Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Provincia MAGNA de Viorel Coman

Spiritul Brăilei în veacul spectaculos

Om de cultură asimilată răbduriu, pe îndelete, profund, străluminat de un lung tunel de ,,neam de oameni’’ -, profesorul brăilean Viorel Coman ne dăruieste cea dintâi panoramă a celor mai importante 11 (unsprezece) personalităti de la Dunărea de Jos, care au valorificat în opere exponentiale Spiritul unic, tainic, deseori jertfelnic, al Brăilei, care, desi a fost trei secole raia turcească, nu si-a trădat obârsiile multimilenare, dimpotrivă, le-a conservat cu străsnicie, deloc la vedere, deloc ostentativă, ba mai mult: si le-a perpetuat cu fervoare străromânească si valahă.
Sapte dintre aceste personalităti provin din lumea fabuloasă a literaturii: Mihail Sebastian, Perpessicius, Constantin Sandu-Aldea, Panait Istrati, Fănus Neagu, Ilarie Voronca, Nicolae Grigore Mărăsanu (i-am amintit în ordinea din cartea Provincia MAGNA, publicată recent de Viorel Coman la Editura Istros a Muzeului Brăilei, 2013, 284 de pagini format A5, ISBN: 978-606-654-074-2). Alte două mari personalităti, cu destine sigilate de o aură tragică, sunt din domeniul filosofiei: Nae Ionescu si Vasile Băncilă – cu care se deschide galeria de onoare a celor 11 -, iar celelalte două, cu care se încheie acest excurs antologic, sunt din galaxia artelor plastice: Nicăpetre si Vasile Parizescu - strălucit politehnist, ofiter de carieră, manager al înzestrării armatei române cu tot ceea ce se miscă pe roti, laureat al Academiei Române pentru cărti de specialitate în tehnica militară; licentiat al Facultătii de Literatură si Filosofie din Bucuresti, care, la vârsta de 50 de ani, ucenicea, ca un student etern, pe lângă pictorii Dumitru Ghiată, Rudolf Schweitzer-Cumpăna si Gh. Vânătoru; fondator al Societătii Colectionarilor de Artă, unica din lume, înfiintată în decembrie 1989 în Capitala României: Bucuresti.

Născut la două aruncături de băt de satul natal al lui Fănus Neagu -, Viorel Coman - consătean, în Scortaru Nou, cu filozoful Vasile Băncilă (căruia Lucian Blaga îi dedică volumul Spatiul mioritic) - a absolvit, în 1967, Colegiul National Nicolae Bălcescu din Brăila, pe urmele lui Nae Ionescu, Mihail Sebastian si ale aceluiasi Vasile Băncilă. Este licentiat al Facultătii de Filologie din Craiova (1972, ultima promotie cu cinci ani cursuri la zi) si a obtinut titlul de doctor în stiinte, la Universitatea din Bucuresti, cu o teză despre Fănus Neagu. Profesor la Colegiul Gheorghe Murgoci -, Viorel Coman a fost, după 1990, în două mandate, inspector scolar general al judetului Brăila.

Cu un titlu vag provocator: Provincia MAGNA, volumul nu are absolut nimic provincial, dimpotrivă, este scris din perspectivă europeană, de un critic si istoric literar român de la Dunărea de Jos, dar căruia tot ce miscă în spatiul nostru cultural, în cel continental si în cel universal îi este cunoscut în profunzime.
Cu sigurantă, nonsalantă si surâs superior, Viorel Coman realizează - în acest studiu cvasi-exhaustiv, care este si va rămâne de referintă în veacul ce va să vie - conexiuni, speculatii, judecăti de valoare exacte – ca orice alt specialist de marcă din lume muscat, devorat de setea de cunoastere, de acribia cercetării si de dorinta de a aduce puncte de vedere noi, originale asupra domeniilor investigate.
Ultraconcentratul eseu cu care debutează volumul: Miracolul Provinciei (opt pagini) denotă o stăpânire admirabilă a universului abordat, un tonus energizant pentru cititor, dar si o viziune cuprinzătoare, deloc închisă/ închistată în ,,localismul creator’’ – care face parte, totusi, din marea matrice a spiritului românesc, a identitătii nationale. Primul paragraf dă seamă despre profunzimea cu care este abordată tematica asumată, dar si despre înăltimea serenisimă de la care sunt analizate toate aspectele. Iată cum sună acesta: ,,Dacă vreun istoric literar initiat în tainele sud-estului european ar propune un canon literar balcanic, atunci s-ar vedea ceea ce acum scapă la prima vedere: structura unitară (s.n.) a literaturilor din această parte a Europei. Dacă ar fi studiate mai ales din perspectiva a ceea ce le uneste (s.n.) si nu din pespectiva a ceea ce au individual si unic, adică din perspectiva a ceea ce le desparte, de la Edirne la Novi Sad, din Pind si Albania până în Câmpia Dunării si Bărăgan s-ar observa marea coerentă (s.n.) a temelor si motivelor folclorice, mitologia comună si o altitudine oarecum asemănătoare în istorie.’’

Extinzându-si prospectarea, Viorel Coman apreciază că doar istoria severă si orgoliile (corect ar fi, credem, vanitătile) au făcut ca aceste zece literaturi din Balcani să nu se afirme ca structură unitară în Europa, asa cum s-au impus literaturile Americii Latine în urmă cu jumătate de veac. Realizarea marelui proiect de difuzare si cunoastere a literaturii clasicilor din Balcani – despre care acum ,,nu stim mare lucru’’ – nu poate ocoli în niciun fel literatura română, ,,mai ales – subliniază autorul – literatura din provincia din sud-est, care poate propune si sustine modele în canonul literar balcanic’’.
Cu fervoare si patriotism local (în sensul bun al sintagmei) deloc disimulat, Viorel Coman pledează convingător: ,,Bărăganul, Brăila, Balta, Dunărea formează azi un spatiu literar inconfundabil. (…) Provincia literară din sud-estul României are un sunet fundamental unic’’. Volumul Provincia MAGNA este rodul obsesiilor creatoare de o jumătate de secol ale profesorului Viorel Coman, al iubirii sale fără seamăn fată de propriile obârsii, al mirabilei întâlniri cu creatiile de exceptie ale personalitătilor zonei, dar si al provocărilor stârnite de albumul Brăila în cărti postale ilustrate, de cele trei volume, în editie anastazică, din Analele Brăilei si, ne place să credem, de cele două volume Spiritul Olteniei. Pod peste himere. Holograme pentru Europa (format B5, 720 pagini), pe care l-am publicat – într-o cu totul altă viziune, abordare si structuă – la Editura ALMA din Craiova, în anul 2007.

Autorul tine să scoată în evidentă cele două evenimente care au marcat istoria provinciei din sud-estul României: 1. furia de a demola (răbufnire violentă, instantanee), după aproape trei veacuri, raiaua Brăilei, despre care ,,nici azi nu stim mai nimic din viata ei internă’’; 2. evenimentul lent, întins pe mai bine de un secol, al populării Bărăganului de mocanii transilvăneni, care-si întrerup transhumanta milenară, fixându-se cu târlele si, mai apoi, cu gospodăriile în Balta Brăilei sau în Bărăgan. Ei aduceau ,,firea aprigă a omului singuratic, trăitor mai mult lângă stihii si sub stele’’.
Pornind de la aceste repere istorice specifice, Viorel Coman vesteste transant viziunea sa unificatoare: ,,Dacă Panait Istrati si Perpessicius au ceva din vigoarea si patima neamurilor de la miazăzi -, Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Vasile Voiculescu, Fănus Neagu, Stefan Bănulescu, Mihu Dragomir, Nicolae Grigore Mărăsanu – adică aproape tot ce înseamnă creativitate literară în provincia din sud-est – au rădăcinile fiintei în aceste neamuri de mocani care cuceresc Bărăganul în o sută de ani.’’

După ce mentionează că primii scriitori importanti care scriu despre Bărăgan sunt Ion Codru Drăgusanu, Vasile Alecsandri, Al. I. Odobescu, Constantin Sandu-Aldea -, exegetul precizează: ,,Existenta primitivă, spaima de spatiile necuprinse, preaplinul existentei arcadice si violenta sunt primele mărci ale acestui spatiu literar’’, pentru ca imediat să reliefeze că ,,Marea aventură, de anvergură europenă, începe (…) cu Panait Istrati’’, în ale cărui povestiri si romane îsi regăsesc prima expresie memorabilă toate (s.n.) mărcile fundamentale ale acestei Provincii MAGNA.
Fănus Neagu si Stefan Bănulescu vor fi, la un sfert de secol de la decesul lui Panait Istrati, ,,scriitori fascinati de spatiul Bărăganului’’, componenti de frunte ai redutabilei generatii literare a anilor ’60.
Virtutile creative, vâna de prozator de fortă si un anume fior liric, cu care este înzestrat, îi conferă lui Viorel Coman abilitatea de a scrie nu doar cât se poate de exact, dar si expresiv: ,,Între Panait Istrati si scriitorii anilor ’60, o punte de mătase face trecerea: povestirile lui Vasile Voiculescu scrise în primii 12 ani de după război’’.

Stiinta de carte, indiscutabilă, si talentul de scriitor adevărat, hormonal, născut nu făcut, îi dau lui Viorel Coman siguranta, gratia si harul de a oficia aidoma unui sacerdot zalmoxian – stăpân pe toate tainele liturgice, cu o voce blândă, cu ton si dictie cuceritoare prin vibratia cu adieri de armonie si întelepciune ancestrale, cu o artă a frazării si o dictie a ideilor captivante. Iată o nouă mostră, substantială: ,,Provincia din sud-est, cuprinzând Brăila si Bărăganul, a impus în literatura română cele mai subtile forme de existentă a balcanismului literar. Pe vatra fostei raiale – care a mentinut în satele din preajma ei o mentalitate de ev-mediu întârziat până în pragul secolului al XX-lea – s-a clădit, s-a limpezit optiunea pentru magic, mitic, folcloric. (…) Dar nicăieri nu vom găsi această optiune ca formă de identitate literară (s.n.). Aici, magicul si istoria se înfruntă, se dovedesc pe rând, ca într-o luptă de dimensiuni mitologice, se suprapun ca plăcile marilor miscări tectonice. Literar vorbind, este aici un ceas genezic exemplar (s.n.). De fapt, o literatură de certă valoare a fost posibilă numai atunci când scriitorii mari care reprezintă provincia din sud-est au avut revelatia că Bărăganul stă pe o carte. Aici totul pare deja scris (…) Această revelatie oarecum târzie reaprinde duhul vechi al povestirii (…) toate sunt colindate de un duh seherezadic (…).’’

Desi Viorel Coman asază în capul inconfundabilei sale Galerii capitolul dedicat celei mai virile, iconoclaste si luciferice personalităti născute si formate la Brăila – filosoful si profesorul Nae Ionescu, la flacăra căruia s-au forjat puternicele personalităti ale unor, pe atunci, discipoli/ învătăcei Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Constantin Noica, Vasile Băncilă, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu -, noi preferăm să-l alegem pe Perpessicius, cel mai aproape, ca spirit si ca fire creatoare, de autorul Provinciei MAGNA, care, deloc întâmplător, i-a mostenit fabuloasa bibliotecă si se scladă în oceanele ei de lumină si splendoare.
Primul dintre eseurile închinate martirului solitar al manuscriselor eminesciene este intitulat Perpessicius cel Bun. Titlul contine sugestii si vibratii voievodale. Asemenea piesei de teatru Alexandru cel Bun, rămasă în manuscris de la Al. Piru si despre care se spune că ar contine elemente de autoportret ale ultimului critic si istoric literar generalist – specializat în toate epocile literaturii române si, desigur, în toate genurile literare -, putem afirma că Viorel Coman îsi conturează, cu discretie, propriul portret în medalionul dedicat marelui critic. În anul 1944 – observă, din capul locului, autorul inspiratei panorame Provincia MAGNA -, Perpessicius aseza în fruntea volumului Jurnal de lector un eseu despre urbea natală cu un titlu cu semnificatii adânci: o schelă porto-franco, evocând miracolul Brăilei în pragul veacului al XX-lea. ,,Dar – comentează Viorel Coman – această formulă poate fi o metaforă care rezumă exemplar propriul destin. El însusi, repetând în spirit destinul Brăilei, a fost o schelă porto-franco a literaturii române, singura (s.n.), după câte stim. A stat toată viata în tinda unei registraturi si a comentat în foiletoane critice cărtile proaspăt iesite de sub tipar. Nimic mai mult, dar nici mai putin.’’
Din noianul de afirmatii si judecăti de valoare, una mai incitantă decât alta, retinem: foiletoanele sale au ,,ceva de poveste orientală, care, în egală măsură, ascunde si numeste’’; ,,s-a însingurat si nu a lăsat nicio zi fără să scrie un rând si fără să citească o mie’’; ,,a fost o redutabilă masină de citit’’; o jumătate de veac a avut rubrici în cele mai însemnate reviste literare; ,,a făcut ordine cum nimeni nu ar fi putut să facă în muntele fără steril al manuscriselor eminesciene (…) Ceea ce a făcut singur într-un sfert de veac, au finalizat altii – colective de cercetători – în patru decenii, spre zorii anului 2000’’.
Criteriul estetic este fundamental, pentru Perpessicius, pe linia lui Titu Maiorescu, G. Călinescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Serban Cioculescu.
Din 1915, D. D. Panaitescu (al cărui nume adevărat Viorel Coman uită să-l mentioneze) si-a semnat toată opera cu pseudonimul Perpessicius, ,,în traducere liberă cel tăbăcit de suferintă’’; un an mai târziu, va fi rănit la bratul drept, ceea ce-l va obliga să scrie cu mâna stângă toată viata. ,,Nu stia atunci, în tinerete, când îsi amusina destinul, că adesea cuvintele atrag realul (Nichita Stănescu)’’. Deosebit de categoric si original este Viorel Coman când afirmă: ,,Perpessicius nu a avut predecesori, nu este urmat de epigoni. A avut o existentă jertfelnică, pusă în slujba literaturii române. Nu a avut stăpân, nu i-a dat nimeni ordine. (…) A avut gust literar infailibil, cum marii muzicieni au ureche muzicală absolută.’’ Notând sunetul nou, de text care vine din altă parte, al cronicilor literare ale lui Perpessicius – care nu seamănă cu ceea ce citim de regulă -, Viorel Coman dă verdictul critic irevocabil: ,,El rămâne cel mai important foiletonist nu doar din epoca interbelică, ci din toată (s.n.) literatura română. Nu doar prin număr – a scris aproape 2000 de foiletoane! -, ci mai ales prin nivelul artistic (s.n.) la care a ajuns. Perpessiucius a transformat foiletonul literar, dintr-o specie minoră, fără miză, fragilă, într-o specie redutabilă. (…) Din stolul de texte critice care însotesc unele editii ale marilor opere literare interbelice niciodată nu lipseste al lui Perpessicius’’; ,,a emis judecăti de valoare fundamentale’’; ,,este primul care trasează căi hermeneutice, primul care desteleneste textul’’.
Majoritatea calitătilor pe care Viorel Coman le scoate în evidentă la Perpessicius sunt demonstrate din plin de cartea sa Provincia MAGNA, fiind întrutotul valabile pentru autorul acestei bijuterii critice făurite, la începutul mileniului al III-lea, pe malurile Dunării de Jos: ,,harul formulărilor memorabile, demonstratia riguroasă, stilul scotocitor revelator, eleganta argumentelor’’. Această suită de calificative culminează cu demonstratia: ,,FOILETONISTUL ESTE, DE FAPT, UN MARE HISTRION (s.n.). El nu scrie despre un text până când nu se acomodează cu el, până când nu intră în pielea unui actor care interpretează un rol. (…) Acest ceremonial de metamorfozare a firii sale până devenea un histrion în armonie cu textul (s.n.) este de sorginte orientală. Este un scenariu de basm trăit de un critic literar. Identificăm aici unicitatea (s.n.) lui Perpessicius si felul în care aceste foiletoane ilustrează o formă hibridă, unică la noi (s.n.), de a face critică literară’’.

Sub titlul Întâietatea lui Perpessicius, în cel de-al doilea eseu închinat acestuia, Viorel Coman extinde, nuantează si aduce noi argumente, noi puncte de vedere inedite. Dacă în primul paragraf îi face o extrem de concisă, dar expresivă fisă de creatie, în cel secund harul de portretist al celui care în studentie a semnat cu pseudonimele Virgil Monteoru si V. Motru (Viorel Coman) frapează prin virtutile demne de un mare prozator: ,,Dintre toti marii critici interbelici, pare a fi marcat de un destin potrivnic: reînvată, spre 30 de ani, ca mare mutilat de război, să scrie cu mâna stângă. Privite azi, paginile lui Perpessicius seamănă mai degrabă cu partiturile cântecelor orientale ale lui Anton Pann. A avut mereu vederea slabă. În ultimii săi ani semăna izbitor cu Borges. Ochelarii negri păreau uriase retine arse. Si-a imaginat viata doar în preajma cărtilor. Dacă Arcimboldo l-ar fi cunoscut, în mod sigur l-ar fi luat model pentru celebrul tablou Cărturarul.’’
După ce aminteste cele 15 volume de Mentiuni critice si Alte mentiuni…, urmate de Jurnal de lector, Dictando divers si Lecturi intermitente (cartea ultimă, publicată în aprilie 1971, la câteva zile de la moartea criticului), Viorel Coman subliniază că: ,,Prin însumare, aceste opere formează o mare operă critică de peste 7000 de pagini, o mărturie despre formele frumosului românesc văzute de singurul spirit critic de la Dunărea de Jos (s.n.).’’ Comentatorul adaugă un element pe care îl consideră foarte important – si anume că, scriind despre ,,ginta iritabilă din vechea schelă a Brăilei – Panait Istrati, Ilarie Voronca, Mihail Sebastian, Stefan Petică, Mihu Dragomir -, Perpessicius a integrat în cultura natională timbrul unic al operelor lor (s.n.)’’.
Afirmând în premieră că mentiunile critice, cronicile scrise de Perpessicius sunt pline de daruri, asemenea lăzilor din povestile orientale, în care foiletonistul a trasat pârtii hermeneutice, rostind adevărurile fundamentale despre operele analizate -, Viorel Coman caligrafiază încă o secventă cu caracter de autoportret, care i se potriveste, altfel zis, ca o mănusă, chiar siesi: ,,Ele pot fi citite – lucru rar la o cronică literară – nu doar pentru informatia critică, nu doar pentru formulările memorabile si pătrunzătoare, ci, în egală măsură, pentru frumusetea lor literară (s.n.)’’. După care glosează: ,,(…) Perpessicius este criticul literar interbelic care a publicat prima (s.n.) cronică literară despre cele mai multe opere. Gustul literar infailibil, intuitia critică, cunoasterea contextului literar european (s.n.) sunt harurile care l-au ajutat să nu gresească niciodată’’. Relevantă, plastică si extrem de expresivă este si afirmatia: ,,Perpessicius a avut, în cronicile sale de întâmpinare, rolul cocorului din unghi: a tăiat primul aerul tare al înaltului, a vâslit din greu si i-a lăsat pe altii să lucreze în siajul său’’. El este cel care ,,dă tonul interpretărilor si trasează primele coordonate axiologice’’, ,,dă tonul, fixează înăltimea sunetului’’.

Scriitorului român de certă notorietate europeană, cu un succes fulminant în Parisul anilor ’20-’30, Panait Istrati, îi sunt dedicate – în Provincia MAGNA – patru eseuri, care totalizează 43 de pagini. Doar celuilalt foarte valoros prozator al Brăilei, Bărăganului si Băltii Brăilei – Fănus Neagu – îi mai dedică Viorel Coman acelasi număr de pagini : 43. În ordine descrescătoare, urmează : Mihail Sebastian – 38, Nicolae Grigore Mărăsanu – 33, Vasile Băncilă – 32, Vasile Parizescu – 16, Nicăpetre – 14, Perpessicius – 13, Nae Ionescu si Constantin Sandu-Aldea – câte 11, Ilarie Voronca – 8.
Comentatorul îsi începe operatiunea de regenerare estetică printr-o incursiune în primul deceniu de activitate publicistică a lui Panait Istrati, propunându-si o re-lecturare în cheie nouă a celor peste o sută de articole despre care s-a afirmat că probează triumful aspiratiei de ziarist al viitorului mare prozator, dar si – acesta-i punctul de vedere inedit al lui Viorel Coman ! – triumful vocatiei de povestitor.

Fost student al lui Al. Piru, Ion Zamfirescu, Eugen Negrici -, autorul Provinciei MAGNA se dovedeste un sigur mânuitor al bisturiului necrutător, creionându-i protagonistului un portret pe măsură : ,,Să nu ne ferim să spunem un adevăr esential : doar cu patru clase primare – terminate si acelea cu chiu cu vai, la Brăila -, dar cu o severă scoală a vietii pe care o numea, cu o urmă de duiosie, ,,Sorbona mea !’’, cu câteva lecturi precare de autodidact, din biblioteca sindicatului, Panait Istrati este, în toate aceste articole, surprinzător de puternic. Dincolo de idealurile sociale fluturate cu îndârjire, dincolo de viziunea maniheistă asupra realului (…), trebuie să admirăm latura himerică (s.n.) a firii lui Panait Istrati.’’

În această latură himerică – pigmentată, arareori, credem noi, si de o ispitire homerică -, exegetul descoperă o taină pe care insolitul prozator o împrumută personajelor sale, care – după aproape un secol – rămân printre cele mai fascinate, aproape hipnotizate, putem adăuga, de chemarea Orientului. Cel mai putin instruit lider român al acelor timpuri, Panait Istrati, este văzut de noul său analist drept cel mai pur. Comparându-l cu Stefan Gheorghiu, I. C. Frimu, P. Bujor, C. Mille -, Viorel Coman afirmă că ,,pare a fi cuprins de jocul ielelor, pare cel mai camilpetrescian lider politic al stângii românesti din acei ani’’. De fapt, în epocă, pagini dintre cele mai profunde i-a dedicat ,,geniului dezaxat’’ Panait Istrati însusi Camil Petrescu, eseurile din volumul acestuia Teze si antiteze constituind un ,,moment de referintă în istoria receptării scriitorului brăilean’’.

Desi Viorel Coman vede ca pe un lucru ciudat această receptare si evaluare a lui Panait Istrati din partea autorului capodoperelor romanesti Patul lui Procust, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război si al atâtor piese de teatru antologice –, nouă nu ni pare deloc bizar, ci, dimpotrivă, ceva cît se poate de firesc pentru scriitorul-filosof care, într-o clipă de fulguratie abisală, a scris : ,,Câtă luciditate, atâta dramă’’.
Depistând ,,prezenta viitorului scriitor în aceste articole’’, mai mult, constatând că ,,miezul lor este, de cele mai multe ori, epic nu ideologic’’ -, Viorel Coman propune extinderea activitătii literare a lui Istrati până în zona debutului în presă. Sugestia sa ne reaminteste faptul că, în urmă cu ani, Eugen Simion a lansat sintagma proza politică în ceea ce priveste publicistica lui Mihai Eminescu, de o incredibilă actualitate chiar si acum, după 120-130 de ani de la momentul scrierii.
Decantând, din prima sută de articole ale lui Panait Istrati, ,,o puzderie de scenarii epice’’, ,,un mare repertoar de subiecte, un inventar de teme’’, în care pot fi usor identificate toate subiectele viitoarelor romane -, Viorel Coman pune un diagnostic sigur : ,,Neîndoielnic, Panait Istrati are ochi pentru ceea ce este epic. Îi place să povestească si se simte mai ales scrâsnirea cu care se înfrânează, respectând canonul ziaristului politic’’. Exegetul punctează apoi decisiv : ,,ne aflăm în fata unui proces de initiere, unic în literatura română, neobservat si neanalizat, în care un prozator îsi exersează vocatia selectând din realitatea severă a portului Brăila si din realitatea posomorâtă a satelor din Bărăgan subiecte pe care mai întâi le rezumă si le dă un scurt comentariu’’.
Apreciind acest corpus de articole ca pe un adevărat laborator de creatie, Viorel Coman propune ca publicistica si proza istratiene să nu mai fie analizate separat, ci împreună, publicistica nefiind ,,o anexă străină prozei, ci o antecameră a operei literare’’. Autorul Provinciei MAGNA descoperă aici ,,un triumf al vocatiei literare asupra aspiratiei de publicist’’.
După ce punctează structura rapsodică a scriitorului Panait Istrati, etapa de asimilare si de asumare în forme tainice a subiectelor brăilene, ampla perioadă de incubatie, ca viitoare povestiri sau romane, autorul notează : ,,Acum este cert : Panait Istrati este un povestitor înnăscut si un ziarist ocazional. În mod cert, vocatia de povestitor se exprimase încă din anul 1906, ca o ucenicie la portile realului’’. După ce s-au ,,copt’’, subiectele iau puterea specială de la autor si o transferă povestirii care : ,,se asterne pe hârtie, ea hotărăste cum să se arate lumii, autorul este doar mâna care scrie’’.
Viorel Coman conchide că oricine citeste/reciteste primul text publicat de Panait Istrati în Franta : Nicolae Tiganu (,,L’Humanité’’, martie 1921) pricepe că jurnalistul si-a încheiat misiunea. De aici începe triumful prozatorului. Acest prim text în limba lui Hugo si Balzac constituie mai mult o amintire si un portret, ,,o evocare a unui personaj din portul Brăilei, care-l anuntă pe uriasul din Comorofca, pe Codin’’.
Ca în capodoperele dostoievskiene, în care finalurile de capitole nu au rol de zăvor, ci, dimpotrivă, sunt totdeauna deschise, te cheamă, te acrosează spre următorul -, acest prim eseu despre Panait Istrati este încheiat astfel : ,,Încercarea de sinucidere de la Nisa, din 3 ianuarie 1921, trebuie văzută în cod mitologic, ca o moartea ritualică, un sfârsit al ziaristului, si un început al prozatorului. Fortează mâna destinului, ajunge astfel la Romain Rolland care, la o primă lectură a unei povestiri, are revelatia geniului.’’ La fel de original este si al doilea eseu închinat lui Panait Istrati : ,,Afacerea Rusakov’’ – între răsfăt si paria. Fără a intra în detalii, se impune să precizăm că Viorel Coman consideră capitolul al treilea din Spovedanie pentru învinsi – Afacerea Rusakov sau U.R.S.S. azi – capodopera volumului, care ar trebui citită ca o nuvelă specială, scoasă din ansamblul cărtii. Piesă de rezistentă în literatura antitolitară, acest text care evocă destinul tragic al lui Rusakov este plasat de Viorel Coman între romanul dintâi al lui Evgheni Zamiatin : Noi si Ferma animalelor de George Orwell.
După ce reliefează că Afacerea Rusakov contine un subiect de roman politic de primă mână, ,,oferit de-a gata, în stare pură (…) de realitatea sovietică, ceea ce îi sporeste nu numai autenticitatea, ci si atrocitatea’’ -, arhitectul volumului Provincia MAGNA se dezlăntuie, cu frenezie bine temperată, într-o suită de conexiuni cu literatura sud-americană, română si europeană. Nu ne putem abtine să nu cităm integral acest pasaj relevant prin sine însusi : ,,Situatia lui Rusakov este unul dintre cele mai productive subiecte ce evocă omul în raport cu Puterea politică. Este una din temele cu cea mai mare frecventă în literatura Americii Latine sau în proza franceză din partea a doua a secolului al XX-lea. În forme ceva mai apropiate de parabolă, tema este prezentă si în literaturile est-europene sau sovietice. Ea va deveni ,,virală’’ în literatura română despre obsedantul deceniu. În romanele lui Marin Preda, Augustin Buzura, Sorin Titel (cel din Lunga călătorie a prizonierului), Petru Popescu (Prins) si multe altele sunt numeroase situatii epice care reiau, fie în literă, fie în spirit, drama lui Rusakov. Scenariul este pur kafkian. Prima frază din romanul Procesul rezumă exact tragedia lui Rusakov : ,,Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva, căci fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineată arestat’’. Chiar dacă asocierea cu universul kafkian este o ciudată asemănare, sistemele totalitare de orice culoare sau nuantă nasc, fie în est, fie în vest, aceeasi tragedie.’’

Cel de-al treilea eseu dedicat titanului – pe cât de brăilean si român, pe atât de european si universal : Panait Istrati – ne invită la o călătorie prin tărâmul legendar al altor posibile izvoare ale capodoperei Chira Chiralina. Prima parte a viitorului roman era publicată în editia din 15 august 1923, a revistei pariziene ,,Europe’’. Acest moment memorabil este evaluat de Viorel Coman astfel: ,,debut exceptional, unul dintre cele mai tulburătoare din toată literatura română, dar si începutul unei cariere de scriitor de anvergură europeană care va dura doar 12 ani – în cod mitologic, un an cosmic, cum ar spune Mircea Eliade’’. Acompaniat de prefata intitulată profetic Un Gorki balcanic – semnată de celebrul Romain Rolland -, prefată echivalentă cu o consacrare definitivă si un fulgerător succes la public, acest roman este, azi, la 90 de ani de la aparitie, ,,usor neînteles, asa cum îi stă bine unei capodopere’’, glosează Viorel Coman, abia mascându-si un discret surâs în barbă.
În viziunea autorului Provinciei MAGNA : ,,Brăila devine, prin romanul Chira Chiralina, un nou spatiu literar românesc. (…) Din perspectiva baladei populare Chira, Brăila este un spatiu-balama jonctional, cu tensiuni specifice, de înfruntare a două civilizatii : cea românească, străveche, păstrătoare de valori morale, si cea orientală, dominată de aventură si pasiune.’’
Până la romanele lui Panait Istrati – observă judicios Viorel Coman -, doar Constantin Sandu-Aldea mai plasase actiunile unor nuvele si pe aceea a unui roman în preajma Brăilei. Dar Sandu-Aldea ,,mai mult cadastrează literar zona’’, enuntă teme si motive literare specifice literaturii de inspiratie rurală de la începutul secolului trecut. De notorietate în epocă, proza lui Constantin Sandu-Aldea trece în penumbră, după cucerirea agorei literare de Panait Istrati.
Noile posibile izvoare de inspiratie, pe care le întrevede istoricul literar din zorii mileniului al treilea sunt : 1. celebra romantă Salul negru, scrisă de A. S. Puskin în 1820, la Chisinău, în vremea surghiunului său în Basabia, poezie subintitulată ,,cântec moldovenesc’’, dar în care se regăsesc atât litera, cât si spiritul unui cântec din zona Brăilei ; 2. poema Despre mica zână si tânărul cioban, scrisă de Maxim Gorki în 1892, la Tbilisi, a cărei răsădire în limba română apartine lui Al. Philippide, sub titlul Legendă valahă. În finalul acestui eseu, Viorel Coman conchide că : ,,Tema căutării Chirei din roman pare a fi o reluare si o dezvoltare a temei din Legenda valahă’’ -, după care enumeră o suită de similitudini.
De o densitate exemplară a ideilor originale si a conexiunilor convingătoare este eseul care încheie capitolul dedicat lui Panait Istrati : Chira c’est moi !. Având încă un statut special în literatura română (roman neobosit, carte care se vinde bine), părând a avea harul capodoperei -, Chira Chiralina a adus succesul formidabil al autorului la Paris, dar a circulat în România, răstimp de zece ani, într-o traducere vulgară, ,,într-o limbă caraghioasă si tâmpă’’ (Panait Istrati). ,,Cu exceptia lui Mihail Sadoveanu – afirmă Viorel Coman -, ceilalti scriitori au acceptat cu greu ca fostul hamal din docurile Brăilei să devină celebru la Paris, deci să detină a retetă a succesului literar necunoscută lor. (…) În acei ani, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu si Tudor Arghezi s-au impus chiar mai greu decât Panait Istrati’’.
Autorul mentionează că – după ce Chira Chiralina rămâne primul roman românesc devenit bestseller la Paris, într-o perioadă în care capitala Frantei asigura bursa literară a Europei – doar trei alte romane scrise de români repetă destinul european al acestuia : Ora 25 de Virgil Gheorghiu (1950), Pădurea interzisă de Mircea Eliade (1955), Dumnezeu s-a născut în exil de Vintilă Horia (1960). Panait Istrati se numără printre primii romancieri, din zona de sud-est si central europeană, care se bucură de notorietate în Parisul veacului trecut. El va fi urmat de Nikos Kazantzakis, Vaclav Havel, Milan Kundera, Ismail Kadare, cărora li se alătură si rusii Ivan Bunin si Alexander Soljenitîn.
După ce redeschide – si, în fapt, după ce rescrie – dosarul romanului Chira Chiralina, ale cărui peceti vechi gâfâie de prejudecăti, Viorel Coman dă un just verdict dublu: 1. ,,Pentru prima dată romancierul român depăsea istoria speciei literare, aproape fără identitate europeană, a romanului românesc.’’ ; 2. ,,Este pentru prima dată când romanul nostru îsi extinde granitele epice spre Turcia, Egipt, Siria.’’.
Sigiliul, pe care Viorel Coman îl pune în încheierea demersului său analitic înnoitor, este cât se poate de trainic : ,,Francezii par a avea o anumită slăbiciune pentru acest tip de biografie teribilă salvată prin artă. De la primul roman al lui George Orwell : Trăgând mâta de coadă prin Paris si Londra, la Jean Jenet, ,,sfântul gunoaielor’’ elogiat de Jean Paul Sartre si până la Henri Carričre, cel care a scris Papillon, sunt scriitori care au avut un mare succes cum avusese odinioară Panait Istrati cu Chira Chiralina.’’.

Volumul Provincia MAGNA constituie, implicit, o meditatie profundă despre Centru si Margine, despre Nemargini de gând si mântuire (prin Cuvânt/ Logos/ Dumnezeu), despre POLI-centrismul cultural ca spirit identitar specific fiecărui loc : Spiritus Loci.
Incitantă, în egală măsură, pentru ezoterici si pentru exoterici, ampla lucrare a lui Viorel Coman are (si) rol initiatic, pe care autorul îl exercită cu subtilitatea celui ce jonglează cu fagurii Numărului de Aur, făcându-se că totul ar fi doar pură întâmplare. El ne oferă nu una, ci patru chei pentru templul tâlcurilor cu obârsii în vremuri imemoriale : două în prispa/ pridvorul volumul – Miracolul Provinciei, respectiv, Fotogramele Orasului, care pot fi considerate preludii la unison ; si altele în dublul epilog deschid : Nescrisele romane în asteptarea nenăscutilor romancieri, respectiv, Brăilenii si Stefan cel Mare ,,sub domnia iubirii’’.
Stampe de epocă, suită magnifică de fresce vii, vibrante, eseurile din volumul Provincia MAGNA sar direct în inima cititorului initiat, care – chiar dacă este initiat – pare a se lăsa învins de setea de Absolut.
Ne place să credem că – ajuns la apogeul vârstei creatiei plenare – Viorel Coman a ostenit, în paralel, la trei opere fundamentale pentru el si pentru literatura română : a. teza de doctorat despre fascinantul povestitor si romancier Fănus Neagu ; b. studiul de referintă Provincia MAGNA (despre 11 personalităti exponentiale pentru mirificul Spatiu al Brăilei si al Dunării de Jos) ; c. tainicul roman, al său, despre ,,neamul de oameni’’ al acestui topos unic : Brăila, scris ca un exercitiu de respiratie în deplină libertate – scris în ferestrele ploilor rodnice dintre zilele si noptile de travaliu intens la cele două tomuri de rigoare academică incontestabilă : FĂNUS NEAGU, respectiv, Provincia MAGNA.



23 februarie – 4 martie 2014









Dan Lupescu    3/4/2014


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian