istoria / propriilor lui miscări”, spune la un moment dat, petrecut de vreme experimentială, lucidă, detasată de pântecul înnegrit de griji al vietii ce i-a fost dată, ca un creat pentru eternitate. E pătruns de credintă, pentru că din lumea de unde vine, divinul tronează peste alesii ce au eul cosmic: ”El este înlăuntrul desăvârsit, / interiorul punctului, mai înghesuit / în sine decât însusi punctul.” Cât de doveditor este punctul ca semn al începutului de viată istovitoare în universul încărcat si lipsit de răspunsuri, câte enigme ale celui care gândeste se întind ca aripile îngerilor si cât adevăr destăinuie poetul când spune: ”Aici dorm eu, înconjurat de el.” Pronumele personal el are atâtea semnificatii si trimiteri de la geneză si până la timpul când, luminat de străfulgerări ale cosmicului, poetul destăinuie importanta existentială a acestuia si îl asează în elegia sa ca o nemărginire a visului în care doreste ca ”totul” să fie ”inversul totului”. ”El-ul” nu se opune mersului lumii si nici nu neagă acest invers care este ”totul”. Unde oare îsi încetineste mersul poet-om, care poartă numele bărbat si pe care îi vede populând pe unul din umerii lui, tresărind la ”sirul de femei” de pe umărul celălalt. Această populare este însăsi viata si continuitatea ei ca lume însă poetul se detasează ca unicul purtător de aripi care ”bat” ca apoi să adoarmă într-un ”aici” care nu este al lumii, ci ”înlăuntrul desăvârsit, / care se începe cu sine / si se sfârseste cu sine...”. Sinele săvârseste creatia ”nevestit de nicio aură”, si continuă cu ceea ce de fapt Nichita Stănescu a deschis lumea nouă a poeziei românesti, în acel an 1966, ”neurmat de nicio coadă / de cometă”, pentru că această aparitie cosmică a fost semnul prin care se vestea lumii nasterea fiului deusian. Coada de cometă, din Elegia Întâia, sugerează începutul, facerea noii lumi literare a creatiei suprarealismului, arta ruptă de reguli, poezia nerimată, rezistenta prin idei sugerate în cuvântul exprimat.

2. Tumult în istoria luptei cu trecutul geticii

Nichita Stănescu fremăta mult în istorie si, poate de aceea, cuvintele lui sunt pătrunse de un misticism elevat, nelegat de profanul care nu întelege adevărul, ci caută scopul de a domina prin neînteles. El sugera ca un întelept zamolxian ideea si lăsa cuvântul să pătrundă în mintile lor, a acelora care stiau cum să intre pe poarta larg deschisă aparent a întelesului si domina prin frumusetea cuvântului căutat să redea taina de unde: ”În fiecare scorbură era asezat un zeu” (2009:104).
A doua elegie, dedicată celui care a pătruns în getica frământată de taine si dedesubturi măiestrit dăltuite în ruine, istoricul Vasile Pârvan , pătrunde începutul: ”Dacă se crăpa o piatră, repede era adus / si pus acolo un zeu” si dă întelesul dorintei omului arhaic, tracul străbun, că deusiană era toată existenta lui si în puterea cerului era fiindul teluric, cât si eul gânditor si detasat de lumesc. În tot ce exista, ca fapt împlinit al inteligentei omului elevat, si cădea stricăciunii la un moment dat, asezarea cuvântului deusian semnifica întregire si repunere în mers, o continuitate a vietii: ”Era de ajuns să se rupă un pod, / ca să se aseze în locul gol un zeu...”. Însusi trupul omenesc era dovedit ca apartinător creatiei, o credintă a făuririi trupului prin facere si o apropiere mai mult a omului de faptul deusian a creării prin iubire: ”ca să ne închinăm lui, pentru că el / apără tot ceea ce se desparte de sine.” Acest ”sine” pe care poetul îl aminteste nu este altceva decât legătura pe care egoul teluric o are tot timpul vietii cu eul cosmic, însă putinii dintre oamenii lumii pământesti vor sti să dea valoarea sinelui si apropierii lui de zeul protector. Luptătorul poate fi oricare dintre urmăritorii vietii, acei căutători de daruri alese ale sinelui, poetul avertizează omul, însă nu pe oricare, ci doar pe acela dăruit să stie cum si în ce fel să slăvească din interiorul lui zeul.

3. Elegia stănesciană mai aproape de superrealismul mileniului trei

Cititorul s-ar putea întreba cum de abia la cea de a treia elegie am consimtit încercarea definirii celor unsprezece poezii, care compun un capitol deosebit din creatia poetului, si unde cifrele de trei, din alcătuirea misterelor existentei lui au dat prilejul creării acestora. Se naste într-un an cu grupul de cifre trei, creează elegiile la treizecisitrei de ani, în anul 1966, o vârstă magnifică misterului exuberant al vârstei lui Iisus. Nichita Stănescu avea blândetea glasului si a firii, gândea deosebit si în contemplarea sa spunea: ”Dacă te trezesti, / iată până unde se poate ajunge...” si acea stare de pătrundere în necunoscut îl făcea să elegieze în criză de timp. Melancolia, caracteristică acestei specii literare pe care suprarealismul lui Nichita Stănescu oreasează în simplul dorit al curgerii ideii, îl va face pe poet, într-un timp al ajungerii lui stabilite prin destin, să concluzioneze: ”Iată până unde poate ajunge / privirea, dacă se trezeste”. El era un viitor treaz, un gânditor profund al timpului care îl stia că va veni. Însă acest semn al lucidului elevat este dat vizionarului, literatului care stie să vadă prin egoul teluric, eul cosmic: ”numai albastrul călătoreste” pentru că, doar el, albastrul din înalt poate veghea pururea timpul si visul.
După contemplare, poetul intră într-o ”criză de timp”, această parte a doua a elegiei a treia sădeste măsura versului care se doreste apropiată regulilor speciei literare, formată fiind din trei catrene, în care al doilea si al patrulea vers se caută în rimă, iar a patra strofă compusă în cinci versuri, la care în ”sfera de vid” ochii meditativi si melancolici ai poetului ”se deschid”, prevesteste revenirea la starea de contemplare. Deschiderea ochilor sugerează momentul iluminării: ”Fluviu de păsări murind, / pe care vor lansa bărci ascutite / barbarii, migrând mereu spre tinuturi / nordice si nelocuite.” Păsările sugerează ideile creatoare de artă poetică, visul albastru al literatului, frumosul ce se zbate între trecut si viitor, iar barbarii ce vâslesc bărcile ascutite, gândurile negre ale lumii ce înconjoară fiindul teluric al poetului. Tinuturile nordice si nelocuite sunt tocmai golurile profanilor si imposibilitatea acestora de a întelege opera ca ars poetica.
Al patrulea moment din elegie, pentru că toată această structurare a poeziei nu este decât o magică trăire, constientă si făuribilă în creatie, dezvăluie taina si spune că el a rfi putut sta ascuns în acel mormânt, care obosit de asteptări se ”sparge” si din tot lăuntrul lui misterul se împrăstie pe cursul unui fluviu. Însă privirea, spune poetul: ”...ne tine / la un capăt al ei, fructificati.” Ceva ce nu se deosebste de mister se hrăneste din interiorul lumii si se amestecă cu ”îngerii copacilor si ai / celorlalte privelisti.” Doar pentru Blaga gorunul sugera fiinta care se unea prin moarte cu fiindul teluric al omului, pentru că eul lui cosmic se detasa si urca initiat drumul spre Înalt însă, la Nichita Stănescu ”copacii ne văd pe noi, / iar nu noi pe ei”, ceea ce sugerează lipsa de lumină a omului profan care trece pe drumul vietii fără să observe vieti. Privirea este cea care devorează, alternează si distruge atunci când nu este controlată, scurcircuitând energiile vietii si provocând ”o gârlă de ochi verzi”, ridiculizează poetul existenta ca atârnând ”de capătul unei priviri / care ne suge.”
În sfârsit, cea de a cincea parte a acestei elegii, sugestiv intitulată Contemplare, reclădeste armonia celor două părti ale perpetuării vietii: ”Eu stiam atât: că ea există, / desi văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea.”
Din starea superioară de poet ”recădeam în starea de om”, spunea, meditând profund asupra eului său, Nichita Stănescu, si încerca să contemple existenta ca fapt real prin revenirea în trup, în durere si în mirare. Era o revenire la care mintea elevată, detasată si înăltată în voia ideii prin suflet, care oricând se putea ridica din trup, se reîntoarcea pierdută de sine, după ce contempla nestiutul, simtind durerea fiindului teluric: ”că mă loveam / de propriul meu trup, cu durere, / mirându-mă foarte că-l am.” Penultimul catren al contemplării celei de a treia elegii sugerează clipa revenirii în trup a substantei vii, poate o reîntrupare eminesciană a ideii ce călătoreste si revine din îndepărtatul timp într-un trup nou, însă cu totul schimbat si retrăit timpului în care a coborât în viata telurică: ”Dar nu-mi puteam aminti nimic. / Doar atât – că am atins / pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde”, spune poetul-om a cărui nemurire este surprinsă de farisei: ”care stiindu-mă, m-au respins.”
În cea de a patra elegie, după cum sugestiv ne transpune poetul într-o lume conturată de arhaic si echilibrată mottoului: Lupta dintre visceral si real pătrundem cu ochii deschisi în timpul Evului Mediu si-l simtim, ca si Nichita Stănescu, ”retras în chiliile / rosii si albe ale sângelui meu.” Globulele vietii, din substanta egoului teluric, se retrag ”În catedrala cu pereti pulsând”. Naturalismul superrealist, în viziunea poetului, anticipează mărturia cosmicului ca suflu divin al vietii omului, golind goliciunea fiindului si umplând-o cu timp. Pentru Nichita Stănescu timpul există prin trăirea omului, asa cum este si Evul Mediu, desfăsurat pe sute de ani omenesti ca mărturisitor al măsurării vietii telurice. El motivează trăirea în teluric ca o respingere din afară nu că nu ar fi putut coexista timpului, ci faptului că poetul-om are în timpul teluric un trup. Un trup ale cărui dureri sunt frământările, căutătile si suprasolicitarea gândirii: ”propriul meu trup mă urăste, / ca să poată exista mai departe / mă urăste.” Efectul urii este tocmai neputinta trupului timpului teluric de a face fată timpului detasării si ridicării: ”Dar peste tot în mine sunt ruguri / în asteptare, / si ample, întunecoase procesiuni / cu o aură de durere.” Rugul este focul mistuirii, durerea care frământă poetul cu toată neîntelegerea sensurilor vietii, dar si teama profanului care doreste să-l facă să nu audă geamătul neîntrerupt al durerii. Sensul repetării pronumelui personal ”tu”, din cel de al patrulea catren al părtii a doua a celei de-a patra elegii, evidentiază faptul că poetul nu este singur si nici nu se doreste ca arta lui să rămână o umbră a vreunei firi, ci o dorintă a creatiei divine de a învinge neputinta prin creatie. Poetul iubea totul si se dedica în totalitatea existentă a fiindului său formei de viată. Pentru el, omul era viziunea, splendoarea creatiei divine pe care o dorea pură ca propria-i dorintă de a fi si trăia cu speranta timpului curătirii: ”aprinderea rugurilor, asteptata, / prevestita, salvatoarea / aprinderea-a rugurilor.” Rugul era inspiratia curată si demnă a vointei imaginată ca trup al ideii ce-o aseza prin cuvinte în poezie. Mereu m-am simtit în vârtejul gândirii lui Nichita Stănescu si, în miscarea continuă a tumultuoasei sale vieti telurice, pentru că el, si atunci când era printre noi trăia în lumea din care se desprinsese să ne simtă încercările, tăcut, cu părul răvăsit de gânduri, privea si vorbea cu sine trăind tentatia realului. Nu apartinuse cu nimic epocii rosii în care venise ca om, pentru că el era poet si mai presus de toate, după cum singur ne spune în cea de a cincea elegie: ”N-am fost supărat niciodată pe mere / că sunt mere, pe frunze că sunt frunze / pe umbră că e umbră, pe păsări că sunt păsări” (A cincea elegie, 2009:113) si era constient că într-un timp va fi pedepsit pentru păcatul omului, iar toate acele elemente enumerate mai sus se vor supăra pe el si sentinta va fi: ”...condamnat pentru nestiintă, / pentru plictiseală, pentru neliniste, / pentru nemiscare.” Toate aceste sentinte sunt mărturie a faptului că omul este sfidător cu propriile elemente ale naturii care îi întretin viata, dar îl si inspiră. El îsi sfidează propria umbră, partea nocturnă a sistemului lui existential, mărturia fiintării telurice si a continuării ca fapt de viată pe pământ. Nichita Stănescu nu s-a dorit un simplu trecător, el a simtit respiratia, inspiratia din nevăzut a celuilalt, trecător ca si el însă mult mai elevat si atras de momentele trăirii: ”Stau în picioare cu capul descoperit, / încerc să descifrez ceea ce mi se cuvine / pentru ignorantă...”, îsi spune la un moment dat si caută neimportantul lumesc si, oare ce ar putea ignora mai mult poetul-om decât vorbele goale ale profanului, singurele elemente telurice ce pot fi ignorate însă, poate el să trăiască ignorând ... nu, si aceasta îi va ucide binele existential si îi va stinge treptat flacăra iluminării drumului pe pământ. Asteptarea va fi starea de fapt a lacrimilor care i se vor scurge, spun eu, la un moment dat, pentru că rănile vorbelor profanului se vor adânci în cămările inimii în care vor întâlni existentul divin, sufletul.
Suprarealismul lui Nichita Stănescu a făcut pe multi dintre contemporanii lui, avizi de laude nemeritate si închinători marginali ai unui sistem grosier, să-i critice, ca niste mojici, nu creatia, ci persoana, legându-se când de fizicul, când de supuratiile acneice nesemnificative. Neînteles, poetul declară, în cea de ”A sasea elegie”, că trăieste momente dificile în viata lui, la vârsta la care Iisus îsi pregătea tăcut si plin de dureri drumul spre înăltare, si spune: ”Stau între doi idoli si nu pot s-aleg / pe niciunul, stau / între doi idoli si plouă mărunt, / si nu pot să aleg pe niciunul / si-n asteptare-nlemnesc, / idolii-n ploaia măruntă.” Cât adevăr, dacă ar fi să interpretăm că acei doi idoli ar putea fi cele două stări ale riturilor de trecere ale omului, viată si moarte, despre care Arnold van Gennep vorbeste în lucrarea sa, ca de fapte normale de viată ale omului. Contopit parcă cu spiritul bacovian, Nichita Stănescu simte spiritul ploii: ”Stau cu o lopată în mână, între două gropi, / si nu pot, în ploaia măruntă, / să aleg prima pe care voi astupa-o / cu pământul muscat de ploaia măruntă.” Gropile stănesciene sunt spatiile libere pe care creierul, într-o veghere a lui, le încarcă cu imagini reale într-o luptă cu tot ceea ce imaginarul creează si, în sfârsit, dă ca trăire în viata cu lumea si cu tot ritualul perceput: ”Trăiesc în numele frunzelor, am nervuri, / schimb verdele pe galben si / mă las pierit de toamnă.”

4. ”Optiunea la real” si magia hiperboreeană

Trăirea în numele frunzelor este continuarea vietii telurice a omului metamorfozat, după moarte, în tot ceea ce natura totemică a imaginatiei noastre o activează, ca pe un monitor pe ecranul căruia vedem scene ale realului care de fapt a fost odată si a rămas imprimat ca fiind continuu. După frunze, ale căror nervuri sunt tainicele tuburi prin care seva conduce spre infinit viata si unde poetul, constient de trecerea timpului, alternează în culori, din verdele stabil al existentului puternic, în galbenul firav care, în toamna ploioasă si rece, se amestecă cu lutul care se mulează în trup după umbra noptii. El va continua, ca un timp al initierii, să trăiască si ca piatră: ”bătut în drumuri”, si ca măr: ”...si am / sase sâmburi scuipati printre dintii tinerei fete...”, dar si-ar dori să trăiască si ”în numele cărămizilor...”. Mirati am putea fi la dorintele poetului de a-si trăi timpul teluric în modul acestor stări materiale care, în definitiv, au planul trăibil legat de cel al omului. El trăieste prin fiecare si doreste: „Totul pentru a îmbrătisa, / amănuntit, totul, / pentru a pipăi nenăscutele privelisti / si a le zgâria / până la sânge / cu o prezentă.” Vizionar si petrecut în experiente, neîncercate de omul profan, poetul tinde spre ”nenăscutele privelisti”, singurele care îl vor face să renască în lumea Hiperboreei: ”Ea mi-a spus atunci, văzând lucrurile fixe / ale alcătuirii mele” (2009:117), si urmează propunerea nevăzutei făpturi magice care îl doreste în două stări: cea de mamă si de iubită, însă iubirea maternă este numai dorinta de a-l naste, de a-l readuce în lumea din care poetul a fost împins în lumea telurică ”cu sunete lungi atârnate de stelele noptii.” Versul cu care încheie prima strofă a celei de a opta elegii recreează imaginea nasterii lui Iisus, ca fapt împlinit al mântuirii si a curătirii prin apa Iordanului: ”îmi voi dezbrăca trupul / si voi plonja în ape, cu sufletul…”. Pentru poet, apa rămâne darul divin al curătirii, al constientizării si definirii acesteia la măsura denumită ocean: ”voi plonja într-o astfel de apă mărită, / izbindu-mă de brownienele privelisti, / într-o miscare de spor, disperată, / voi face zigzaguri…”. Zigzagul, în viata fiintei acvatice, este parcurgerea calculată a pătrunderii prin curentii apei, în viata fiintei telurice, reprezintă deplasarea în derută, căutarea iesirii de sub urmărirea agresorului. Apa reprezintă nasterea si renasterea eului din egoul teluric, unde: ”Îngeri presati ca florile / se scuturau sfărâmati, pe platforme”, îngerii sunt imaginea cerului, pătrunzători în toate sistemele pentru că, ”în lumea imaginală, gândirea si existenta coincid”, ”iar îngerul e ghidul optim în voiajul sufletului către lumea sa, către universul imaginal.” După ce a trecut prin toate aceste stări, demersuri de înaintare în cosmic va atinge Hiperboreea: ”… zonă mortală / a mai-marilor mintii, loc al nasterilor de copii de piatră, / din care sculptati sunt doar sfintii.” Cuvântul mortală are în substratul exprimării două sensuri bine definite: primul, ca superlativ absolut a tot ceea ce reprezintă pentru omul elevat această parte terestră necunoscută, numită tara Hiperboreeană, în care doar mai marii mintii ajung să existe ca emanatori de întelepciune spre lumile cosmice. În cartea sa, elevatul filosof, Andrei Plesu, marchează sensul adevărat al cosmicului, scriind: ”Cosmicizarea interioritătii relativează, în chip semnificativ, nu numai distinctia comună dintre văzut si nevăzut, ci si pe aceea, definitorie pentru traditia europeană, dintre gândire si existentă” (Despre îngeri, 2003:79). Cel de-al doilea sens al termenului ar putea fi însăsi definirea sfârsitului începutului prin nastere. Supervizarea luminatilor are loc în acest spatiu terestru cosmicizat, detasat complet de magnetii telurici si de energiile trăirilor lumesti: ”Hiperboreea, alb - negru, / aur – argint, / revelatie, nerevelatie, tristete / alergând si orbecăind.” Toate aceste adjectivări si substantivizări ale existentialei hiperboreene sunt caracteristici ale lumii elevate, renăscute si înteleptite prin renasterea mai marilor mintii care gândesc lucrul ce există: ”… un act în care a gândi e simultan cu a înfiinta, în care simplul fapt de a gândi instituie fiinta” (Despre îngeri, 2003:79).
În partea a treia a celei de-a opta elegii cosmicul deschide speranta. Aripile angelice înaltă spiritul spre înalt: ”… păsările stând înfipte-n ciocuri, / cu pocnet greu de aripi, o rotesc.” Dar si zborul este un ideal împlinit. Păsările îl stăpânesc din aripi, oamenii din gânduri care se înaltă precum aceste creatii fiinde telurice si aeriene în care: ”vulturi imensi, cu capul îngropat în pietre, / bătând asurzitor din aripi” balansează în imagini care se transformă în păsări unde cele patru anotimpuri petrecute se-ntorc în rotatia sferei.
În încheierea elegiei, poetul caută o explicatie a zborului: ”Desigur, idealul de zbor s-a îndeplinit aici, / si-o aură verzuie prevesteste / un mult mai aprig ideal”, pe care îl defineste ca fiind aura ce se descoperă verzuie în prevestirea existentului teluric, un destin cu ”un aprig ideal.”
Cele opt elegii stănesciene, dedicate omului trecător în timp, caută să fie o cutezantă a literatului de a explora necunoscutul omului cu dorinta de a avea un ideal, acela de a crea imagini imaginate într-o lume reală, si să gândească viata ca o impresie a unei evolutii tainice, fată de care lumea există, natura si tot universul.

5. Constient de procesul renasterii, poetul creează…

Poetul se regăseste abia în cea de-a noua elegie: ”Într-un ou negru”, după cum singur declară, în propria revenire în fiindul teluric, după lunga trecere în timp. Am putea compara tot acest drum cu lungul sir al peripetiilor initiatice, însă un altfel de parcurgere a treptelor elevării, a scurgerii substantei creatoare care, într-un final se va vărsa în zona hiperboreeană, zona sacră a grupării mai marilor întelepti ai lumilor nu numai a uneia dintre lumi. Acolo, în Hiperboreea, se strâng sufletele călătoare, fără forme, doar idei în imagini, după ce parcurg ritualul spălării în oceanul care va creste si se vor înălta apoi spre cerul albastru, despre care poetul spune: ”Desigur, idealul de zbor s-a îndeplinit aici.” Obosit de drum, poetul îsi caută locul prielnic odihnei pentru a se lăsa ”... încălzit / de asteptarea zborului” unde ”bunul simt se află în contradictie cu starea cosmică. Bunul simt nu este interesat de adevăr, ci de asezarea în adevăr” (Fiziologia poeziei, 1990:43) pentru că adevărată era însăsi existenta sinelui lângă sine, asa cum decurge si adevărul Mântuitorului în lume ca venit al cerului. Revenit în starea embrionară el încă mai simte ”senzatia de ochi” care ”îsi caută o orbită”. Este un semn al dorintei de contemplare, de încercare de a scăpa de întunericul nenasterii însă ideea este cea care matern îl veghează si îi acordă căldura necesară dezvoltării sale într-o lume necunoscută, de unde versurile sale din cuvinte nerostite să se înalte în rostirea întâiei încercări ”de umblet”, spune la un moment dat, fortându-se să spargă coaja pielii care îi îngrădea miscarea în fiindul însufletit. Este suav, pentru că din oul hărăzit ca loc al asezării pentru nastere, se naste însă într-un ou mai mare ”clocit de-o idee mai mare, / gălbenus jumătate, pasăre jumătate, / într-un joc cu pasi pe furate.” Joc existential de mărturisire în care jumătate nefiind, jumătate fiind, el observă din greseala ouălor concentrice că puiul ”de pasăre respins în zbor” caută în zadar oul si ”Sinele încearcă din sine să iasă, / ochiul din ochi” pentru că ochiul este lumina ce îi arată celui menit să vină la viată că ”Dintr-un ou într-unul mai mare / la nesfârsit te nasti, nezburată / aripă.” Din ultimele patru versuri ale elegiei tragem concluzia că totul este un vis din care: ”Numai din somn / se poate trezi fiecare” însă adevărul că ”din coaja vietii niciunul, / niciodată” nu va putea să se înlăture, va consfinti adevărul neputintei schimbării noastre în viata care ne este dăruită prin nastere.
Continută în cea de a noua elegie, poezia ”Omul-fantă”, închinată filosofului german Hegel, dăruieste cititorului o scurtă prezentare, de fapt o informare antropologică privitoare la omul-fantă ca simbol al miscărilor pe care spiritul le realizează între planuri, acele lumi paralele de care poetul era constient că există pe o axă conventională de care marele divin avea cunostintă. Al doilea vers ne înstiintează că această făptură, ca sine om, vine de undeva din afară: ”din afara frunzelor, / din afara luminii protectoare / si chiar / din afara lui însusi.” Primul vers al celei de a doua strofe ne informează că el ”ia fiintă venind.” Ce stare extraterestră domină această făptură care doreste să se numească om, însă să nu fie ca un om si care se naste cu totul altfel de cum se naste omul lumii noastre. Nichita Stănescu traversează origini pe care le citează ca mărginimi de unde, citează lumi despre care numai el are cunostintă, ca oricare mare poet, gândind prin imagini reale trăite de constiinta lui. Este o cale imaginativă pe care mintea lui o parcurge cu o viteză încă nedescoperită de oamenii de stiintă în domeniu, însă care au habar de faptul existentei ei. Poetul nu anticipează, în această minune a creatiei sale actiunea, el readuce în fata aceluia care stie să-i citească rândurile fapte care s-au întâmplat si, se pare, fiinta lui motivată de existentă ar fi participat, pentru că datele cunoasterii sunt foarte exacte, dovadă că spune: ”el adulmecă existenta / si ia nastere lăsându-se /devorat de ea.” Dezvăluie si găseste răspuns la ceea ce si cum s-au făcut piramidele, purtate în vid, unde toate corpurile au aceeasi greutate, si asezate în deserturi, nu la singular, ci ca semne distinctive de recunoastere a înapoierii timpului. Omul – fantă este eul ce poate atinge sfera (Pământul) sau cercul vietii si vede ca aerul si ca simunurul si se hrăneste cu frunze, însă din frunză extrage seva cu gândul ”...si ia cunostintă / de existentă”, de viata omului creat cu tumult si cu nevoi.
Poezia se desfăsoară ca un curs cu teme despre tot ceea ce a fost, este si va putea să fie pe Pământ si nimic nu este aievea, ci totul trăit, frământat de gânduri, născut si renăscut, pentru că însusi poetul respiră moarte si viată deodată. Există o strofă în interiorul poeziei care vizualizează haosul, o imagine a imginatiei poetului despre Univers: ”Pământul lui a fi (forta divină, energia creatoare de lumi si spatii vitale) / îsi trage aerul din pământul / lui a nu fi, (lumi care îsi folosesc distructiv energiile creatoare, nevoindu-si existenta, sentimentele, gândurile, spărgându-si ideile de zidurile neputintei). Nu se stie cine îl respiră pe cine.” Nichita Stănescu a creat inspirându-se din trăirile angelice, a respirat odată cu respiratia naturii pe care o simtea parte a existentei lui, nelipsită în toată actiunea lui telurică, viată si creatie au fost motivele trăirilor lui. Abunda în imaginatie din divin si divinul i se deschidea în trăirile cosmice asa cum sunt tentat să cred că Omul – fantă este însăsi expresia existentială a eului său cosmic, cel ce observă si vede nevăzutul: ”Nu se stie dacă între ochiul lui / si ochiul lucrurilor / există vreun spatiu pentru vedere.” În lucruri vede totul si totul se oglindeste în el, un androgin perfect, iubitor si doritor de iubire: ”el vine de dincolo / si încă de mai departe de dincolo.” O locutiune adverbială care exprimă spatiul, însă nu dă date precise despre ce loc este vorba. Se poate deduce că acest ”de dincolo” provine dintr-o exprimare a reprezentărilor fantastice, necunoscute de omul profan, un teritoriu misterios al unei fiinte misterioase care doreste să se apropie de omul rătăcit si să-i fie aproape sau, poate doreste să îl încunostinteze că nimic nu se poate face fără el în acest spatiu al vietii dăruite spre a fi trăită într-un fel anume: ”Totul e lipit de tot: / pântecul de pântec, / respiratia de respiratie, / retina de retină.” Retinem din această ultimă strofă a poeziei că acea osmoză este firească între egoul teluric si eul cosmic, este esnta vietii omului elevat, strânsa legătură a sufletului cu inima.
În cea de a zecea elegie, în care termenul exprimativ al existentei ”sunt” este asezat în dreapta, asezarea angelică a darurilor, sub titlu, redă speranta pentru că în chiar primele două versuri ale elegiei, poetul declară: ”Sunt bolnav. Mă doare o rană / călcată-n copite de cai fugind.” Acest prezent al verbului a durea sugerează atât durerea fizică, cât si durerea sufletească, caracteristice si des întâlnite în creatia literară stănesciană. Aceste dureri sunt pricinuite de nestiutorii profani ai laudei nimicniciei, sunt durerile nepriceperii omului teluric de a pătrunde în lumea ”de dincolo”, acea lume pe care poetul-om o vede si îi simte pulsul.
Ziua, poetul nu poate simti nimic pentru că totul este acoperit, anihilat de ”invizibilul organ”, element lipsit de nume, dar pe care îl simte ca fiind ceva ”dintre deget si limbă”. Amândouă aceste organe, fiind în timpul istoric al evolutiei omului, mijloace de simtire a vietii, de însemnare a semnului sacru si de hrănire a mintii literatului cu slova cărtii ale căror pagini fluturau umezite de saliva rece a buzelor.
Această a zecea elegie am putea-o numi poezia maturitătii cosmice a eului, după ce, în cele nouă parcursese un drum de initiere, de cunoastere prin desprinderea din cosmic. Se lovise de mintea profană si îi simtise împingerile lipsite de sens, materiale si dureroase. A venit apoi timpul când divinului i-au trebuit sfaturi, de la cel ce îi dăduse misiunea coborârii si asezării mintii sale elevate în fiindul teluric, si apoi expresii pe care să le simtă în interiorul lui ca asezăminte: ”Iată-mă, îmbolnăvit de-o rană / închipuită între Steaua Polară / si steaua Canopus si steaua Arcturus / si Casiopeea din cerul de seară.” Toate denumirile de stele, pe care poetul le însiruie în această scurtă prezentare a spatiului nu sunt altceva decât miraculoasele cunoasterii ale Universului, singur dezvăluindu-si originea, care era alta fată de a celora unde avea să vină si să locuiască până la ceasul reîntoarcerii, adică al mortii telurice. În lungul său drum celest, sufletul său va strânge experiente, clipe calculate în veacuri si în care vede timpul omului, de aceea spune la un moment dat: ”ah, e nebun căci el suferă / de-ntreg universul.”
Cunoscând faptul că tot ceea ce se găsea acum pe Pământ, spre care venirea lui era iminentă, se poate afla la un moment în distrugere, are regrete fată de fauna pământului si simte ploaia, fulgerul, norul, iarna ca pe propriile organe. Întelege că e departe de a se regăsi nu în spatiul teluric, ci în viata lumii stăpână pe tot, si în mmonetele de profundă melancolie prin luciditatea omului elevat, superior unei existense banale, ca cea a profanului, spune: ”Sunt bolnav. Mă doare o rană / pe care mi-o port pe tavă / Ca pe sfârsitul Sfântului Ioan / într-un dans de aprigă slavă.” Semnificativ este faptul că poetul este un trăitor străvechi, un cunoscător al istoriei crestinismului pe care o aduce în versurile sale cu multă pricepere. Dansul acela, despre care poetul aminteste în slova sa a fost hotărâtor pentru viata Sfântului Ioan. El este constient că si sfârsitul său s-ar putea decide tot într-un joc al miscărilor lumesti si nu întâmplător, spre finalul elegiei spune: ”Sunt bolnav nu de cântece, / ci de ferestre sparte, / de numărul unu sunt bolnav.”
Cea de ”A unsprezecea elegie”, structurată în opt părti, este elegia sfârsitului, a dăruirii pământului, a întrupării, ca o începere a muncilor de primăvară: ”Inimă mai mare decât trupul, / sărind din toate părtile deodată / si prăbusindu-se din toate părtile-napoi, / asupra lui, / ca o distrugătoare ploaie de lavă.” Poetul-om ia cunostintă de toate durerile, intră într-o primăvară a existentei telurice si încearcă să se mentină pe linia vietii lumesti: ”se naste numai cel care îsi este / siesi martor.” Odată desprins din matricea unică, din universul în care umbrele nu îsi au locul, întruparea măreste atractia si lipirea întru totul cu lutul din care trupul omenesc a fost să fie modelat ca materie, prinde conturul omului, a creatiei desăvârsite a celui ce a dorit ca teluricul să nu fie cu nimic deosebit cosmic. Să trăiască în dorintă si în visarea redevenirii lui: ”Voi alerga până când înaintarea, goana, / ea însăsi mă va întrece / si se va îndepărta de mine / aidoma cojii fructului de sământă...”. Poetul constientizează că el, ca poet-om are o misiune, aceea de gândire si comportare ca om însă uite să iubească: ”... dăruind / pretutindeni semne-ale aducerii aminte: / cerului – stele, / pământului – aer, / umbrelor – ramuri cu frunze pe ele.”
El cade într-o meditatie în care a neîntelegerii formei trupului, însă întelege sensul întrupării când constientizează că însăsi lumina este un dar al trupului, iar soarele oglinda vederii venirii lui, sprijinit de pământul din care îi va creste propria sământă: ”... când iarna / îsi lichefiază oasele ei albe si lungi / si primăvara se ridică.”
Cele unsprezece elegii, introduse în volumul Necuvintele, cu substraturi elevate si trimiteri subtile, întrunesc conditiile unei relatări ale evolutiei omului elevat, de la anul I al nasterii lui Iisus, cu subtile căderi în timpul faraonic, în fapt al unei civilizatii necunoscute, decât bănuite si consemnate în documentele vremii. Poetul este contemporanul evenimentelor trecute, dar si vizionar al timpului care va veni.
În elegiile sale omul nu apare ca element definit, existential, ci doar ca o formă de existentă terestră care e presupusă, prin sământa omenească, să fie sădită în trupul pământului care îl va rodi: ”Dar mai înainte de toate, / noi suntem semintele si ne pregătim / din noi însine să ne azvârlim în altceva”, care este viata diferită pe care o are fiecare dintre noi, modul în care dorim să existăm pe toată întinderea pământului, speranta: ”cu mult mai înalt, în altceva / care poartă numele primăverii...”, pentru că fiecare dintre noi are un început, un necunoscut care ne duce spre viată, un trăitor care nu va sti decât doar că s-a născut dintr-o sământă pentru a se sprijini de pământ.
În încheierea eseului as încerca un demers al definirii celor două concepte, poetul-om si omul-poet si as începe de la a compara astfel existenta celor forme fiinduale, spunând că sunt două structuri cu totul diferite, chiar dacă au în comun esenta luminii eterne. Poetul-om, un concept nedefinit încă de lumea criticilor de literatură versificată, trăieste retras în reîntrupare, străin si, de aceea, neînteles. El este încă din pântece plămădit ca făuritor de ideal, de eruditie profundă, dar şi de vaiete şi neîmpliniri sentimentale. Este unic prin gândire si prin modul cum încearcă detaşarea de profan. Omul-poet însă se naşte ca oricare altul din sământa umană, adună sentimente netrăite si le aşterne în unde, le vântură apoi, dar mişcările lor rămân nesesizate de cei din lumea luminată. Cutreieră şi cere, i se dă şi trăieste pe măsura dorintei de îndestulare. Poezia lui nu spune nimic decât sughită sau rumegă ca unele necuvântătoare. Poetul-om însă lasă pe pământ umbra cărtilor sale si dorul de a fi citit.


Bibliografie:
Barbu, Ion, Poezii, Antologie, tabel cronologic, prefată si comentarii de Marin Mincu, Editura Albatros, Bucuresti, 1975.
Blaga, Lucian, Poezii, Introducere de George Ivascu, Editura pentru literatură, Bucuresti, 1966.
Constantinescu, Nicolae, Lectura textului folcloric, Editura Minerva, Bucuresti, 1986.
Constantinescu, Nicolae, Etnologia si folclorul relatiilor de rudenie, Editura Univers, Bucuresti, 2000.
Eminescu, Mihai, Luceafărul, Interpretat de Marin Mincu, Editura Pontica, Constanta, 1996.
Gennep, Arnold Van, Riturile de trecere, Editura Polirom, Iaşi, 1996, Studiu introductiv de Nicolae Constantinescu.
Kernbach, Victor, Miturile esentiale, Editura Stiintifică, Bucuresti, 1978 Nunta la români, Editura Minerva, Bucuresti, 1974.
Plesu, Andrei, Despre îngeri, Editura Humanitas, Bucuresti, 2003.
Stănescu, Nichita, Fiziologia poeziei, Editura Eminescu, Bucuresti, 1990.
Stănescu, Nichita, Necuvintele, Editura Jurnalul National, Colectia Biblioteca pentru toti, Bucuresti, 2009.






Stefan Lucian Muresanu    3/18/2014


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian