Atitudini : Uniti in cuget si simtiri ?
„Valoarea unui om rezidă în ceea ce dă el și nu în ceea ce este capabil să primească.”
Einstein
Viata noastră sufletească, liniștită sau zbuciumată, este ecoul vietii sociale în care trăim. Și cum să fim liniștiti, când ne ajung la urechi, sau ni se prezintă în fata ochilor pe ecrane, zgomotele, imaginile calomnierii zilnice? Bârfim, clevetim, defăimăm… Demolăm valorile reale, distrugem reperele morale și intelectuale ale natiei noastre. Nu este suficient că din afară stau unii pregătiti să ne lovească? Ne lovim și noi în interior, lovim în ceea ce avem mai de pret – cultura, în oamenii valoroși care mai sunt, în loc să ne bucure existenta lor. Distrugem năzuinta, lupta și dobândirea acelui ideal: „uniti în cuget și simtiri”.
Defăimători sunt destui, apărători mai putini, și-atunci calomnierea crește ca o ciupercă, în libertatea ei de a sugruma binele, frumosul. Pentru defăimători nu există sentimentul smereniei care ar fi apanajul inteligentei, nu există respect fată de oamenii valoroși ai natiei, acei intelectuali care se străduiesc să ne deschidă mintile, să ne deschidă ochii asupra unor lucruri care sunt învăluite în ceată. Chiar dacă nu întotdeauna dreptatea este de partea lor, dar întotdeauna ei provocă un dialog cu conștiinta noastră. Oamenii de cultură din sfera literaturii se străduiesc și scriu, actul scrierii fiind un act civilizator, ei ne ridică pe o treaptă superioară. Mario Varga Llosa spunea: „datorită literaturii descifrăm, cel putin partial, această hieroglifă care este de multe ori existenta…”
Prin luarea de atitudine în scris sau în vorbire convingem, influentăm, înăltăm sau coborâm pe cineva, sau ceva, de aceea este important ca scrierea și vorbirea să folosească binelui. Scrierea și vorbirea sunt puteri care trebuie să dovedească multă întelepciune. Nu ar trebui să folosim un limbaj curat și corect, cuvinte pline de amabilitate care să încălzească sufletele? Iar atunci când nu suntem de acord cu câte ceva sau cineva, vrând să corectam, să îndreptăm, nu trebuie cuvintele să aibă totuși mirosul vietii și nu pe cel al mortii? Cuvintele aspre, severe rănesc sufletele, produc mânie, răzvrătire, sau profundă îndurerare. Nu ar trebuie mustrările îndreptate spre oamenii de valoare să fie rostite în spiritul iubirii? Sau atunci când cuvintele au rănit să ne cerem iertare? Dar pentru a cere iertare în suflet trebuie să existe măcar o fărâmă de noblete. Fiind conștient de greșeala sa, de neînfrânarea sa, omul care a jignit, a folosit cuvinte defăimătoare va actiona pe viitor mai responsabil, în acord cu conștiinta sa morală, își va imagina consecintele faptelor pe care le-a făptuit sau este pe cale sa le făptuiască, întrucât i se va lărgi dintr-o dată orizontul cunoașterii și va actiona în modul cel mai potrivit, înscriindu-se în armonia acestei lumi, atât de necesară.
Trebuie să recunoaștem că nu suntem egali decât în fata lui Dumnezeu. „Unii se nasc mari, altii cuceresc mărirea, iar altora le e dată de-a gata”, scria William Shakespeare. Există o ierarhie, un sistem de trepte instituit pentru a clasifica oamenii și lucrurile în lumea noastră pământeană, așa cum există și în cea de dincolo de noi. Dar, toti și toate trebuie să trăiască în armonie și ca să existe această armonie, trebuie recunoscută această ierarhie. „Vă îndemn, fratilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toti să vorbiti la fel și să nu fie dezbinări între voi; ci să fiti cu totul uniti în același cuget și în aceeași întelegere” (1 Cor. 1:10).
Respectul trebuie acordat oamenilor nu după averile strânse, am mai spus-o cândva, și nici după puterea dobândită, ci în primul rând pentru calitătile mintii și cele sufletești, destăinuite în scris, întrucât acestea valorează cel mai mult. Un proverb românesc spune: „Omul nu după haine, ci după fapte dobândește cinste” și cuvintele așternute sunt gândurile materializate, egale faptelor. Iar „Aurul se cunoaște după culoare, păsările după tril, oamenii după cuvânt...” spunea un ierarh.
Mircea Eliade se întreba ce-i lipsește omului modern ca să fie om întreg și credea că „tocmai această intuitie a ierarhiei, a cosmicizării. Fiecare dintre noi este un mic haos”.
Limbajul scris sau vorbit este singura modalitate de materializare a gândirii noastre și el trebuie folosit în sensul respectului, al demnitătii omului civilizat. Avem libertatea de opinie deschisă, adică de a exprima public ceea ce simtim și gândim. Avem libertate, dar trebuie să acceptăm și niște limite ale libertătii, altfel echilibrul social este periclitat. Ne dorim o libertate civilizată, nu haotică.
Între oamenii civilizati există minime raporturi de respect reciproc, formule de pretuire, de respect, de decentă, de bun simt. În mass-media este din ce în ce mai evidentă această eludare a termenilor decenti, evitarea intentionată parcă, a reverentelor de limbaj. Mă întrebam cândva dacă este făcută pentru a se vedea în ce lume trăim, ca o oglindă a vietii? Dar nu, m-am convins că este acea „ciupercă” care a crescut neadmis de mult, devenind cancerigenă. Vorbirea stradală nu trebuie adusă în studiourile de televiziune. O cenzură proprie este necesară, din respect pentru semeni, pentru cei superiori; ierarhia trebuie totuși respectată! Respect și pentru demnitatea limbii noastre! Altfel există pericolul unei decadente morale și spirituale cu aceste comportamente verbale agresive.
Am scris cândva un articol care mi-a fost refuzat spre publicare. Mă indignase vocabularul folosit de unii manifestanti. Și scriam redactorului printre altele: „cuvintele urâte, vocabularul care se folosește astăzi, mă dezgustă. Cred că această pretentie a unui vocabular civilizat nu trebuie s-o avem numai de la cei care scriu, ci și de la cei care știu să-și strige durerea în stradă, sau ]n fata ecranelor”. Articolul era intitulat „Mai mult de atât nu se poate”, dar iată că se poate! S-au putut auzi cuvinte insultătoare la adresa unui intelectual de mare valoare al tării, iubit de foarte multi dintre noi.
Scriitorul german Thomas Mann, în cartea sa Muntele vrăjit, scria: „Nu trebuie să li se răpească umaniștilor functia de educatori, deoarece numai ei sunt singurii depozitari ai traditiei demnitătii și frumusetii omului…”
Și-atunci când un scriitor, un gânditor slujește prin scrierile sale interesele neamului românesc și al civilizatiei timpului prezent, nu este un act criminal a-l batjocori, a-i adresa cuvinte defăimătoare?
Nu se lovește în natia noastră prin defăimarea valorilor intelectuale?
Carolina de Nord, SUA
|
Vavila Popovici 3/15/2014 |
Contact: |
|
|
