De ce nu au timp politicienii
Valul de încătusati, sau descătusati, sau eliberati pe bază de nou cod penal, persoane din lumea bună care s-au perindat zilele astea prin topurile de stiri de la televiziuni si figuri importante văzute-n poza clasică a apăsării capului ca să poată intra pe usa masinii politiei, au făcut să-mi cadă fisa la o întrebare pe care începeam să mi-o pun aproape hamletian în legătură cu psihologia politicianului român al cărui portret robot a căpătat accente tot mai alerte si mai alergice de grabă, de lipsă de timp, de lipsa răbdării de a asculta, de precipitare în a da răspunsuri sau indicatii, de nervozitate în discutie si incapacitate de a fi atent nu numai la argumentele „celuilalt”, ci chiar si la doleantele celui căruia ar trebui să-i dea atentie, dacă nu pentru faptul că l-a ales, măcar pentru cel că nu-l va mai alege.
Nu: atât ca portret robot, cât si ca număr din ce în ce mai mare, politicianul român nu mai are răbdare. Nu mai are timp, nu mai are urechi de ascultat, nu mai are nici măcar bunăvointă de a rezolva treburile pentru care s-a dorit ales, numit, prefereat, promovat, sau cum vrem să-i spunem carierei pe care a făcut-o, ori pozitiei în care a ajuns. Pentru că pozitia în care a ajuns, de fapt, este cea de a nu mai avea timp pentru nimic, de a nu-si îngădui nici măcar siesi răgazul de a asculta până la capăt ceea ce i se spune cu convingerea că el e omul care trebuie să rezolve, de a repezi interlocutorul la jumătatea frazei si, în ori ce caz, de a nu te mai lăsa să ajungi la finalul în care spui ce ceri sau ce doresti de la el. Te repede, îti închide gura, trece pe lângă tine si te dispretuieste pentru faptul că nu-ti dai seama cât de ocupat este el pentru binele natiunii, fără ca măcar să-i treacă prin minte că ar trebui să-si pună întrebarea dacă nu cumva si tu, solicitantul, petitionarul, omul care vine cu o idee, o propunere, o doleantă, o sugestie sau o cerintă de la atributiile lui, de la functia pe care o detine, de la pozitia în care s-a cătărat tocmai pentru că asemenea lucruri a promis să facă, etc.etc. – să-si pună întrebarea dacă nu cumva nu esti si tu o fărâmă din acea natiune la al cărei bine s-a angajat. Nu are stare pentru asa ceva. El a intrat într-o vibratie,în ritmul precipitat al importantelor preocupări ale functiei în care se află si nu mai are timp nici pentru tine, nici pentru problemele pe care ti le-a promis cândva că le rezolvă. Când a promis? Atunci când avea timp de asa ceva; atunci când existenta lui era mai umană si mai modestă, atunci când...
Si, uite-asa, se fereste, te repede, te neglijează, te ignoră, te lasă cu fundu-n baltă sau cu ochii-n soare, si n-are timp, n-are timp, goneste spre ceva ce n-ai să-ntelegi tu niciodată că e mai important decât plictisitoarele tale doleante sau idei pe care vrei să le rezolvi prin el. Trece grăbit, dă din cap fără să stie la ce anume, te-ntrerupe la jumătatea frazei de parcă a auzit-o si aleargă mai departe în ritmurile sale alertate, ca-ntr-o goană după aur, ca-ntr-o competitie în care trebuie să pună mâna pe ceva după care gonesc mai multi si, în fiecare clipă, e posibil să i-l sufle de sub nas un altul.
Ceea ce constati că, întrutocmai, chiar asa si este, când îl vezi - nu mai spun dacă pe drept sau pe nedrept - cu brătările acelea care nu se prea desprind una de alta, urcând sau descinzând din acel tip de automobil cu productia mereu în crestere denumit „dubă”, păzit de gardieni care fac si grevă pentru salariul mic pe care îl au, ajuns el la dispozitia grabei altora si angajându-si avocati ca să-l aducă în starea fericită de interdictie de a părăsi tara.
Si atunci, hamletiana mea întrebare se loveste de pragmatismul altei întrebări, pe care stiam că si-o pune el, politicianul român contemporan. Stiam, chiar, că si-o pune în mod preferential; dar nu credeam că si-o poate pune chiar cu atâta acuitate! Este acel „Ce-mi iese?”... Firescul si imperativul „Ce-mi iese?” pe care-l citeai în căutările privirilor lui atunci când voiai să-l faci să te asculte vorbindu-i de probleme cetătenesti, sau de probleme gospodăresti, sau de, ehe, ce pretentie absurdă: de problemele culturale!... „Ce-mi iese?!” – era la toate acestea si întrebarea, dar si răspunsul care, implicit, te admonesta: „Crezi tu că eu am mintea la prostioare din astea?!”...
Da: acel „Ce-mi iese?” a devenit si dominanta întrebare în preocupările politicianului român, dar si calificativ de dispret si dezinteres fată de nerentabilele directii în care el ar trebui în mod normal să actioneze... Sau, formulat chiar mai putin egoist, acel „Ce iese?” cu care s-a obisnuit o societate întreagă din practicile politice ale contemporaneitătii slujite de oameni pe care avem dreptul să îi considerăm nu în întregul lor dedicati interesului personal, fiindcă, prin sintagma aceasta: „Ce iese?”, devenită semnificativă pentru perioada pe care o traversăm pe directia Schengen, ei apreciază orice lucru sau orice miscare pe care trebuie să o facă în mod dualist!...
Era să mă ia gura pe dinainte si să zic „duplicitar”, dar retractez. Retractez si mă păstrez la „dualist” care este aproape la fel de propriu pentru că, acest tip de om politic dedicat culorii doctrinare prin care îsi face cariera, s-a obisnuit cu dublul răspuns la întrebarea „Ce iese”: Ce iese pentru el si ce iese pentru partidul căruia trebuie să-i arate că-l serveste. Oricând, cu abnegatie; si mai ales în anii electorali, când cheltuielile sunt mai mari si trebuie recuperate apoi, o legislatură întreagă!... „CE IESE?” – asta e întrebarea cheie a zilelor noastre, pentru ea s-a născut politicianul român; pentru ea s-a format; pentru ea s-a zbătut să ajungă la functii si onoruri. „Ce iese pentru el sau/si ce iese pentru partid” tine locul si de univers social si de filosofie politică. Nu-i vorbi de nevoile societătii, nu-i vorbi de îndatoririle pe care si le-a asumat, nu-i vorbi despre responsabilitătile postului pe care îl ocupă, că n-are timp de toate astea; nu-l inoportuna semnalându-i oportunităti la care ar putea pune umărul, sau nevoi ale cetătenilor, sau remedieri sociale necesare; nu-i vorbi nici măcar despre buget, fiindcă aia e o treabă rezolvată, sunt bani care au intrat iar el trebuie să se gândească la altii care mai pot să intre, găsind noi modalităti pentru „Ce iese”!... Mintea lui trebuie să fie liberă nu la condus tara, ci la spicele blonde pe care le va recolta de pe mosia învecinată cu spicele blondei care-i preocupată si ea de achizitii funciare. Iar mintea lor trebuie să fie atentă nu atât la guvernare, cât la a mai înfiinta câteva locuri de ministri prin care se răsplăteste clientela. Problemele tării pot să mai astepte; problemele economiei nationale vor fi aceleasi si la anul; problemele sociale tot nu se mai pot rezolva... În vreme ce întrebarea „Ce iese?” este menită să aducă mereu foloase si prinoase!
Aceasta este toată explicatia cu graba; cu lipsa de timp; cu vesnica precipitare în care te afli ca să-ti dai seama exact, din orice lucru pe care îl ai de făcut prin îndatoririle tale de serviciu, prin „fisa postului”, ca să ne exprimăm birocratic, sau prin ”chemarea politică pe care o ai în rezolvarea problemelor semenilor”, dacă ne exprimăm cu emfază electorală – să-ti dai seama exact: CE IESE?...
Păi, cum să mai ai timp pentru prostiile ălora care te bat la cap?... Capul tău e plin de „Ce iese”; atentia ta e încordată spre „Ce iese”; grija ta cea mare trebuie să fie pentru „Ce iese”, iar cuantificarea valorii muncii tale de lider, sau de ales, sau de ocupant al unei demnităti se exprimă prin „Ce iese”!...
Când, domnule, când să mai ai timp pentru lucruri de la care „Nu iese” ?!... Este, omeneste, posibil să mai ai timp si pentru asa ceva?!
Cine stie!...
Poate doar atunci când exulti de fericirea libertătii că ti s-a dat interdictie să părăsesti tara!
|
Corneliu Leu 2/14/2014 |
Contact: |
|
|
