Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Alba Iulia - Fragment din cartea „Popasurile vietii”

„De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o tară.”
Antoine de Saint - Exupery

Căci cea mai de preț avuție pe care o avem în viată ne este copilăria, cea care ne îndeamnă spre cunoastere si ne dă încredere în viață. Acum, copilăria mi se arată ca o printesă îmbrăcată în straie vălurite, translucide… Plecând din preajma mea cu multă vreme în urmă, pluteste undeva în văzduh si uneori îmi vorbeste de locurile prin care am trecut, îmi aminteste...
Din orăselul Bolgrad al Basarabiei noastre, în care am poposit pentru scurt timp, am plecat la Bălgrad (Cetatea Albă), numele mai demult al orasului Alba Iulia, oras cu însemnătate istorică, situat pe malul stâng al râului Mureș, în podișul Transilvaniei - zonă centrală a tării noastre - vegheat de Munții Apuseni și de Carpații Meridionali, cu vestitele vârfuri Pătru si Surianu ai muntilor Sebesului. Revenisem de fapt în zona judetului Alba, orasul Alba Iulia fiind la distantă rutieră de Câmpeni de numai 80 km.
Pământul acestei părti de tară este traversat de numeroase cursuri de apă, binecuvântat cu pământ fertil, relief variat și păduri întinse. Cele mai vechi vestigii arheologice din acest teritoriu datează din Paleolitic. Înainte de cucerirea romană, în apropierea actualului oras, exista localitatea dacică Apoulon. După cucerirea Daciei de către Traian, la începutul secolului al doilea d. H., o parte din Dacia a fost transformată în provincie a Imperiului Roman. Orasul s-a numit Apulum, fortificatia dacică preexistentă fiind extinsă. Ruinele zidului roman si ale portii sunt foarte bine conservate în prezent, existând „Traseul celor trei fortificatii” din Cetate. După retragerea armatei și administrației romane la sud de Dunăre, sub împăratul Aurelian, în anul 271 d. H., fosta provincie romană a fost locuită de o puternică populație autohtonă, care a dus mai departe continuitatea poporului român în secolele următoare. În 1199 orasul apare din nou atestat, de această dată sub numele de Alba Iulia, iar mai apoi drept capitală a Principatului Autonom al Transilvaniei (1542-1690) după înfrângerea Ungariei de către turci (1526). Denumirea latină a orasului a fost tradusă în documentele medievale redactate în limba slavonă drept Bălgrad (Cetatea Albă), numele provenind de la culoarea albă a zidurilor cetătii medievale, clădite din piatră, din latina „albus” si Iulia, de la cuvântul unguresc „gyula”. La sfârsitul epocii renascentiste, la curtea de la Alba Iulia a existat o adevărată dinastie de principi „apuseni" - Bathorestii.
În anul 1595 Mihai Viteazul a obținut două victorii importante împotriva Imperiului Otoman, prima la Călugăreni și a doua la Giurgiu, în urma lor încheindu-se pacea favorabilă Țării Românești și asigurându-se astfel, o anumită stabilitate în zonă, fapt care i-a permis voievodului cucerirea Transilvaniei și Moldovei, înfăptuind unirea tuturor teritoriilor locuite de populație de origine română. Astfel, Mihai Viteazu si-a făcut intrarea triumfătoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599, stabilind aici prima capitală vremelnică a tuturor românilor. A fost domnitor al Țării Românești (1593-1601), la care a alipit Transilvania (în 1599) și apoi Moldova (în 1600), devenind primul domnitor al celor trei țări românești unite, în condițiile în care principalele puteri ale vremii erau Imperiul German și cel Otoman.
Un asemenea succes, o asemenea strategie, a stârnit invidia, nemulțumirea dușmanilor săi externi și interni. „Dușmanii se repeziră asupra lui ca niște dihănii sălbatice, cu săbiile scoase. Ci unul dete cu sulița și-l lovi drept în inimă, iar altul degrabă îi tăie capul. Și căzu trupul lui cel frumos ca un copaciu, pentru că nu știuse, nici nu prilejise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează. Și rămaseră creștinii, și mai vârtos Țara Românească, săraci de dânsul", așa este descrisă de către cronicarii români uciderea mișelească a lui Mihai Viteazul, la Câmpia Turzii, în 1601. Domnitorul a rămas în istoria românilor drept făuritorul primei uniri a celor trei țări românești, iar uciderea lui a lungit timpul de așteptare a următoarei Uniri.
În Istoria românilor prin călători Nicolae Iorga aminteste de faima lui Mihai Viteazul, punând retoric întrebarea dacă ar fi fost posibil ca un popor să se bată cu oastea care avea în mijlocul ei steagul dusmanului trimis din Constantinopol, „fără dovada de energie natională încununată de succes si aureolată de glorie care e însăsi domnia lui Mihai Viteazul?”
Alba Iulia este un oras cu o mare încărcătură istorică! Îmi amintesc cum învătătoarea clasei a treia, când eram încă niste gâgâlici, ne-a vorbit despre Horia, Cloșca și Crișan si ne-a dus să vizităm locul unde au fost executati Horea si Closca. Atunci am aflat, mai târziu am înteles, momentele decisive ale luptei sociale și naționale ale poporului român din secolele XVIII și XIX care au inclus si județul Alba. Capii acelei răscoale din 1784 au fost încarcerați la Alba-Iulia, cercetați, dusi sub strictă pază militară, în celule separate: Horea la Poarta a III-a a cetătii, Cloșca la Poarta a IV-a, iar Crișan în corpul principal de gardă, o clădire care se afla în incinta Catedralei Ortodoxe, și apoi executați în mod barbar: Horea și Cloșca au fost torturați cu cruzime, trași pe roată în 1785, după ce Crișan, stiind ce-l astepta, s-a sinucis în temniță, spânzurându-se cu nojițele de la opinci. Răscoala moților a fost considerată drept una dintre cele mai violente mișcări sociale din Europa acelei vremi, dar ea a marcat intrarea poporului nostru în epoca modernă, prin trezirea conștiinței naționale. Sunt unii istorici care au comparat o cu Revoluția Franceză de la 1789, cele două mișcări asemănându-se, fiind vorba de aceeași epocă istorică, ambele urmărind lichidarea feudalismului si amândouă caracterizându-se printr-o mare violență.
Mai târziu, la 1 decembrie 1918, Alba-Iulia a fost locul unde Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și a Maramureșului cu România a fost decisă solemn de către Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia. Atunci s-a desăvârsit Unirea Statului Național Modern Român. Prin această unire, după cea a Basarabiei si apoi a Bucovinei, s-a împlinit visul neamului românesc, unirea într-un singur stat al tuturor românilor.
Aici, la Alba Iulia, amintirile pentru mine, sunt multe si destul de clare. Scoala mea era la mare distantă de o casă nouă în care locuiam, probabil închiriată de Administratia CAM la care lucra tata, situată dincolo de Cetate si dincolo de un cimitir al eroilor. În drumurile pe care le făceam de la scoală spre casă întârziam voit, oprindu-mă si făcând ochii mari la tot ceea ce descopeream. Treceam zilnic printr-una dintre cele patru porti ale cetătii - poarta a III-a. Zidurile cetătii aveau măretia lor, dar mie, la acea vârstă îmi păreau foarte înalte, reci, umede si mute. Nu-mi vorbeau fiindcă nu stiam nimic despre ele. Dincolo de zidurile cetătii erau dealuri blânde, serpuiri si răsuciri de drumuri. Mă mai opream si priveam de aproape pietrele zidului cetătii; descopeream porozităti, priveam muschiul verde catifelat, câte o urmă de pasăre sărită dintr-un copac si proiectată pe zidul cetătii sau ivită din zborul spre cer al păsărilor...
Despre atât de impresionanta Cetate bastionară Alba Carolina am aflat mult mai târziu. Construită ca un sistem de apărare împotriva turcilor, cât si pentru consolidarea puterii habsburgice în teritoriile ocupate, era una dintre cele mai impresionante fortificatii de acest gen din sud-estul Europei, ridicată între anii 1714-1739 la ordinul lui Carol al VI-lea de Habsburg. Zidurile ei construite din cărămidă si din piatră luată de la ruinele cetătii romane, se întind pe kilometri întregi si au grosimi impresionante. Forma fortificatiei este de tip stelat - Vauban (după numele arhitectului francez) cu bastioane la colturi, cu porti baroce, iar intrarea se face prin cele 6 porti monumentale, frumos decorate, unice în arhitectura militară europeană, dintre care patru sunt decorate cu statui si reliefuri. Din punct de vedere al amplasamentului, cetatea a fost ridicată peste alte două fortificații mai vechi, respectiv castrul roman al Legiunii a XIII-a Gemina și cetatea medievală Bălgrad. Se spune că 20.000 de iobagi români au lucrat la construcția cetății, lucrările de zidărie și pietrărie fiind făcute de muncitori și meșteri italieni, iar lucrările speciale de sculptură la porțile cetății și bastioane, realizate de o echipă de la Viena. Bogăția și varietatea decorului plastic oferă un caracter unic cetății, în rândul fortificațiilor de acest profil din Europa. Între zidurile ei s-au desfăsurat evenimente de cea mai mare importantă pentru istoria poporului român. După intrarea pe traseu, în partea dreaptă se pot vedea ruinele Portii de Sud a Castrului Roman si o parte din zidurile fortificatiei romane construită începând cu anul 106 d. H. Istoria este foarte interesantă, castrul s-a construit pentru cantonarea unei Legiuni dislocată din Vindobona (actuala Vienă) si pentru a păzi tinutul aurifer si drumul de transport al aurului către Roma. Migratiile succesive au determinat retragerea armatei romane, în jurul anului 271-275 d.Ch. Populatia autohtonă a trăit împreună cu veteranii legiunilor care au primit pământ stabilindu-se în zonă si au tinut împreună piept populatiilor migratoare.
Zilnic plecam singură spre scoala care era la distanta de aproximativ un kilometru. Distanta îmi părea enormă. Pe atunci, fiecare potecă avea mărimea unei străzi, pe care pasii mărunti si mici o străbăteau în continuă căutare si uimire. Iernile erau blânde în această parte a tării, verile călduroase, toamnele lungi. Si totusi, de câte ori mă întorceam de la scoală, întunericul parcă mă ajungea din urmă. Mă cuprindea o teamă că trebuia să trec prin poarta cetătii de piatră, cu linistea si întunericul ei intens. Eram asa de mică si din lumina încă existentă a zilei, dintr-o dată intram în întunericul si răcoarea portii pe care o traversam; alteori din lumina puternică a soarelui - în umbra zidurilor reci. Rareori eram însotită de o colegă care locuia în drum spre casa noastră, dar, de cele mai multe ori eram singură. După ce părintii mă învătaseră drumul, mama a spus că trebuie să mă descurc singură. Aproape de casă traversam un cimitir al eroilor, părăsit. Descoperisem acolo unele morminte a căror capace din beton erau date putin la o parte si puteam zări sicriele din lemn putrezite si oasele din sicrie. Curiozitatea copilului era atât de mare, încât mai zăboveam lângă acele morminte, uitându-mă atent, pe timpul zilei, la ceea ce era înăuntrul lor. A fost primul meu contact cu existenta mortii si mi se părea ceva de domeniul fantasticului. Nu îmi era teamă, străină fiindu-mi la acea vârstă, imaginea suferintei vreunui om care părăseste viata. Păstram secretul descoperirii mele, mă duceam de câte ori puteam să revăd acele schelete, gândind că într-o zi se vor îmbrăca cu carne si haine si vor iesi de acolo. Mai târziu l-am înteles pe Emil Cioran care juca fotbal în cimitirul Răsinari-ului, cu groparul, un om vesel cu care se împrietenise, folosind în loc de minge câte un craniu. „De câte ori nu i-am tinut companie groparului! Nici nu-ti închipui cât de adânc mi s-au întipărit în minte toate imaginile astea…” mărturisea Cioran. Avea credinta că acest fapt a avut un efect în subconstient, moartea devenind o obsesie pentru el în viată. Se poate! „Întreaga mea viață a stat sub semnul morții”, mai spunea Cioran. Nu m-am gândit niciodată la această posibilitate, dar‚ îmi amintesc că pe caietele mele din clasele de scoală erau scrise versurile lui Vlahută din poezia Din prag: „Nu de moarte mă cutremur, ci de vesnicia ei!” Bunica a citit si mi-a spus, cu glasul ei blând, că nu este bine să se gândească un copil la asa ceva si nici să nu mai pronunte cuvântul „moarte” vreodată.
În cimitir, primăvara, văzusem pentru prima oară în viata mea oi si miei zburdând printre morminte, păscând iarba. Găsind în drum excrementele lor, îmi amintesc că am scos din ghiozdan un caiet, am rupt o foaie si am strâns bilutele mici si negre si i le-am dus bucuroasă mamei, strigându-i: „Mama, am găsit măsline-n cimitir!” Noroc că nu mă tentase să gust din ele! Era în timpul războiului si o auzisem pe mama spunând că nu se mai găsesc măsline…
Desi iernile erau blânde, întruna din serile de iarnă, trecând prin cimitir spre casă si fiind întuneric, deoarece scoala avea programul după amiaza pentru copiii claselor mici, începuse dintr-o dată să ningă viscolit. Fulgii de zăpadă mă prinseseră în vârtejul lor si ametisem. Am scăpat din mână ghiozdanul si cu mânutele înghetate, nu-l mai puteam prinde din zăpada asternută. Frigul m-a cuprins, am început să strig si am avut norocul că servitoarea iesise din casă si venind în întâmpinarea mea mi-a auzit strigătul si m-a ajutat să ajung acasă.
Verile, în schimb, erau fermecătoare, căldurile suportabile. Nu am trăit la tară, să fiu binecuvântată de natură în copilărie si atunci încercam să o descopăr, să merg eu spre ea… Iubeam deschiderea cerului, iubeam florile si alergam spre o poiană, pe un deal de la marginea orasului, plin de mireasma proaspătă a ierburilor; un miros sălbatic si pur îmi năvălea în nări, pe când seara se lăsa linistită si greierii îsi începeau cântul. Acolo găseam o floare gingasă care se numea „Sângele voinicului” (Negritella rumba). Căpsorul meu tesuse povestea cu un făt-frumos care se luptase cu zmeii pentru a scăpa omenirea de Rău... Făt-frumos fusese rănit, sângele se scursese pe câmpul de luptă la apusul soarelui, iar a doua zi dimineata, flori rosii cu un parfum deosebit, au răsărit în acel loc si floarea s-a numit „Sângele voinicului”. Nădăjduiam pe atunci, în lungile mele plimbări făcute pe câmpul de la marginea orasului, să găsesc printre flori, un Făt-frumos, asa, precum în basmele pe care mi le citiseră - mama, tata. Mergeam deseori în poiana descoperită, culegeam flori de câmp si alergam să prind fluturi. Floricelele de culoare rosu carmin, de departe păreau niste picături de sânge; găseam maci rosii cu petale mătăsoase, romanite albe, albăstrele, gălbioare, pălăriute si mă întrebam cine le-a dat o formă atât de frumoasă, cine le-a colorat asa de diferit si mă bucuram de lumina risipită în culorile florilor. Mirosul discret al ierbii si al florilor de câmp îmi umpleau plămânii mici de copil… Tata îmi improvizase o plasă de prins fluturi, fiindcă îi spusesem cât erau de frumosi: imaculati, colorati în splendide culori diafane, valsând în aerul din jurul meu. Mă împiedicam de ierburile mari urmărind câte un fluture, cădeam si râdeam de câte ori eram păcălită. Fluturele zbura, se oprea pe câte o floare sau un fir de iarbă, îsi strângea aripile, apoi le desfăcea si relua zborul. Orice zbor îmi părea ceva serafic, zborul fluturelui mai mult ca cel al păsării, îmi sugera starea angelică, pe care o presupune orice imagine suitoare spre cer. Le urmăream zborul până la disparitie. Unii se asezau cuminti pe câte o floare si mă duceam spre ei tiptil si parcă mă vedeau si zburau… Alergam din nou după ei. Mă mai loveam la mâini sau la picioare de câte o piatră rătăcită printre ierburi, dar nu-mi păsa. Voiam să prind fluturele! Cel galben zburase, urmăream unul albastru, mai albastru si mai frumos ca cerul. Se întâmpla să-l prind în plasa improvizată. Gingăsia, fragilitatea fluturelui prins îmi producea totusi o senzatie de vinovătie. Mâinile mele erau atât de mari fată de trupul său, încât îl lăsam putin să se zbată, timp în care-i puteam privi plăpândul trup, frumoasele aripi, apoi îi dădeam drumul. Odată curiozitatea m-a determinat să-i prind aripile între degete. M-am minunat văzând praful fin colorat care-mi rămăsese pe degete, i-am dat drumul si am văzut că nu mai avea putere să zboare; sentimentul de vinovătie, de milă mi-a răvăsit sufletul. De unde să fi stiut că acel praf care de fapt era constituit din mici, foarte mici solzisori, pleacă atât de usor de pe acea aripioară care avea transparenta aerului? Întrebam cine i-a colorat asa de frumos si auzeam spunându-mi-se: „Doamne, Doamne!”. Si atât! Cine cunostea pe atunci legile fizice ale luminii care determinau aceste minunate culori?... Nu am mai repetat încercarea. Mai târziu, nu mai tin minte în ce clasă, la stiintele naturii eram sfătuiti de profesori să prindem fluturi si alte insecte, să le înfigem acul în trup, să facem asa-zisul „Insectar”. În acele momente mi-am amintit de fluturii după care alergasem si tare mă mai miram că oamenii maturi, cei care ne învată cum să fim buni, corecti etc., nu se gândesc la inimile acelea mici pe care le au fluturii… Dar câte amintiri nu s-au legat de flori si de fluturi si mai târziu! Nu am uitat nici panta lină a acelui deal, îmbrăcat în mătasea verde a ierbii, pe care mă rostogoleam spre vale, la plecare spre casă.
Întruna din zile când mă întorceam de la scoală cu acea colegă care locuia prin apropiere, mă cuprinsese bucuria că aveam cui spune povestea zămislită pentru acele flori „Sângele Voinicului”, descoperite în poiana din apropierea casei si am început să-i povestesc, ajungând bine înteles si la sfârsitul povestii, imaginându-mi întâlnirea cu Făt-frumos… Fetita a ascultat si la urmă mi-a spus: „No, dragă, tu esti cam bolândă!” Venisem din alt oras, din altă parte a tării si nu stiam ce înseamnă acest cuvânt, dar mi s-a părut, după tonul fetitei, că suna urât si nu am mai scos nici un cuvânt până ne-am despărtit. Chiar regretasem destăinuirea… Când am ajuns acasă, m-am dus drept în bibliotecă unde era un dictionar a lui Săineanu si m-am uitat să văd ce înseamnă acel cuvânt: „Nebun, smintit, nerod, prost”. Era mai mult decât o înjurătură! Cât eram de mică, mi-am dat seama imediat că nu toate gândurile pot fi mărturisite si mai trebuie să stii cui i le mărturisesti… Începeam să intuiesc necesitatea refugiului din fața unor fiinte lipsite de sensibilitate. Ca atare, hotărâsem să mă duc tot singură în poiană si să vin acasă, cu gândurile zăvorâte. Cred că pe atunci începuseră să apară zorii poeziei în sufletul meu de copil.
Voi mai găsi floarea mea preferată, cu lujerul subtire, înalt, în vârful căruia apar florile rosu-carmin si care-si deschid guritele, buzele rosii pentru a primi un sărut? Frumusetea culorii, perfectiunea formei, gingăsia siluetei, mirosul discret dăruit cu generozitate văzduhului si… o parte din copilărie rămasă pe acele meleaguri!
***
În cetate existau si Pavilioanele Bisericii Ortodoxe. Părintii dăruiseră o mică orgă pe care o aveau, unui preot al acelei Biserici si el îmi dăduse o cărticică de rugăciuni pe care am păstrat-o mult timp, până când a trebuit să renunt la multe lucruri, unele nespus de dragi. Îmi scrisese pe ea să ascult de sfaturile mamei si ale tatălui meu, inspirat de una din cele zece porunci: „Cinsteste pe tatăl tău si pe mama ta, ca bine să-ti fie tie si să trăiesti multi ani pe pământ”. Am regretat într-un fel disparitia acelei orgi, fiindcă îmi plăcuse sunetul ei, dar era prea greu pentru mine să încerc să manevrez acel instrument. Preotul ne-a dus, pe mine si pe părinti, să vizităm Pavilioanele si Catedrala Încoronării, cunoscută acum si sub numele de Catedrala Reîntregirii - simbol al unitătii noastre nationale, realizată prin actul din 1918, unire după care românii au dus un trai bun, viata era frumoasă si tara întreagă era cuprinsă de un mare avânt patriotic, de o dorintă puternică de a face ceva concret pentru Românie Mare. Preotul ne-a vorbit si noi ascultam în tăcere. Eram, îmi amintesc, copil ascultător pe atunci, interesată de frumoasele povesti, care se înscriseseră în istoria neamului nostru. Poate era si meritul preotului care explica si le spunea părintilor, cuvinte pe care tata mai târziu, le repeta de multe ori: „Doamne, să nu pierdem „tezaurul” sufletului de român!”
Catedrala a fost construită în anii 1921-1922, în partea de vest a cetătii Alba-Iulia, cu o arhitectură inspirată de biserica domnească din Târgoviste, înscrisă în curentul romantic initiat în arta românească. În anul 1922 a avut loc la Alba Iulia ceremonia oficială de încoronare a regilor României Mari, Ferdinand I si Maria, moment care a consfintit importanta istorică a orasului si rolul de capitală istorică.
Preotul ne-a istorisit cum au decurs acele momente în curtea bisericii si de cum am intrat în biserică, pridvorul deschis cu arcade mari, iconostasul, mobilierul, stranele realizate din lemn de stejar, cu motive decorative de inspiratie brâncovenească, totul părea maiestos. De o parte si de alta a intrării erau portretele suveranilor României Mari - regele Ferdinand I Întregitorul si cu sotia sa – Maria.
De curând am citit discursul pe care la tinut MS Regele după semnarea actelor care oficializau Marea Unire : „Cu inima plină de bucurie vă salut, domnii mei, ca pe solii frumoasei Transilvanii. Fiți binecuvântați în incinta acestui palat care trăiește și el cel mai mare eveniment din istoria modernă a României! Ați adus cu dumneavoastră nu numai dorul acum împlinit al câtorva milioane de suflete, ci și inimile lor. La primirea frățească și cordială pe care v-am făcut-o ați putut simți cum pulsul țării-mamă cunoaște același ritm cu al dumneavoastră.
Chiar dacă Unirea tuturor românilor reprezintă o necesitate istorică, înțeleasă de toate inimile patriotice de dincoace și de dincolo de Carpați, de la Nistru până la Tisa, totuși destinul a avut nevoie și de instrumentele lui: oameni care au ținut sus steagul idealului național și i-au insuflat poporului spiritul românesc, i-au întărit voința, i-au oțelit brațul, pentru ca, în ciuda tuturor vijeliilor epocii, corăbioara românității să ajungă la țărmul dorit.
Astăzi, când în fața noastră se află realizat mărețul edificiu al unității naționale – edificiu pe care l-a început Mihai Viteazul – , eu îmi dau tributul de recunoștință tuturor celor care, pretutindeni unde se aud cuvinte românești, și-au pus în serviciul idealului național sufletul lor și forța lor…”.
***
Era în anul 1943. Serbarea de sfârsit de an. Învătătoarea mă îmbrăcase în costum de înger. Aveam aripi si trebuia să dau din mâini în timp ce mă miscam în ritm de dans si îmi plăcea acest rol. Îmi spusese că sunt un înger, dar eu mă vedeam fluture, fiindcă rochita făcută din hârtie creponată era de culoare albastră si avea aripi mari ca cele ale fluturelui… Mi-a dat si o poezie s-o învăt si s-o recit. M-au ajutat să-mi debrac costumatia de înger, si m-am trezit dintr-o dată în fata scenei, cu cortina trasă în spatele meu, cu o adunare mare de părinti si… am început să recit. Ceea ce îmi amintesc din poezie este doar un fragment: „Tu, Răducu lui tătucu, de ce plângi? Sterge-ti năsucul, tu, Răducu lui tătucu…” Era în timpul războiului, tatăl copilului murise pe front si îi vorbea de undeva din ceruri… În linistea din sală, dintr-o dată am auzit hohote de plâns si nu întelegeam de ce plâng mamele… Intonasem frumos spusele tatălui, cunoscând prea bine cum poate vorbi un tată copilului său, dar nu realizam că îi vorbise din ceruri… Mai târziu am înteles contextul în care fusese scrisă acea poezie: al Doilea Război Mondial începuse în septembrie 1939 cu invadarea Poloniei de către Germania, atrăgând în conflict Franta, Anglia si Commonwealth-ul. Uniunea Sovietică anexase partea de răsărit a Poloniei în 1939 si declansase un război separat cu Finlanda, atacată la rândul ei de Germania Nazistă în 1941. Statele Unite ale Americii intraseră în conflict la sfârsitul acelui an 1941, după Atacul de la Pearl Harbour. După eliberarea Basarabiei si Bucovinei, la 22 iunie 1941, unitătile române, operând sub comandament general german, au luat parte la bătăliile din Crimeea, Caucaz, la Cotul Donului si Stalingrad. Pierderile din rândul militarilor români - morti, răniti si dispăruti în anul 1941 au fost foarte mari, lor adăugându-se pierderile de la sfârsitul anului 1942 si începutul anului 1943 (războiul sfârsindu-se în 1945 cu înfrângerea puterilor Axei). Au pierit si militari si civili. Vietile si mortile dansau împreună si „în orice clipă unul dintre parteneri cădea la picioarele celuilalt”. Fuseseră multi, foarte multi învinsi de moarte. Iată de ce izbucniseră în plâns mamele!
La sfârsitul acelui an scolar părăseam frumoasa noastră Transilvanie, al cărei nume provine din latină, menționat pentru prima oară într-un document din secolul al XI-lea ca Ultra Silvam (deosebit de împădurit), plecând în cealaltă parte a tării, în Oltenia, în orasul Tg. Jiu.


– Carolina de Nord
(Fragment din cartea „Popasurile vietii”- în pregătire)







Vavila Popovici    11/25/2013


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian