Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Veronica Balaj: cinévérité-ul transparentelor poetice

Volumul Veronicăi Balaj, Podul soarelui, publicat la Editura Fundatiei pentru Cultură si Învătământ IOAN SLAVICI, Timisoara, se constituie într-un ecou-argument al dispozitiei elective pentru elementul insolit al subiacentului act artistic al reflexivitătii asupra elementului estetic al probabilitătii împlinirii, efective si afective, în acel cinévérité al meditatiei de profundis. Modalitatea poetică a transparentei se succede unui imanent joc al unei cinematografii exterioare, ce se suprapune unei intentii interne de a se dezlipi de prefacerea materiei lirice în act al responsabilitătii acelei solarităti, asteptate si comprehensibile, în însăsi posibilitatea devenirii în matricea trăirii si a drumului sibilinic spre „o cale necunoscută”. Reflectia cinévérité – ului se inserează în acel aspect al unei iluzionări în paradigma orfică a traversării cercului mundan al ireversibilei toarceri în golul existential al metamorfozei în spatele cortinei necenzurate a logosului, a fictiunii poetice, prin care se realizează coborârea spre un întreg al predispozitiei unei mimetice minuni, care „să ne vindece de teamă/ si tăcere”.

Arcuirea estetică a Orfeului mundan-celest propusă de Veronica Balaj, peste timpii plurivalenti, este o coagulare de poetică a transparentei si a imaginilor ce se reîntorc în acelasi locus mundi, guvernat dintr-un ceva, delimitat de identitate si cuvânt, de gest si sens, într-un captatio benevolentiae restrictiv al altei prezente tutelare: „Se făcea că Orfeu/ coborâse de undeva/ sau din lună/ sau din viata de apoi/ ne însiruise pe toti/ cu ochii/ spre-o cale necunoscută/ sedeam cuminti/ asteptând un semn/ poate-o minune/ să ne vindece de teamă/ si tăcere.” (Orfeu) Drumul incognito al porumbeilor postasi, care „nu mai erau nicăieri”, sfârseste în acel cânt al memoriei, ce se doreste a fi restituire de intuitii si scenarii posibile, de idei si focusuri, restituite în „palma lumii”, în universul dedus din starea internă de reflectie asupra trecerii, nesigure, spre taina organică a singurătătii. Puntea ce leagă necuviinta derulării fictive si organicitatea plastică a metaforei, pe care vocea femininului transcendental o percepe dincolo de universul propriu, este acel acolo unde corpusurile lirice se întrepătrund, în teatralitatea demascată, ce se initiază între Hamlet si York, în exteriorul denuntat într-un scenariu prin care se decupează intuitia celui aflat în absentă: „norii coborâseră în palma lumii/ eu singură-mi luasem/ necuviinta/ să cânt/ îmbrăcată în ploaie/ înnodam un vers/ despre Hamlet si York/ dar am fost/ scoasă din rând.”

„O nouă Atlantidă” devine, în discursul Veronicăi Balaj, un act al prezumtiei revenirii în insularitatea poetică a curgerii spre un nedefinit punct iluzoriu, acolo unde capriciul transfigurării tine de o deductie a dinamicii punerii în abisalitatea recunoscută de cinévérité – ul fragmentării pasilor fantasmagorici pe materia fluidă, pe acea nuantă a unei prezente ce nu se vrea reflexivă, ci transparentă, fragilă, „Malul mării subtire”, înteleasă ca o rotire în mereu aceeasi fantasmă, regăsită „într-o răsuflare calmă/ de corp juvenil, solitar.” Inocenta trăirii reflexive devine o calmă obsesie a imaginarului cuplu, a vocilor solitare ce pare că se regăsesc în solitudinea momentului reprezentării, într-o juvenilitate de fiecare dată predispusă să oficieze agonia pauzei de respiratie. Este acel capriciu al recunoasterii si al reîntâlnirii în paradigmă a nesigurantei, a fantazării si a fantastului, încă nejustificate, al căror destin este organizat de umbrele agitate si strâmbe, de ispitirea în dansul prelungit dincolo de asteptarea nocturnă, de fragilitatea umană si dorintă, de trăire si abscons al situatiei limitate la iubirea salvatoare: „bratele noptii/ peste noi/ desenează copaci fragili,/ fără nume/ nopti târzii, trăite/ s-au înecat/ în apa de tăciune/ asteptăm/ să ne ia de mână un zeu/ umbre agitate, strâmbe,/ ne ispitesc pe cale/ poate-ar trebui să stim/ dansul/ iubirii salvatoare.” (Capriciu vital) Sonul grav, sugrumat al euforiei cuplului, regăsit si împlinit în fragilitatea existentială, este reflectat camuflat de „un clopot la mal”, element care amplifică justetea actului ritmicitătii artistice. Astfel, prezenta heruvimului aduce o cădere din spatiile organicului, zarva poetică devine „semn confidential” al rupturii, jumătătile sunt, rând pe rând, subsumate unor „ape nenumite/ străine”. Chemarea poetică a Veronicăi Balaj se transpune într-o sigurantă prezumtivă, pentru că verva verbului, care schitează imagini „într-o chemare fără hopuri”, reduce discursul la o comprehensibilă agonie, prelucrată si prefăcută într-o modelare ritmică de noi insularităti, dispuse într-o geometrie mitică si efemeră: „un clopot la mal/ ritmează mersul unui heruvim ostenit/ de-atâta zarvă/ pe pământ/ pasul tău de abur/ e-un semn confidential/ schiopătezi/ te-acoperă ape nenumite/ străine…/ mă simt încă teafără/ si-nvăpăiată/ mai cred într-o chemare/ fără hopuri/ iau prima barcă salvatoare,/ ierburi tămăduitoare,/ un far de rezervă/ doar, doar, vom afla/ o nouă Atlantidă.”

Cinévérité al decupării filmice edenice, poemul Eden reinventat conturează o geografie a recuperabilei dorinte primordiale, strămutate în spatiul unei oglinzi reflectate în magma transparentă a năzuintei, ce se reduce la nesigurantă, la o solaritate ce rămâne, mereu, în afara reprezentării, pentru că jocul Veronicăi Balaj este un acord simpatetic cu plurivalentele unei mosteniri a iluziei si iluzionării, a asteptării aflate în suspendare, într-un erotic încarcerat între cuvântul mitic si realitatea conditiei umane, irumpte în „sământa discordiei lumesti”: „Adam si Eva/ strămosii,/ păsesc prin limpezimea/ unei oglinzi/ ovale/ prelungită foarte/ în contur moale, nesigur/ se tin de mână/ pare o desăvârsită iubire/ si teamă/ undeva,/ sământa discordiei lumesti/ a dat în clocot/ despărtindu-i.” Modelul edenic al prefigurării artistice devine aritmetică a primordialului, a acelei intentii de a transgresa alfabetul nuntirii în vid, în golul care pare că „a dat în clocot”. Pozitia ecoului si ego-ului este delimitată de „întâlnirea pasilor”, de acea Evă care caută la nesfârsit bărbatul primordial, este un discurs al adamizării, forjate în blestemul noilor existente umane, în perversitatea sarpelui si dorinta de a transcende conditia, prin scoaterea din coaste a altor Eve, aceleasi fantasme ce succed lipsei de identitate: „nu stiau să numere/ si nu mi-au lăsat/ mostenire/ măcar o aritmetică primară/ despre/ întâlnirea pasilor/ si urma lăsată/ pe calea initiatică/ Eva încă mai caută/ bărbatul primordial/ singurătatea-i vampiră/ o strânge de sale, de răsuflare/ Edenul e toropit/ de-atâta lumină/ ceremonioasă/ Adam, pătimas/ ar vrea să-i fie scoase din coaste/ Eve/ care n-au săvârsit/ blestemul de-a fi/ bondoace ori schiloade/ palide, pătate de vreme/ încretite,/îi este dor/ chiar si de sarpele/ tăinuitor pervers.” Reinventarea edenică este act al justificării opozitiei criptice din structura cuplului, ce se caută si caută o altă cale de iesire din blestemul rămânerii în identitatea izolării si a lipsei de reflexivitate, este acea inocentă care cuprinde efemeritatea umană, o reprezintă si o intuieste într-un dor de dinamica fluidă a serpuirii. Dansul în focusul transparentelor poetice propune diversitatea unei rupturi de mit, prin învătarea unui alt spectacol, acela al sciziunii „de-atâta lumină/ ceremonioasă”, se identifică un actor al jonctiunii cu matricea săvârsirii unei retrageri în singurătatea vampirică, în solitudinea ce proiectează Eve, ce transcend conditia universală a nesigurantei, a incertitudinii.

Transparenta poetică, pe care o propune Veronica Balaj prin intuitia plastică a metaforei heruvimului ce se reîntoarce în metamorfoza ecuatiei ermetice din „clepsidra/ cu iz/ de grădină arată”, se constituie în act al revenirii la succinta scurgere a timpului, ce nu reuseste să aibă răbdarea toarcerii într-un exterior al nuntirii cu fluiditatea, „semne de ploaie”, cu modelul ce transcende în ogorul cu nuantă serafică. Durerea captivă a eului, „eu, îngerul”, aflat în suspendare, se delimitează, subiacent, de proiectia „îngerului înhămat/ la plugul din hambar”, prin sustinerea unei noi identităti, derulate în cinévérité – ul propriei deveniri prin curgerea ruginii, prin opinteala bietului înger, pentru că jocul, camuflat în paradigma măstii mereu ermetizate, construieste „forma din pământ,/ apă, si-nceput de verde”, elemente ale unei noi primordialităti, organice, prin aratul transfigurării pe care celălalt, prezentă simbolică, netutelară „o măsura/ cu aripa”: „Semne de ploaie/ în clepsidra/ cu iz de grădină arată…/ toată ziulica,/ eu, îngerul, / eu, îngerul,/ la arat/ de unde să stiu/ că mă vor durea/ muschii în halul ăsta?/ îngerului înhămat/ la plugul din hambar/ îi curgea rugina/ se opintea, bietul,/ m-alinta/ dar nu reuseam să tin în frâu/ brazdele,/ (forma din pământ,/ apă, si-nceput de verde)/ când isprăvi de arat/ ogorul părea/ serafic/ iar el o măsura/ cu aripa/ eu adormii.” (Cu îngerul la arat) Căderea în somn, vis ori reverie, primeste accente ale unui început, ce se captează în interiorul unei eterne reîntoarceri în acelasi spatiu, într-un ecou configurat prin „oglinzile răsărite”, o veridicitate filmică, o detasare de solaritatea accesului la paradigma artistică din „inima luminii”. Este o solitudine muzicală, de fiecare dată concepută în mrejele unei făpturi răsfrânte, al unui chip dispersat, în fapt, o initiere în absentă „ca-n probă la ceasornicar”, acolo unde „respiratia s-a mutat”, prin gest si mimesis al redevenirii. Dinamismul poetic, „ochii mi se plimbă”, gestul matern al sonurilor străine, „vorbe de-aiurea”, zbaterea inocentă a râsului în interiorul lipsit de idee, „râsul se zbate”, ploaia ce nu conteneste să definească jocuri nefamiliare de „flacără cerească”, sunt concentrate într-un mimetism flexionar, de vocabule ale unui limbaj ce uneste si desparte, în acelasi timp, materia, organicul si trupescul, carnalul si evocarea, dorinta si reflexia, gestul si conditia „în afară/ ochiuri adânci, absurde”, într-o zicere a eului stingher, reflexiv si intuitiv: „‹‹la semănat,/ mă îndemna heruvimul/ semănam oglinzi››/ cum vine asta, întrebai/ îngerul tăcu/ în urma lui,/ oglinzile răsărite/ aveau inima luminii/ în afară/ ochiuri adânci, absurde/ ziceam,/ făptura mea-i răsfrântă/ oricum as sta, văd/ numai chipul meu/ / dispersat…/ un deget inelar/ se-nvârte aiurea/ ca-n probă la ceasornicar/ în vârful piciorului ghemuită,/ respiratia s-a mutat/ ochii mi se plimbă/ peste aburi de oglinzi/ în urechi,/ vorbe de-aiurea/ râsul se zbate,/ în boabe mici de clepsidră/ sunt o oglindă hilară/ si plouă, si plouă/ pământul se vrea/ flacără cerească/ în miscare.” Poezie a metamorfozei si mise en abîme – ului transparentelor, Cu îngerul la arat este vocea internă a suplimentului de căutare si regăsire a celuilalt prin sine, este o modelare a mimării unei actiuni prin reprezentare, precum si o iesire din scenă heruvimică, prin atractia si respingerea identitătii. Asadar, discursul Veronicăi Balaj este acela al predispozitiei cinematografice, prin care se accentuează gravitatea conditiei umane, a organicului ce răspunde, în tăcere, absconsului.

Povestea despre asteptare devine simbol al cinévérité – ului unei reprezentări, ce parcurge mitul prin acea geografie a spiritualitătii, a femininului, ce nu opreste toarcerea firului Ariadnei la un simplu gest, tesut „din firele părului tău”, ci provoacă înscenarea unei piese, cu legături si dorinte exterioare, cu fiintări aproape împlinite în act al limbajului trăirilor, al acelor sentimente cenzurate, metamorfice, acolo unde „stai/ si-nfloresti spre ofilire/ pe-ostrovul/ cu maluri miscătoare”. Despre asteptare. Poveste este lirismul unor străfulgerări, continuate în spatele cortinei si al măstilor, evocate într-o „asteptare-chemare”, în cânt al mării, regăsit „în parabole false”. Demersul poemului are, parcă, fragilitatea unui bulgăre de zăpadă, mereu transparent în simbolurile ce sfătuiesc în soapte „apele/ într-un legământ bizar”, o inventivă operă de artă, paradox al perceptiei si al motivatiei imaginarului, prin care femeia straniei prezente „împleteste din părul tăiat/ chipul lui Ulise/ (drag)”. Nocturnul „în cârdăsie cu marea” fiintează fantasma mitologică încă statornică, încă prea implicată într-un alt joc cu iluziile, astfel, săgetarea în chipul care „prinde viată”, „bântuie ferestrele”, „dă târcoale casei” ori „alungă sperietoarea din grădină”, înseamnă un model al initierii în asteptare, în absentă, totul fiind subsumat prelungirii dorului scindat spre „barca singură porneste/ în larg”, spre călătoria inversă, spre un continuum rămas în acel departe, căruia eroul Ulise este chemat să-i vină de hac: „Femeie, femeie,/ stai/ si-nfloresti spre ofilire/ pe-ostrovul/ cu maluri miscătoare/ n-ai vrea/ să tesi din firele părului tău/ o asteptare-chemare?!/ îi cântă marea/ în parabole false/ femeie, soptesc apele/ într-un legământ bizar/ (vagabond peste valuri)/ asteptarea ta va fi/ operă de artă!/ femeie prinsă-n joc,/ împleteste din părul tăiat/ chipul unui Ulise/ (drag)./ noaptea/ în cârdăsie cu marea,/ chipul prinde viată,/ bântuie ferestrele,/ dă târcoale casei,/ alungă sperietoarea din grădină;/ fântâna dă în clocot/ barca singură o porneste/ în larg/ zgomot de ape corcite/ din mare si cer venite/ se-abat/ Uliseee vină-i de hac!/ strigă femeia peste asteptare/ si noapte/ nu mai am părul până la brâu,/ dar stiu să răsădesc/ melci si scoici/ pe pragul înflorit!” Înscenare a materiei prin materia lichidă, „fântâna dă în clocot”, poemul Veronicăi Balaj este coagulare de simboluri ŕ rebours, de întoarceri si subtilităti transcendente în „zgomot de ape corcite”, asadar, poetica transparentelor nu este altceva decât afirmare a unor trăiri si năzuinte, a unor juxtapuneri de iluzii si imagini, de imaginare si fugitive perceptii, ce sfârsesc în aceleasi spatiu si timp, în aceleasi demiurgice reprezentări organice figuri-melci, figuri-scoici, pe „pragul înflorit”, în practica spectaculosului reînceput de primordialitate.

Poveste miscată conturează specificul arderii în abscons, este sugestie a înfiintării unei noi curgeri spre Vislanda dogmatică a specificitătii spirituale, spre ego-ul unor strădanii heruvimice si prezente imaginare, este acea perspectivă auctorială a sufletului, ce porneste spre împlinirea si traversarea etapelor initierii. Astfel, locul visării este reprezentarea unui altundeva, mai de fiecare dată separat de identitatea proprie, pentru că focul stins nu produce agonia, ci amplifică căderea în abisul ce croieste o duplicitate, o implicare absentă în „vegetatiile/ secerate de piezisa lună”, pentru că anevoiosul drum invers propune stingerea si nepăsarea, deziluzia si traversarea pragului unor „dimensiuni ordonat-îngrijite”. Cercul si centrul lumii vislandării constituie nemiscare, „eu si câtiva îngeri/ scheletici/ precum sufletul meu/ stăm cocotati/ pe hornul casei”, si paternităti neîntelese, decizii si fluente mimetice, „flegmatici/ scuipam/ în ochii flăcărilor”. Astfel, orizontul estetic al discursului Veronicăi Balaj transfigurează abisul prin interogatie, prin reflexivitate si posibila luminare, regăsire si somptuozitate a iluzionării, marele perdant al nedumeririi propriilor acte este jonglerul lăcrimării, al căderii si al ermetizării, al amintirii si al memoriei rămase suspendate: „Laolaltă,/ eu si câtiva îngeri/ scheletici/ precum sufletul meu/ stăm cocotati/ pe hornul casei/ feriti/ de vestile bune/ si de umbra/ vegetatiilor/ secerate de piezisa lună/ focul/ s-a stins/ când flegmatici/ scuipam/ în ochii flăcărilor/ arareori,/ mai sughitam/ peste abis/ si ne-ntrebam/ cum de nu aflăm/ care-i drumul/ spre Vislanda/ doar zările,/ n-au luat-o din loc/ mai au/ dimensiuni ordonat-îngrijite/ nedumeriti,/ cu ochii nostri/ de lupi încoltiti/ mai lăcrimam cât viata/ si luam aminte/ să-ngenunchem.” Aflarea drumului spre arhetipul vislandării reprezintă puntea de legătură între imanentă si identitate, între actul patern si cel ludic, în fapt, cântarea si lăcrimarea se definesc prin pozitionarea în acea materie a continuumului, a prefacerii prin apropierea de gest neînteles al îngenunchierii în fata a ceva, ce se manifestă în afara spectacolului, pe care ochii nostri „de lupi încoltiti” nu îl pot distinge, însă îl simt si resimt, îl reflectă „nedumeriti”, interogativi si dinamici, printr-un vector al tragicului bine temperat.

Podul soarelui este cartea unor înlăntuiri de momente si reprezentări, de iluzii asteptate si transfigurate, ascendente si prefabricate într-un cinévérité de transparente poetice, aprobate prin intuitie si sentimente, prin modelări si trăiri. Întregul discurs al Veronicăi Balaj se prefigurează într-un ludic al seriozitătii estompate în limbaj, ermetizate în încercarea de a dezlipi conditia umană de gest si idee, de materie si mimetism, rămânând, astfel, undeva în interior, o asteptare de răspunsuri, de povesti, prin care se transcende realitatea. Poezia pe care Veronica Balaj o defineste în insularitatea solară a cinévérité – ului constituie un joc al contradictiilor suprapuse si reflexive, este acel „ nimic rău” care nu stirbeste din amplitudinea formei si a sensului, iluziei si imaginii, „o sumedenie/ de subîntelesuri” si derulări înscenate. Asadar, este intentia aproape sublimă de a vâna simtăminte si „văpăi rătăcite”, acea revenire în organicitatea spectaculară a mirosului „de mere pârguite”, prin prefacerea vocilor interne si dorintelor rămase să irumpă „din ochiuri de fântână” în acea miscare serpuitoare ce „place la nebunie/ până si serpilor”, totul într-un întreg al jocului care prinde, se succede senzualitătii fiecărei reprezentatii „de-a viata”: „o sumedenie/ de subîntelesuri izbăvitoare/ mă apără/ nimic rău nu stirbeste/ minutul/ cât jocul mă prinde,/ vânez simtăminte,/ văpăi rătăcite/ din ochiuri de fântână/ stearpă,/ lesin, mă declar senzuală/ asta place la nebunie/ până si serpilor care,/ se despielitează lascivi,/ prin mirosul/ de mere pârguite.” (De-a viata) Iată, o luminare a insularitătii în limbaj si metaforă a transcenderii, o solaritate a iluziei si imaginarului, într-un cinévérité al deductiei si scenariilor, un pod al soarelui peste inima luminii estetice!





de Petru Hamat    2/20/2014


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian