Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Nici măcar un sac cu grâu ( fragment din volum )

În amintirea bunicii mele, Ecaterina

Fusese căldură mare peste noapte. Bunica se trezise de câteva ori si dăduse cu apă pe fată. Eh, Dumnezeule mare, asa căldură n-a mai fost demult, soptea ca pentru sine...
- E cald, bunico? o întrebam mai mult ca să intru cu ea în vorbă.
- Taci si culcă-te. E cald. E căldură mare. Fierbe tărâna pe bătătură.
Apoi îsi punea capul pe pernă, doar, doar o mai fura câteva clipe din vesnicie. Încercam si eu să adorm. De fapt, mă prefăceam că dorm, pentru că bunica nu era fiinta căreia să-i întorci vorba. Chiar dacă era o femeie severă, trebuie să vă spun că de la ea am primit câteva sfaturi simple, care mi-au folosit în viată. Nu as vrea să cad într-un sentimentalism de duzină, dar nu pot să nu recunosc un fapt care mi-a marcat copilăria.
Bunicul murise de tânăr, cam la vreo sapte ani după ce se întorsese de pe front. Avea pieptul plin de medalii, când a intrat pe poartă. L-au îngropat cu onoruri militare, acolo, în cimitirul satului, năpădit de buruieni, lângă niste cruci de lemn putrede.
Din clipa aceea, viata bunicii s-a oprit la marginea gropii, lângă sicriu. Nu a mai zâmbit niciodată. Ani de zile a mers pe drum cu capul în pământ. Nu s-a mai recăsătorit. Ochii ei au refuzat să întâlnească ochii altui bărbat pentru că, asa cum v-am mai spus, viata ei s-a oprit atunci la marginea gropii.
Trudea de dimineată până seara. Apoi intra în casă, spunea Tatăl Nostru, se închina si se aseza în pat. Uneori vroia să-mi spună o poveste sau întâmplări de la sălas, unde copilărise, dar de fiecare dată pe bunica o fura somnul. Începea să geamă. O dureau oasele. Apoi, vorbea în somn despre anumite lucruri pe care le făcuse ziua. Si iar se văieta de oase si de spate. Parcă suspina. Atâta trudă si atâtea poveri se lăsaseră în oasele ei, că nu mai putea decât să suspine în somn.
Nu mai stiu dacă am dormit si cât am dormit, dar afară se crăpa de ziuă. Era la al treilea cântat de cocosi. Tata a vârât capul pe usă si ne-a spus că trebuie să plecăm la arie. În ziua aceea era rândul nostru să treierăm grâul.
Ne-am spălat, ne-am îmbrăcat, am mâncat si am iesit pe poartă ca să nu ne apuce vipia. La arie era lume multă, iar stogurile de snopi erau cât casa. O să facem grâu bun anul ăsta, am auzit vocea mamei, strângând sub brat câtiva saci de iută.
Către amiază a venit si rândul nostru să treierăm, după care, asa cum făcuseră si alti oameni din sat, tata s-a prezentat cu sacii la cântar pentru a da la stat cota de grâu ce i se cuvenea. Mai bine zis cota ce îi fusese impusă de comunisti.
După ce au cântărit sacii cu grâu, cei de la primărie, lângă care stăteau doi activisti de la raion, tolăniti pe paie sub un umbrar, l-au scos pe tata dator mai multi saci de grâu. Nu se admiteau întârzieri. Din pământ din piatră seacă, tata trebuia să cumpere grâul si să-l predea la stat în câteva zile, altfel, cei de la primărie veneau cu militianul din comună si îti luau tot din casă.
Tata nu le-a zis nimic. A pus capul în pământ si îsi freca mâinile, în vreme ce fata lui se înnegrise de supărare. Luase paloarea pământului, zbicit de vânt... Doamne, Dumnezeule, ce-o să ne facem? o auzeam pe bunica.
Avea o voce strangulată, pierdută, parcă toate lacrimile lumii i se înnodaseră în gât. Mamei mele îi siroiau lacrimile pe obraji. Le vedeam cum se opresc în barbă si cum cădeau în picuri mari pe bluză. Din când în când si le stergea cu podul palmei. Eu m-am furisat după un stog si am început să plâng. Plângeam cu suspine, desi nu întelegeam mai nimic din tot ce se întâmplă. Mintea mea de copil refuza să înteleagă de ce acei oameni, care stăteau tolăniti, ca niste belferi sub umbrar, ne-au luat grâul, iar părintilor mei, care trudiseră toată vara, nu le lăsaseră nici măcar un sac de grâu.
Stiu că tata era un om aprig la mânie, dar nu putea să le zică nimic. Cu câtiva ani în urmă, vreo trei-patru tărani refuzaseră să le dea cota de grâu. Noaptea au fost luati de acasă si de atunci nimeni nu a mai stiut nimic de ei. Slugile Moscovei nu glumeau, intraseră în simbria diavolului si îi juraseră credintă pe viată.
Tata amutise. Privea năucit la acei oameni care ne condamnaseră pe toti la foamete si disperare si nu-i venea să creadă. Parcă îl lovise ceva în cap, ca si cum o fiintă de pe altă lume venise si îi desprinsese capul de trup. Si desi trupul ar fi vrut să plece acasă, capul rămăsese împietrit, cu ochii atintiti pe acele gunoaie bolsevice.
Într-un târziu, tata s-a apropiat spăsit de ei si, cu sfiala tăranului care nu vrea să supere pe nimeni, i-a întrebat:
- Si eu, tovarăsi, eu ce-o să le dau la iarnă copiilor să mănânce?
- Dar nu a primit nici un răspuns. O adiere plăcută se pornise ca din senin si începuse să miste frunzele din umbrar. Unul din tovarăsii de la raion a scos dintr-o găleată cu apă rece o sticlă cu un lichid galben, pe care tăranii îl numeau limonadă. Si-a turnat în pahar, după care a sorbit cu zgomot, un fel de plescăit scârbos, foarte asemănător cu plescăitul unui câine, când bea apă din tuci sau din piva porcilor.
Apoi, tata a pus capul în pământ si a plecat spre casă. Tinea sub brat, bine împăturiti, câtiva saci goi în care ar fi trebuit să fie grâu, grâul trudit si secerat de mâinile noastre. Dar nu, în acei saci fosnea doar umbra grâului. Si poate că nu era doar fosnetul grâului, ci chiar obida broboanelor de sudoare în care zăcea măretia pâinii.
În drumul spre casă, nimeni n-a scos vreun cuvânt. Mama mergea în fată, lângă tata, supusă ca întotdeauna. Cred că plângea pentru că o vedeam cum îsi ducea mâneca bluzei la ochi si se stergea. În urma lor, la câtiva pasi, era bunica, mă tinea de mână si plângea. Plângeam si eu. Lăsasem capul în jos si plângeam. Nu vroiam să mă vadă bunica. Îmi era rusine. Îmi spusese că un băiat nu trebuie să plângă. As fi vrut să nu plâng, să fiu tare, asa cum îmi spusese ea, dar lacrimile bunicii treceau ca două râuri fierbinti prin inima mea.
O, Doamne! Cum au trecut anii. Acum, când vârsta mea se apropie de vârsta de-atunci a bunicii, încerc să pun în balantă lacrima bunicii lângă bobul de grâu.
Si nu mai înteleg nimic, de parcă lumea în care am trăit s-a prăbusit în mintea mea cu copilărie cu tot. O vreme, a fost o vreme când visam ochii bunicii, împăienjeniti de plâns. Apoi, un munte de grâu se năruia peste mine. Mirosea a pâine caldă, abia scoasă din cuptor. Doamne, am început să strig. De unde vine această Golgotă de grâu? Dar Dumnezeu a tăcut, a tăcut, a tăcut.
În urma tatei, la câtiva pasi, venea si bunica. Mă tinea de mână si plângea, după cum v-am mai spus. Apoi s-a oprit si-a început să-i blesteme pe bolsevici. Îsi lăsase genunchii în colbul fierbinte si blestema. Fă-i, Doamne, zicea cu năduf, să crape sufletul în ei, ca piatra sub roata carului.
Apoi, s-a ridicat de jos cu icnete, asa cum se ridică toti oamenii bătrâni, si-a privit cerul cu ochii umezi si tristi. Nu mai plângea. Doar din când în când scotea câte-un oftat prelung. Tata era acum mult mai departe de noi, iar mama pusese capul în pământ si mergea tăcută în urma lui. Cred că nu mai plângea. Poate că se împăcase cu soarta. Poate că printre suspine, vorbise cu vesnicia fără să stie.
Doar tărâna ne ardea într-una la tălpi. Un râu de spuză clocotea sub picioarele
noastre. Simteam în nări un miros de scrumbie pe care îl aducea vântul dinspre sud, iar noi călcam pe o plită încinsă. Priveam tălpile bunicii cum lăsau dâre pe drum, erau crăpate si arse de soare, parcă erau un răboj în care Dumnezeu săpase, în mare taină, semnele bunătătii si semnele răbdării. Sunt semne pe care tăranii le duc cu ei în mormânt.
Deodată, bunica s-a oprit. Privea undeva, în gol, peste ulita ce ducea spre cimitir. Lacrimile au început să-i curgă pe obraji încet, încet. Se prelingeau în jos, ca niste boturi de melc.
Oare de ce se oprise bunica în drum? Poate că se gândea la bărbatul ei, Nicolae, care se întorsese din război cu pieptul plin de medalii. Se luptase pe viată si pe moarte pentru pământul tării.
Cei de-atunci au fost recunoscători si i-au dat câteva pogoane de pământ, iar cei de-acum, bolsevicii, i-au luat grâul si i-au lăsat muierea să moară de foame, alături de copii si nepoti. Oare pentru ce se luptase bunicul meu, Nicolae? Pentru ce îl seceraseră gloantele pe câmpul de luptă? De ce venise acasă într-un picior? Si de ce îsi pusese viata zălog?...
Doamne, Dumnezeule! am început să strig. Câte nopti si câte zile ar trebui să plâng ca să fac un monument al răbdării pentru tăranul român?
Dar Dumnezeu a tăcut, a tăcut, a tăcut.
Când am ajuns acasă, tata s-a asezat pe prispă si-a aprins o tigară, îsi lăsase privirea în jos si trăgea rar. Fata lui luase fata pământului de-atâta supărare. Bunica a intrat în casă si s-a asezat în pat. La fel a făcut si mama. Peste putină vreme au căzut într-un somn adânc. Un somn duios si nepământesc pusese stăpânire pe înfătisarea lor. Dacă as fi putut, le-as fi zugrăvit chipul prin biserici, alături de îngeri si de mucenici.
Oare ce visa bunica în somnul acela adânc? N-am să stiu niciodată. Poate visa o Golgotă de grâu pe care ar fi vrut să o suie, dar nu putea pentru că la poalele acelei Golgote de grâu era o Sodomă de lacrimi.
Si bunica a încercat să treacă prin râul acela de lacrimi, dar, de cum l-a atins, s-a prefăcut într-o lespede de sare. Apoi, a ridicat ochii si-a mai privit o dată Golgota si-a văzut că se înselase, că, de fapt, muntele acela de grâu era un munte de suspine.






Valeriu Armeanu    3/8/2014


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian