Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Fragmente din recentul volum ; Căruta merge mai departe

„Tăsică, tu stii, mă, care e Steaua Polară?” sparse linistea noptii glasul lui Gută Vizitiul si Tăsică avu senzatia că vorbele au contur si forme fizice, că se rostogoliseră amenintător, ca niste ghiulele ucigase, din gura omuletului pirpiriu asezat cu fundul pe scândura lată, bătută în cuie în partea din fată a loitrelor cărutei.

În fapt, Gută Vizitiul abia rostise cuvintele, aproape în soaptă, temător si îngrijorat. Dacă n-ar fi avut încuibată în suflet frica de hăul de păcură al noptii, de fantomele muntilor care parcă stăteau să se prăvălească peste ei, ceea ce îi si amplificase perceptia vorbelor colegului lui, Tăsică ar fi constatat chiar că acesta abia putuse vorbi, că vocea îi era gâtuită si tremurată, încărcată de spaime.
Opriseră de niste minute bune la o părelnică răscruce de drumuri, foarte vag deslusită în întunericul noptii si se întrebau dacă să apuce la dreapta, spre nord cum ar veni, pe lângă niste pete albicioase unde îsi aminteau că ziua văzuseră acolo niste pietre ale muntelui, spălate de ploile timpului si neacoperite cu vreo vegetatie.
Gută repetă întrebarea si, de data aceasta, Tăsică prinse exact tonalitatea si intensitatea cuvintelor, dar asta nu avu menirea să-l linistească, ci dimpotrivă, frică cu frică îsi dădură mâna si se asezară, mai apăsătoare decât coviltirul cărutei, peste umerii celor doi tineri, încă niste copii, putin trecuti de douăzeci de ani, acum rătăciti între munti.
– Dacă nu li s-ar fi stricat ălora de la brutărie ce dracu ziceau că li s-a stricat si ne-ar fi dat pâine măcar până-n scăpătatul soarelui... Dar nu mai avea nicio importantă ce murmura, mai mult pentru sine, Tăsică.

Povestea era că mai multe cărări, acolo, între munti, porneau cam la fel si mare lucru, chiar si ziua, să nu nimeresti pe o alta decât aceea care-ti trebuia. Al treilea drum ar fi fost al lor, dar ploaia de mai devreme, când se adăpostiseră în partea din spate a cărutei, sub coviltir, si întunericul de păcură îi încurcaseră si le pierduseră firul.
– La ce-ti trebuie Steaua Polară, nu vezi că e nour, bine măcar că se potoli ploaia.
– Nu, da' mă gândeam, asa, că dacă stii si dacă se face senin..., că e vară si ploile sunt trecătoare..., o să putem să ne orientăm mai bine.
Tăsică nu-l contrazise, poate că avea dreptate, dar parcă auzise el că asta, cu Steaua Polară, e bună pe câmpie sau pe mare, dar e mai greu printre niste munti, unde văile se întâlnesc haotic si tot asa se despart, după cine stie ce legi ale devălmăsiei la formarea muntilor sau, poate, după nicio lege.
Santierul lor era la vreo opt-zece kilometri de Bumbu, asezarea de la gura râului, dar ceva mai aproape, cam pe la jumătatea distantei, unde muntii se depărtau unii de altii si lăsau un loc potrivă mai larg, aranjaseră depozitele de alimente, de cazarmament si de scule, după care tot acolo construiseră si o brutărie. Valea aceea îl impresionase pe Gută de cum venise pe santier, înrolat voluntar prin OTS, care era Organizatia Tineretului Sătesc. Coborâse din tren, că până pe acolo mergea trenul, mai departe urma să construiască ei, împreună cu ceilalti vreo douăzeci pe care, la centrul zonal de recrutare, îi constituiseră în brigada „Fulgerul”, denumire de care se entuziasmaseră, bătând din palme, când le fusese anuntată. Atunci se întâlniseră Gută si Tăsică si constataseră, nu după multă vreme, că erau din sate apropiate. Dar pe Gută organizarea din valea aceea îl impresionase mai mult decât pe Tăsică, acesta din urmă fiind avantajat de faptul că trecuse binisor prin lume, muncise de pe la paispe ani, slugă în Bucuresti. „Vezi tu, mă Tăsică, se destăinuise el odată, până în valea asta eu n-am mai văzut niciodată mai mult de câtiva saci de grâu aruncati într-un colt de odaie, o căpistere în care erau câtiva pumni de făină si niste oase atârnate pe cos, după Crăciun. Dar aici..., uită-te tu aici! Toate barăcile astea gem de conserve si de borcane si de putini cu brânză si de de toate. Doar pâinea o aducem noi, cu căruta. Si barăcile alea de alături, pline cu toale. Eu când am văzut că mă lasă să aleg si cămasă, si salopetă si bocanci cu tălpi de lemn am zis că a dat norocu' peste mine”.
– Dacă se înseninează si dacă o să vedem Steaua Polară... părea să fi făcut un fix Gută, care, nu stiu de ce, luă o piatră de la picioare si o aruncă „zvârrrr!” în sus, în noaptea de păcură, probabil pentru a despica norii si a-i apărea căutata stea călăuzitoare a nevoiasilor.

„Zvârrrr!” săgetă amurgul o pasăre care se aciuise sau poate îsi făcuse cuibul undeva între cruci, la câtiva metri de cavoul familiei lui nenea Tăsică. El hotărâse – decisese, cum îi zisese nevestei – încă de pe la chindie, să doarmă noaptea aceea în cimitir si să păzească de hoti coloana pe care o aduseseră de la turnătorie. Era o coloană a infinitului din bronz lucitor ca aurul, proaspăt turnată în tipare, redusă la scară, de doi metri înălțime, a cărei realizare îi dăduse lui nenea Tăsică mare bătaie de cap. Dar nu se lăsase, căutase până găsise un atelier care să o facă, hotărât să-si ducă la îndeplinire un vis al lui.
– Leano, eu am decis să mă duc si să păzesc coloana la noapte.
– Cum să te duci, Tăsică, să dormi în cimitir? Ce-ai, nu ti-e bine? N-ajunge cât ai alergat pentru ea, că de-o jumătate de an esti tot pe drumuri, acum te mai duci s-o si păzesti. Lasă că te-o păzi ea pe tine, când o să te muti în deal... O mie de ani o să te păzească. Acum, cine păcatele mele s-o ia, că e grea, n-o pot duce nici până la poarta cimitirului.
– Nu, nu. Mă duc acolo, trebuie s-o păzesc! Se pot întâmpla multe, eu știu. Stai să-ti spun! Când am pornit eu la construit orasul ...
– Lasă că stiu povestea, aia era adevărată, îl domoli femeia care stia că dacă se apucă Tăsică de povestit – si avea ce povesti, viata lui fusese cât mai multe romane si mai era si acum – o să treacă cine stie cât timp si pe urmă tot el o să zică: „Nu-mi pregătisi ceva de mâncare, de pachet, n-auzi că mă duc să păzesc coloana?” asa că, resemnată si împăciuitoare, fu de acord cu el. Bine, dacă ti-e frică să n-o fure..., du-te si păzeste-o. Poate ai si tu dreptate.
Mama Leana asezase într-o plasă câteva rosii, niste brânză, pâine si adăugase ouăle fierte care, câte cinci-sase, nu lipseau niciodată dintr-un castron asezat pe masa din bucătărie.
– Te duci singur sau mai iei pe cineva să-ti tină de urât? mai încercă ea să-i afle gândurile sau, cine stie, poate se răzgândeste.
– Singur, de ce să mai iau? Ce crezi tu că-ti fac mortii? De vii trebuie să te feresti, că de-aia mă si duc. Ăia, săracii..., oale si ulcele. Doar noi ce-i mai pomenim...
Pe drum hotărâse însă – poate „decisese”, cine stie – să-i mai zică unuia din sat, Sandu lu’ Hamalu, care mai în toate zilele venea să-i lucreze prin curte, să meargă cu el. Oricum e nevoie să-l cheme pentru a doua zi dimineata, când coloana trebuia demontată de pe scara de lemn pe care fusese transportată, apoi asezată si fixată în soclul ce fusese deja pregătit.
Sandu lu’ Hamalu nu era însă acasă, ca de obicei. El doar dormea acasă, iar ziua, de dimineată până noaptea, muncea spetindu-se pe la unul si pe la altul, aproape degeaba si fără să lege două-n tei. Îi spusese însă nevestei lui despre ce este vorba, să vină în deal la cimitir, să păzească de hoti coloana, si aceea îl asigurase că o să-i spună si că precis va veni.
Unchiul Tăsică stia că o să vină, n-avea importantă când si cum, adică putea să mai adăste cine stie cât pe unde muncea si putea să vină ori treaz ori beat, dar de venit sigur avea să vină, putea să-l astepte linistit. Îsi asezase chiar în fata cavoului familiei lor o scurteică de-a unui străbunic, trecută din ladă-n ladă si roasă pe alocuri de molii, pe care mama Leana i-o dăduse s-o aibă de asternut.
„Dacă ar fi venit si ei ca oamenii, mai multi, o si puneam tot azi, scăpam de griji. Dar asa sunt meseriasii ăstia, au rămas cum îi stiam, nu s-au întors la capitalismul ăla de dinainte de război. Ei, o să vină mâine, numai să facă treabă bună!”
Nenea Tăsică era încrezător si sezuse asa, într-o rână, nici el nu stia cât, pe scurteica unuia ale cărui oase zăceau vreo doi metri mai jos si mai la vale.
„Zvârrrr!” zbură o a doua pasăre, exact în directia Luceafărului de seară care începuse să clipească spre apus si unchiul Tăsică crezu o clipă că Gută zvârlise cu încă o piatră către cerul înnorat si negru, spre a-l despica si a face să se vadă Steaua Polară.

Pe coama dealului opus celui care purta în coastă cimitirul, peste apa pârâului Văiuta, se ivi o geană de lumină gălbuie, care crestea încet si se întetea, de parcă dealul ar fi fost un sfânt din icoane, cu crestetul învăluit în aura sfinteniei. Era semnul că o să apară si luna, care nu întârzie prea mult si se ridică, plină si rosiatică, în spatele ulmului de la fostul han al Priboienilor. Se duseseră toate, Priboienii unul câte unul, care de moarte bună, care de bolile puscăriilor si deportărilor sau unul, de-o seamă cu Tăsică, împuscat prin munti după război, împreună cu alti partizani. Tot asa se duseseră hanul si acareturile, scândură cu scândură si piatră cu piatră, cărate parcă la întrecere de hotii din două sate. Pentru că hanul era acolo, sus, pe creastă, pe unde trecea din vechi vremuri un drum al străjerilor care tineau sub observatie, până la mare distantă, cele două văi, de o parte si de alta a dealului. Altii ziceau că însusi Priboianu ăl bătrân, un stră-străbunic al celor ce pieriseră în anii războiului si după, obol încercărilor de apărare a unor rânduieli în care crescuseră si crezuseră, ar fi construit acolo hanul, spre a putea el însusi să privească peste văi, cât îi tineau mosiile, să nu treacă niciun om si niciun car pe care să nu-l vadă. Povesti, cine să mai stie adevărul adevărat, că prin locurile acelea n-au existat cultul documentelor si cel al păstrării constructiilor, ci cultul secretomaniei, ascunzisurilor si distrugerii. Dacă ar fi existat documente, oamnii ar fi putut să-și dea mai bine seama de cum a fost. De-aia s-a si întâmplat că în părtile de tară de la munti în jos, cum ar veni pe hartă, când s-a pus problema reconstituirii vechilor proprietăti, după revolutia aia sau ce-o fi fost în `89, s-a ales puradiciul. Nu ca de la munti în sus, unde s-au simtit mintea si mâna neamtului de la Viena si existau, pe sute de ani, cadastrele si foile de proprietate. Asta nu înseamnă că pe acolo nu s-ar fi furat sau n-ar fi existat înselătorii în anii ăstia fără căpătâi, dar măcar acolo totul a fost făcut temeinic, ca la carte. Si dacă n-au fost documentele, au început cu martorii, cu povestile din bătrâni, cu traditia... Dar traditia, ca să aibă un rost, trebuie să să se verifice prin ceva, să aibă o anume seriozitate. Altfel, depinde cine povesteste. Si dacă s-a tot povestit, din tată-n fiu si din neam în neam, iar fiecare a mai scos si a mai adăugat câte ceva, după cum i-a convenit lui, apăi atunci e clar cum e si cu adevărurile astea. Chiar si povestile cu neamul Priboienilor, că erau multe povesti, se băteau cap în cap si demonstrau, chiar ele, puse una lângă alta, că nu totdeauna se legau lucrurile. Nenea Tăsică stia însă povestea adevărată, trăită chiar de el, a averii care se topise scândură cu scândură si piatră cu piatră, până când în vârful dealului rămăsese numai pianul, siluetă ciudată, hârâind sinistru, răgusit de rugină, în coptul perelor de toamnă.
Nenea Tăsică privea cum luna se iveste întreagă în spatele ulmului, singur supravietuitor al vremurilor când hanul Priboienilor era în floare si, pentru câteva clipe, ulmul se află în întregime în cercul galben miscător, ca un desen în penită din vremurile de demult.

Poate că asa fusese cândva, privit de pe dealul cimitirului, si hanul, desen pe lună miscătoare sau poate pianul, când rămăsese el singur pe planseul neatins de nimeni, poate tocmai pentru că pe el stătea pianul, al camerei fetei celei mici a lui Iancu Priboianu, moartă de tuberculoză în toamna când începea războiul.
Fata aceea, Maria, ajunsese la douăzeci de ani si era tot nemăritată, cum nu se întâmpla cu fetele de boieri sau de negustori, vânate de timpuriu de flăcăii altor boieri si altor negustori, spre a-si întări averile si a păstra albăstreala sângelui, ceea ce, de foarte multe ori, era chiar aranjat de boierii sau de negustorii cei bătrâni, pe când odraslele încă li se jucau în tărână sau abia primiseră botezul. Si cum se întâmplase cu cele două surori mai mari, Polina si Domnica, măritate amândouă când nici nu împliniseră saispe ani. Maria ceruse însă să meargă la scoala de muzică, la Conservatorul din Bucuresti, fascinată de faptul că cineva din neamul lor, o mătusă, sora lui bunicu-său dinspre tată, care se măritase si ea de timpuriu cu un negustor din Timisoara, fusese mare pianistă si cântase la opera de acolo. Venise pe la han, bătrână, la putină vreme după ce Iancu Priboianu îi cumpărase Mariei pian, si fata urmărea ore în sir cum degetele i se jucau pe clape, rugând-o încă o dată si încă o dată să mai cânte pentru ea.
În vacantele Mariei, vara, în serile când dogoarea zilei era înlocuită de adierile răcoroase si parfumate ale câte unei pale de vânt, sunetele pianului răzbăteau până în satele de pe cele două văi si oamenii iesiti pe la porti în răscruciuri, ascultau si îsi imaginau, fără să înteleagă muzica aceea, un fel de luptă între fată si pian. Chiar si în vara de dinainte de a muri Maria, când se stia că părintii umblau cu ea pe la doctori, s-au mai auzit cântecele. Nu mai era însă lupta aceea cu fiara cea neagră - multi oameni văzuseră pianul când îl adusese Priboianu si îl urcase în cameră - ci niste mângâieri si tânguieli mai blajine, asezate si molcome. Rar se mai auzea în ambele sate, oricât ar fi fost serile de linistite, ci norocosi erau când unii când altii, după cum se întâmpla să adie vântul dinspre han spre unul dintre sate.

Vreo doi-trei ani a durat până când hotii satelor au devalizat averea Priboienilor. Nimeni dintre ei nu mai locuia acolo, slugile simtiseră aerul unor alte vremuri si căutau de căpătuială, iar multora le era teamă să spună că ar fi avut vreo legătură cu stăpânii. Mai întâi au apărut geamurile sparte si sticle goale de băutură aruncate printre copacii din preajmă. Apoi niste usi descuiate, pe care putea să intre si să iasă cine voia, până când usile au dispărut cu totul. După care hotii au prins curaj. Odăile au fost golite una câte una si, la un moment dat, într-o dimineată, hanul nu mai avea acoperisul pe o latură. Nimeni nu s-a interesat însă ce se întâmplase, nici primăria, nici militienii, astfel încât făptasii, câti vor fi fost, si-au văzut mai departe de treabă, continuând cu desprinderea căpriorilor, dislocarea grinzilor si a cărămizilor din ziduri, plus că acareturile din curte aproape că nu mai erau.
Si mobilierul a fost luat tot scândură cu scândură, pentru că nimeni nu îndrăznea să ducă în casă lucruri boieresti de care să se folosească el. Faptul că distrugeau si furau nu-l lua nimeni în seamă, puteau să ia oricât, era din averea făcută de unul care supsese sângele poporului, după o expresie care circula intens prin toate satele. E adevărat că acolo, la han, se supsese, dar supseseră ei, chiar unii dintre hoti, toi după toi, pahar după pahar si tap după tap si, da, contribuiseră cu ceva la averea agonisită de negustorul-hangiu. Cert e că nu-i întreba nimeni de ce o distrugeau si vorbeau oamenii că nu erau doar hotii cunoscuti ai satelor, sărăntocii si haimanalele, ci si unii despre care n-ai fi crezut. Doar că nu-i dovedea nimeni, nici dacă i-ar fi căutat. Cărămizile se asezau în alte ziduri, căpriorii sau grinzile îsi găsiseră locul în alte case, cine să mai scotocească după ele.
Cu mobilierul era însă altceva. Nu putea fi luat întreg, cum nici casa, nici magazia, nici chioscul de vară nu puteau fi luate întregi. Dacă s-ar fi întâmplat asa, imediat el, hotul, devenea posesorul unor bunuri pentru care – că le detinea, nu că le furase – putea să ajungă la Canal. Când au desfăcut biblioteca, au însirat cărtile prin cameră. N-au luat niciuna. Stiau câte trăsese învătătorul si cât îl mai târâseră pe la militie să spună unde ascunde niste cărti de dinainte de război si putin a lipsit să nu-l aresteze, iar asta nu s-a întâmplat doar pentru că noul primar îi datora oarecum recunoștință, pentru că îl dusese el, învățătorul, odată, când era mic, cu sareta, la spital si îi povestiseră părintii că îi salvase viata.
Ploile au căzut peste cărti, iar când au dispărut zidurile vântul a început să le împrăstie prin fosta curte si pe câmp. Nenea Tăsică a văzut cum zburau filele cu povesti si cu legende, cum dansau printre copaci maresalul si regele, regina si printesele, domnite, domnitori si savanti. Săltau în sunetul vântului portretele lor din cărtile de istorie si din almanahuri, până când cineva a spus treaba asta la militie. Si militienii au venit chiar în mijlocul unui bal, când dansul era mai drăcesc, pentru că vântul îsi găsise să învârtejească puternic aerul tocmai prin acele locuri. Iar filele se desprinseseră si se risipiseră, stăteau domnite pitulate prin iarbă si râdeau domnitori agătati prin crengi de copaci. Au chemat mai multi oameni de-ai lor, proaspăt membri de partid si copiii din mahalaua lui Tăsică, între care si el, au privit cum se aprinde rugul si cum se răsucesc trupuri si portrete, arzând dinspre margini spre mijloc, până când totul se transforma în scrum. Cei care n-au binevoit să treacă din prima în lumea cenusii au făcut-o atunci când chiar seful de post, să fie sigur că nimic nu scapă, a răscolit cu furca de fier jarul si cărtile semiarse, pătrunzând prin vieti povestite si prin trupuri sau chipuri din cărti de învătătură, ca la un alt si altfel nouă sute sapte. Iar asta este povestea adevărată, văzută de nenea Tăsică si de alti copii, precum si de unii dintre oamenii din sat, care au avut curajul să privească din ascunzisuri, dar care n-au povestit nicodată. Si asa s-a infiltrat în traditie doar ce scriau noile cărti si noile manuale, sau ce spuneau, pe la adunări, activistii trimisi de la centru: că s-a făcut dreptate si că au fost pedepsiti cei ce au supt sângele poporului. Când a venit vremea să se poată povesti, oamenii aceia muriseră demult, iar copiii de atunci, ca nenea Tăsică, dacă avuseseră norocul să trăiască mult, abia acum încercau să priceapă ceea ce văzuseră cu ochi de copii.

Pianul a rămas ultimul. Cine putea să îndrăznească să-l ia si să-si ducă în casă propria foaie de trimitere în Bărăgan sau la Canal? Nimeni. Adică să ai un pian? Haida-de! Se pare că a încercat totusi cineva să-l ia pe bucăti. A desfăcut capacul de la clape, rupând balamaua aceea de tablă galbenă care se întindea pe toată lungimea lui, dar atât. Nu l-a luat, l-a lăsat acolo, lângă mastodontul de abanos negru, rezemat într-o parte. Camera cu pianul a rezistat cel mai mult. Dar nu de grija acestuia, oricum ploua în ea ca afară, ci pentru că se răspândise zvonul despre bântuielile stafiei fetei moarte în acea cameră si se gândeau oamenii că dacă duc acasă cărămizile, stăpâna s-ar putea să vină să le caute. Până la urmă a învins spiritul locului, cum adică să lasi din mână ceva ce ai putea duce acasă, si asa au dispărut, încetul cu încetul si ultimele ziduri.

Atunci a început povestea cu silueta pianului profilată pe vârful dealului. Stătea pe planseul fostei camere ca pe un piedestal, cu capacul de la cutia clapelor rezemat de el. Veneau copii nestingheriti acum, apăsau alandala clapele mari, albe, si pe acelea mai mici, negre, visându-se pianisti. Dar nimeni n-a luat, multă vreme, nicio clapă. Nici copiii, nici hotii. Dacă vedea cineva o clapă de pian sau o coardă de pian în casa lor si îi spunea la militie?
Până într-o după amiază, când a avut loc ultimul concert al acelui instrument aristocratic. Se strânseseră nori negri peste deal si peste sat, iar oamenii alergau care-ncotro pe ulite, spre casele lor, pentru a nu-i prinde furtuna. N-au prea avut însă timp, pentru că totul s-a petrecut uluitor de repede. Câtiva copii erau cu oile pe dealul hanului si când s-a slobozit cerul s-au adăpostit repede sub ulmul pe care nenea Tăsică îl privise mai devreme desenat în cercul galben al lunii pline. Alături, la nici douăzeci de pasi, pianul înfrunta vântul si primii stropi. Peste el se apleca, gata să se rupă, o creangă din părul tomnatic care fusese plantat chiar lângă fereastra camerei si se ridicase cândva peste o parte a acoperisului hanului. Când începuse grindina, copiii zgribuliti si înfricosati de la rădăcina ulmului auziră cum, peste zgomotul vântului, se aud sunete de pian. Erau subtiri, firave, atâta cât puteau să le provoace bulgărasii de apă înghetată care cădeau pe clape. Curând însă, când vântul se întetise, grindina primea ajutor de la perele care se rostogoleau grele pe do, pe re, pe mi si asa mai departe, pe tonuri si semitonuri, ca si cum muzica ar fi circulat dintotdeauna prin sevele părului. Copii erau vrăjiti, nimeni niciodată n-a mai văzut si n-a mai auzit asa ceva, până când într-o clipă o lumină puternică si un zgomot asurzitor au cuprins totul, iar micii participanti la concert au văzut cum pianul se face tăndări si cum începe să ardă. Au fugit prin ploaie si prin grindină către sat, lăsând si oi si tot, iar oamenii spuneau mai apoi că pianul acela a fost norocul copiilor, că metalul de la coardele lui a atras fulgerul care, altfel, poate că ar fi atins ulmul.

Nenea Tăsică privea chiar acel ulm, care se mai vedea vag, ca într-o fotografie îmbătrânită de vreme. Luna se ridicase vreo două staturi de om si în cimitir începeau să prindă contur umbrele reci ale crucilor. Sandu lu’ Hamalu întârzia, dar nenea Tăsică stia că o să vină, treaz sau beat.
„Dacă ar fi fost luna asta atunci, noaptea, când am rătăcit cu Gută Vizitiul printre munti...!” gândi nenea Tăsică si privi cum parcă si bronzul coloanei lui era înviorat de razele lunii.





Mircea Pospai    11/27/2013


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian