Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Nicolae Labis

„Poetul întelege natura mai bine decât savantul.” - Novalis


Creatia poetului Nicolae Labis, destul de extinsă având în vedere anii vietii lui, este astăzi prea putin cunoscută. „Buzduganul generatiei saizeciste”, cum l-a numit criticul Eugen Simion, s-a născut la 2 decembrie 1935, în comuna Mălini (ce nume frumos!) din judetul Suceava, cu „Pădurile de pini, de zadă si tisă, cu cerbi, căprioare, râsi, cocosi de munte si alte aripate, cu furtuni si încremeniri…”, după cum nota scriitorul argesean Vladimir Streinu. Fiul învătătorilor Eugen si Ana-Profira, Nicolae Labis a început scoala primară în clasa mamei sale, apoi, din cauza refugiului din timpul celui de al Doilea Război Mondial, a continuat scoala într-o comună de lângă Câmpulung-Muscel, iar în 1945 s-a întors cu familia acasă.
A debutat în literatură la vârsta de 15 ani, în ziarul Zori noi din Suceava, în timp ce frecventa liceul „Nicu Gane” din Fălticeni, si la 16 ani în Viata Românească din Bucuresti, după primirea unui premiu la Olimpiada de nivel national tinută la Bucuresti, fiind remarcat de scriitorii vremii Mihail Sadoveanu si Tudor Arghezi.
În ianuarie 1952 a fost luat din sânul familiei de către corifeii regimului si transferat la liceul „Mihail Sadoveanu” din Iasi, în deosebi pentru discutii literare în spiritul vremii, iar la 15 septembrie 1952 a intrat la scoala de Literatură si Critică Literar㠄Mihai Eminescu” din Bucuresti, scoală organizată după model sovietic. Partidul avea nevoie de scriitori care să construiască o nouă literatură, comunistă si revolutionară. Printre profesorii lui de la Scoala de Literatură au fost Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu si Camil Petrescu. Acolo fiind, în inima asa zisului oras al constructiei noii societăti cu o nouă ideologie, adus în „Fabrica de scriitori”, inspirat numită de scriitorul pitestean Marin Ionită, fost si el elev al acestei scoli, trebuia să muncească în spiritul cerut si curând, tânărul a îmbrătisat pe deplin, dar pentru scurt timp, ideile regimului comunist de guvernământ, aducându-i laude într-un număr de poezii.
În timpul celui de al doilea an de scoală, el devenise chiar un lider de opinie si o stea în cadrul unicului partid. În februarie 1953 însă, a fost acuzat de „abateri de la moralitatea scolii si disciplină”, în primăvara anului 1954 fiind propus pentru expulzare din Uniunea Tineretului Muncitor (UTM).
Stela Covaci - sotia prietenului lui Labis, mărturiseste: „Tânărul Labis, romantic revoluționar, cum se spunea pe atunci, încercând să scrie în pas cu cerințele epocii, a înțeles că îndrumarea falsă si restricțiile care i se impuneau nu pot fi admise”.
Valorile perene ale literaturii române la care s-a raportat Labis au fost Mihail Sadoveanu si Mihai Eminescu, în încercarea de redefinire a propriei voci poetice. Admirându-l pe Sadoveanu, i-a făcut un frumos portret: „ E-n fata mea, cu părul din flăcări de zăpadă, cu ochii plini de pâcle si plini de-nseninări; o albă înflorire de visini în livadă, minunea licăririi unei zări. Nu are nici o vârstă. În el sunt mii de oameni, si-ntr-însul anii proaspeti cu totii s-au păstrat… ”.
În iunie 1954, deci la absolvirea scolii, a fost angajat de către revista Contemporanul, apoi de Gazeta literară. Începând din toamna lui 1955 urmează cursurile Facultătii de Filologie a Universitătii din Bucuresti, însă renuntă după doar un semestru. Poemul său cel mai celebru, Moartea Căprioarei, apare în Viata Românească din acel an.
Tot în acel an, de ziua lui, aflându-se singur într-un hotel, scrie poezia Am douăzeci de ani: „Am douăzeci de ani si mă exprim. / Într-o odaie de hotel, spre seară / Stăm împreună cei ce ne iubim / Înfiorati de iarna de afară. / De ce să mint, prietenii mei nu-s, / Dar vuiet la fereastră dă târcoale… / Închipuirea-mi numai, v-a adus / Prieteni dragi, pe scaunele goale,/ Dau un ospăt, am douăzeci de ani”. Avea dreptate filozoful Kierkegaard când spunea că poetul este „o ființă nefericită a cărei inimă este sfâsiată de suferințe secrete, dar ale cărei buze sunt atât de ciudat alcătuite încât atunci când suspinele si țipetele le scapă, sună ca o muzică frumoasă”.
Începând din primăvara anului1956, în Ungaria s-au produs evenimente importante. În anumite cercuri, în Uniunea Scriitorilor, dar si in presă au început să apară critici din ce în ce mai vehemente la adresa Regimului, iar în toamna aceluiasi an, populația Ungariei s-a răsculat împotriva regimului Comunist. Revoluția, chiar dacă a fost înfrântă, a avut o importanță deosebită pentru întregul mers al istoriei din această parte a lumii, culminând cu evenimentele din 1989, care au adus răsturnarea regimurilor comuniste din sud-estul Europei. În tot acest timp al anului 56, a avut loc trezirea completă a lui Labis el dându-si seama de adevărata situatie a tării, a întregului lagăr comunist. Întrucât Securitatea la noi era „mâna de fier” a partidului, împreună, partidul cu securitatea, au reusit să tină în frâu evenimentele din tară. Labis scrisese niste poezii care au apărut în Ungaria, traduse în limba maghiară. Se spune că si pe patul de moarte a fost întrebat cine îi tradusese poeziile si cine le trecuse peste granită. Ce n-a stiut Labis, sau nu a vrut să tină cont de faptul c㠄libertatea este primejdioasă si a o trăi este la fel de dur pe cât este de ispititor”, după spusele scriitorul Albert Camus.
Ecourile evoluției din Ungaria au fost auzite si de studentii din tara noastră, de la Timisoara, Cluj, Bucuresti, Brasov si Iasi, ei solidarizându-se cu cei din Ungaria. Apăruseră foi volante si inscripții de solidaritate în anumite orase ale tării, apoi s-a trecut la inițierea unor adunări si mitinguri, dintre care cel mai mare s-a organizat la Timisoara. Au fost arestati în tară mii de studenti, anchetati, unii si condamnati. Oamenii puterii s-au folosit de acest prilej pentru a lichida pe toți adversarii regimului, chiar dacă nu au avut legătură cu revolutia din Ungaria.
Tot Stela Covaci, una dintre putinii martori care se mai află în viată, a dat multe amănunte în legătură cu moartea poetului si a declarat: „Perfid si cinic construită si dusă la îndeplinire din ordine nescrise, nu permite nici acum, la peste 50 de ani, o cercetare completă. Documentele au fost distruse sau microfilmate, au fost puse pe durată nelimitată în seifurile care ascund secrete murdare « de interes național ». Să ucizi un viitor foarte mare poet al țării, înzestrat cu daruri celeste, adăpându-se cu lăcomie din sevele pure ale acestui pământ, brusc dumerit asupra jugului, minciunii si ororii, precis de neînduplecat, nu e un lucru simplu: urmele, oricât le-ai îngropa, ies mereu si mereu la suprafață si, ca în basmele ezoterice, sângele tânăr cere izbăvirea”.
De asemenea ziaristul si apropiatul prieten până la moarte, Imre Portik, în memoriile sale postume, apărute abia în anul 2005, scrie: „Labis a fost ales pentru a exemplifica urmările posibile ale nesupunerii”.
În noaptea de 9-10 decembrie 1956, la scurt timp după aniversarea împlinirii a 21 de ani, Labis s-a dus la restaurantul Capsa, apoi la restaurantul Victoria, a plecat să ia un tramvai pentru a se întâlni cu Maria Polevoi, o dansatoare în trupa Armatei pe care o întâlnise în acea seară si despre care nu se stie dacă nu a avut de jucat un rol în aceast㠄piesă”. Labis a fost împins din spate de către o persoană, îmbrâncitura l-a proiectat pe grătarul dintre vagoane, a căzut cu capul pe caldarâm, măduva spinării i-a fost secționată. Trupul fiindu-i paralizat, la spital mai era constient, dar chirurgii nu l-au putut salva. Acolo, a soptit un poem prietenului său Aurel Covaci, importantă mărturie a mortii sale: „Pasărea cu clont de rubin / S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat. / Nu mai pot s-o mângâi. / M-a strivit, / Pasărea cu clont de rubin, / Iar mâine Puii păsării cu clont de rubin, / Ciugulind prin tărână, / Vor găsi poate / Urmele poetului Nicolae Labis / Care va rămâne o amintire frumoasă...”
Despre acele zile de cosmar, vorbeste sora lui Lae (asa îi spuneau prietenii si cei din familie) - Margareta Labis: „Anunțat telegrafic, tata a venit imediat direct la spital si timp de 11 zile si-a îngrijit copilul cu o tărie rar întâlnită, înfruntând nesomnul, oboseala si suferința. Fusese chemat la Comitetul Central al partidului, unde a suportat reprosuri nemeritate. S-ar fi cuvenit ca el să le facă, deoarece îi fusese luat copilul fără să i se asigure o locuință. A răbdat fără să scoată o vorbă”. În ultimele clipe ale vietii lui Lae, Margareta a intrat din nou în salon si a relatat acele momente: „La micul aparat de radio de pe noptieră se auzea destul de tare romanța „La umbra nucului bătrân”. Am încercat să dau mai încet ca nu cumva aluziile textului să-l întristeze. A strigat, aproape, la mine: „Nu, nu, nu închide, lasă...”. Avea ochii închisi si buzele rosii aproape aprinse de temperatură. După ce s-a terminat melodia, a avut imaginea plaiurilor natale cu fânețele înflorite în plină vară. Numea pe rând toate florile de câmp, le admira culorile si parfumul. După o mică pauză, a continuat: „Viața este atât de frumoasă numai dacă stii s-o trăiesti”. Simțind parcă deodată fiorul iernii, a deschis ochii, soptind: În munții nostri astăzi zăpezile torc lenesi/ Izvoarele îngheață în clinchete subțiri/ Si caprele de munte...”
Pe 22 decembrie, la ora 2 dimineata, a murit. Două zile mai târziu, la amiază, persoane îndoliate s-au adunat la Casa Scriitorilor, unde mai multi scriitori proeminenti au citit si poemul său Moartea Căprioarei. A fost înmormântat la cimitirul Bellu, după ce procesiunea funerară a trecut prin fata mormântului lui Mihai Eminescu.
Unii contemporani sau martori oculari susțin că ar fi putut fi vorba de un asasinat politic, dat fiindcă în acea perioadă nu era „în relații cordiale cu Securitatea”. Talentul excepțional al lui Labis a provocat invidii pe măsură, în rândul colegilor, dar si în cele ale oficialităților, care se temeau de viziunea sa, de scrierile sale si era urmărit pas cu pas, el mărturisindu-i acest lucru surorii sale Margareta. Labis se trezise din „fumul” comunismului, îsi dăduse seama curând de poluarea în care se trăia si de pericolul care ne pândea, fiindcă asa sunt poetii, de cele mai multe ori – vizionari. Într-un articol am găsit scris: „Nu are importanță că Labis era sau nu beat, temă recurentă de discuție, el ar fi avut aceeasi soartă, dacă acceptăm că a fost îmbrâncit”. Stela Covaci afirmă cu certitudine că Labis a fost „lichidat" de Securitate. Părerea ei se bazează pe campania orchestrată de Securitate, atât printr-o supraveghere continuă a poetului de către agenții ei, cât si prin intermediul unor colegi sau profesori scriitori, care îl criticau în toate împrejurările pentru comportamentul lui rebel si pentru poeziile lui neconforme cu doctrina realismului-socialist.
Dar, personal, nu cred că adevărul va fi aflat vreodată, fiindcă Securitatea lucra „cu mănusi”, oamenii ei erau scoliti după ultima „tehnologie” a crimei. Lucrau psihologic, aflau punctele slabe ale individului si loveau în punctul cel mai slab. Nu cred că le-a fost greu să lovească un adolescent cuprins de efuziuni tineresti, fiindcă la 21 de ani, Nicolae Labis era un adolescent, un adolescent genial. Despre adolescentă scria Marquez că este vârsta marilor valori, când se produc eruptii vulcanice, „când ai revelatii de o intensitate cu care nu te vei mai întâlni. Apoi esti tânăr, intri în viată si gusti din ea, din amărăciunea si dulceata ei, din înfrângere si izbândă. Este vârsta la care încă mai poti să alegi, încă mai poti prinde trenul spre destinatia perfectă. Timpul nu este, încă, pierdut. Trebuie, doar, să te gândesti bine, trebuie să fii inspirat, trebuie să ai noroc”. Labis păsise spre tinerete, a gândit, a fost inspirat, dar nu a avut norocul de a putea merge pe drumul pe care ar fi vrut, fiindcă nu i s-a permis… Protipendada comunistă care se credea „zeitate” când afla de la informatorii securitătii că individului îi plac femeile, hotăra: „Să i se dea femeia!” Si i se trimetea femeia; dacă afla că îi place băutura, hotăra: „Să i se dea băutură!” Si i se oferea băutura. Si totul până la „terminarea” individului, căderea lui în mlastină sau lichidarea fizică. Perfidia si cruzimea erau trăsăturile de caracter care se cultivau, încercându-se estomparea trăsăturilor nobile ale poporului român.
Chiar dacă el nu a fost asasinat, Labis a fost cu sigurantă un ghimpe în coasta regimului. După Revolutia română din 1989, Gheorghe Tomozei a scris, „Labis este primul poet român disident. [...] El a anuntat o pauză feroce între poezie si ideologia zilei. Mai mult decât sigur, închisoarea nu era prea departe pentru el”. Securitatea a făcut notă din convorbirile sale private, notând că a „defăimat regimul comunist”, iar poemele lui contineau prea multe teme voalat anti-comuniste. La data de 03 noiembrie 1956, ni se spune, la o nuntă la care au participat aproximativ o duzină de oameni, el a cântat imnul Regatului din România, Trăiască Regele. La Capsa, în timpul unei discutii anti-sovietice privind revolutia maghiar㠖 recentă atunci -, s-a ridicat si a recitat cu voce tare Doina lui Eminescu, poem patriotic interzis. De asemenea el a participat la reuniuni în cursul miscării studentesti în Bucuresti, din 1956, care au fost urmate de represiuni viguroase. Având în vedere popularitatea lui în crestere, un proces ar fi fost incomod”.
George Călinescu scria despre el: „eu nici un mă întreb ce ar fi devenit dacă trăia, pentru că îl consider un poet pe deplin exprimat, de la care au rămas câteva poeme încântătoare…”
În urma lui s-au editat volumele de care stiu: Primele iubiri (1956) în care trăirea lirică este intensă, cuprinsă toat㠄între prospețimea candorii infantile în receptarea lumii si conservarea acestei ingenuități până la o crispare tragică”; Lupta cu inertia (1958) în care recunoaste existenta compromisului, a duplicitătii ori a indolenței, detestând aceste atitudini ale oamenilor.
În poezia Primele iubiri, de exemplu, lirismul confesiv te subjugă: „Azi sunt îndrăgostit. E un curcubeu/ Deasupra lumii sufletului meu / Vin cerbii mei în goană să se-adune / Si către el privirile-si tintesc - / Un codru nesfârsit de coarne brune / În care mii de stele strălucesc…” sau în poezia Biografie : „Stiu eu, mama si-a zis ca mă nasc într-o zodie bună; / Plinului pântec asa îi cânta într-o noapte cu lună. / Trăsnete reci de furtună vedea cum în zare detună. / Stiu eu, mama si-a zis că mă nasc într-o zodie bunㅔ Nu a scris „mama a zis”, ci „mama si-a zis”… Genial!
În „Lupta cu inertia”: „Tot ce-am iubit, niciodată / N-am mistuit într-al timpului pasnic trecut. / Tot ce-am putut să privesc / Mi s-a părut din cale afară / De crunt ori Dumnezeiesc - / Nu i-am dat voie să moară”, remarcându-se frenezia trăirii poetice a existenței , ceea ce este AUR în poezia lui Labis.
Sau, cum vorbeste George Călinescu despre candoarea lui autobiografică, în versurile: „Mângâie-mi părul. Astăzi mi-i aspru si sărat, / Aproape-ntotdeauna a fost la fel, îmi pare… / De colburi nins, cu vânturi si ploi amestecat, / În zgura de la trenuri scăldat si-n stropi de mare. / Ce larg mă simt si lacom si niciodată plin! / Sorb prin pupile lumea si-n taină cu auzul, / Nepotolit ca-n fata paharelor de vin / Ce-mi scapără-n mustată stropi limpezi ca hurmuzul. / Am strâns atâtea drumuri în mine ca pe-un ghem, / Tam-tamuri de copite în mine aspre sună / Dar tot mi-e dor de ducă, spre mine încă chem / Acele panglici albe pudrate-n colb de lună.”
Entuziasmul său juvenil a alunecat, consecintă a îndoctrinării din acea scoală de scriitori, exprimându-se convingător si naiv în versuri: „…Viata ni se cheamă-n înclestarea / Supremei bătălii pe câmp deschis. / Si-asa ea ni-i revoltător de scurtă / Ca s-o mai dăm pe lene si plictis.[…] O clasă ne-a născut – cea proletară - / Ea ne-a născut, ori ea ne-a renăscut. / În numele natalei noastre clase / Stârpi-vom jaf, si lepră, si scorbut. […] Suntem în miezul unui ev de foc, / Si-i dăm a-nsufletirii noastre vamă. / Cei ce nu ard dezlăntuit ca noi / In flăcările noastre se destramă.” Dar o minte lucidă, nu avea să se înece în acele mistificări, curând, foarte curând, adevărul relevându-i-se.
Si amintesc cuvintele lui Nichita Stănescu: „A venit toamna când luna căpruie catifelează genele aurii ale frunzelor, si un dor de Nicolae Labis mă cuprinde si din nou la masa mea pun un pahar plin cu vin rosu mai mult. Cine stie? Dacă i-o fi sete si va veni să-l bea?”
Când ne amintim de Labis, să ne amintim de minunatul său poem „Moartea căprioarei”, capodopera liricii lui, descrierea vânătorii, poem în care Labis se desparte de copilărie, trecând spre adolescentă, maturitate chiar prin descoperirea tainelor universului care leagă viata de moarte. Prima strofă a poeziei transcrie un peisaj halucinant, de sfârsit de lume, peisajul secetei si al morții de după al doilea război mondial, în impresionante imagini: „Seceta a ucis orice boare de vânt. / Soarele s-a topit si a curs pe pământ. / A rămas cerul fierbinte si gol. / Ciuturile scot din fântână nămol. / Peste păduri tot mai des focuri, focuri, / Dansează sălbatice, satanice jocuri”.
Strofele următoare sunt scene ale vânătorii, prin care se trece de la evocarea faptelor la reverberarea lor în străfundurile constiinței copilului. Gradația evenimentelor si a trăirilor corespunzătoare este ascendentă, poetul punând accentul pe paralelismul stabilit între natură, pe care o întelege atât de bine, si vibrațiile sufletului: „Mă iau după tata la deal printre târsuri,/ Si brazii mă zgârie, răi si uscați./ Pornim amândoi vânătoarea de capre,/ Vânătoarea foametei în munții Carpați./ Setea mă năruie. Fierbe pe piatră/ Firul de apă prelins pe cismea./ Tâmpla apasă pe umăr. Păsesc ca pe o altă/ Planetă, imensă, străină si grea.// Asteptăm într-un loc unde încă mai sună,/ Din strunele undelor line, izvoarele./ Când va scăpăta soarele, când va licări luna,/ Aici vor veni în sirag să s-adape/ Una câte una căprioarele./ Spun tatii că mi-i sete si-mi face semn să tac./ Amețitoare apă, ce limpede te clatini!/ Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri/ La ceas oprit de lege si de datini.[…] Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit, / Stiam ca va muri si c-o s-o doară. / Mi se părea că retrăiesc un mit / Cu fata prefăcută - n căprioară. / De sus, lumina palidă, lunară, / Cernea pe blana-i caldă flori calde de cires. / Vai cum doream ca pentru - întâia oară / Bătaia pustii tatii să dea gres! / Dar văile vuiră. Căzută în genunchi, / Ea ridicase capul, îl clătină spre stele, / Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă / Fugare roiuri negre de mărgele. / O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri, / Si viata căprioarei spre zările târzii / Zburase lin, cu tipăt, ca păsările toamna / Când lasă cuiburi sure si pustii. / Împleticit m-am dus si i-am închis / Ochii umbrosi, trist străjuiti de coarne, / Si-am tresărit tăcut si alb când tata / Mi-a suierat cu bucurie: - Avem carne! / Spun tatii că mi-i sete si-mi face semn să beau. / Ametitoare apă, ce-ntunecat te clatini! / Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit / La ceas oprit de lege si de datini... […] Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau să trăiesc si-as vrea .... / Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Si codrul, ce adânc! / Plâng. Ce gândeste tata? Mănânc si plâng. Mănânc!”
„A murit, mărturiseste tot Stela Covaci, când furios, când sperând, părându-i rău si iubind cu ardoare viața si oamenii, implorând în ultimele ceasuri să i se aducă ozon de pe culmile unde se adapă căprioara.”
Spunea cineva despre poezie că este „meditatie si inspiratie”, destui oameni fiind cei care meditează, dar putini cei care sunt si inspirati. Si închei cu cuvintele lui Alexandru Macedonski: „Poetul este un Rege si i se cuvine un Tron.”


– Carolina de Nord, SUA




Vavila Popovici    12/2/2013


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian