Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Mâinile mamei ...

Văd cu ochii mintii mâinile întinse ale Sperantei, mama de doar nouăsprezece ani, nerăbdătoare să-si aducă odorul la piept. Încă îi mai vibrează corpul destins, dar slăbit după eliberarea de nepretuita povară. Se linisteste numai atunci când moasa de ocazie îi spune că de-abia i-a tăiat buricul si că se cuvine să-l îmbăieze mai întâi pe băiat. Băiat?! Capul, cu fata transfigurată de fericire, se lasă toropit pe pernă. Nouă luni de zile a tot visat la acest moment, întrebându-se cum va arăta fructul dragostei curate, dacă va fi băiat sau fată, si făcându-si mii de planuri în legătură cu el, planuri care nu depăseau orizontul fetei de la tară din anul de gratie 1940. Se gândeste cât de bine îi va părea lui Ilută, care îsi dorea atât de mult un băiat si îi pare rău că nu mai trăieste mama ei, să o facă părtasă la bucuria lor.
* * *
Era o după amiază geroasă de ianuarie. Vântul tăios spulbera zăpada putină de pe valea Volovătului, împiedicând să lunece covata, transformată în săniută de Costică, fratele mai mic al mamei si unchiul meu de mai târziu. Vecinele îl trimiseseră să o aducă de la bunica si acuma îl asteptau cu uncropul pe plită si căldarea cu apă rece în tindă, pregătite pentru baia copilului. Văzând că întârzie, Maria lui Dubină a iesit până în muchea dealului si i-a strigat să urce mai repede. Costică si-a pus covata în cap si a urcat în fugă cele câteva zeci de metri care îl despărteau de casă. A ocolit prin zăpadă mătusa certăreată, reusind să-i treacă înainte chiar în fata usii. Mâna ei fermă l-a oprit însă la timp: si-a făcut treaba, să se ducă acasă; copiii si bărbatii nu au ce căuta aici. Până si proaspătul tată, bădia Ilută cum îi zicea Costică, nu are voie să intre si îsi face de lucru prin grajd, tesălându-l la nesfârsit pe Roibu sau scărpinându-l între urechi pe Lulu, care nu întelege de ce atâta dragoste din partea stăpânului.
Perioada de lehuzie a fost scurtă pentru Speranta. Desi firavă, era o fiintă rezistentă la muncă - doar îi îngrijise singură pe fratii si surorile mai mici după ce, cu patru ani în urmă, rămăseseră fără mamă. Nu avea nici cine să o ajute la treabă. Noroc că era iarnă si nu începuseră încă munca la câmp. Desi căsătoriti de numai un an de zile, aveau casa îndestulată. Om înstărit, Petrea Ababei îi dăduse zestre bună fetei. Lasă că si Ilută venea cu cai si cărută si cu pământ mănos, chiar lângă sat. Feciorii lui Gheorghe Maxim, băieti harnici si frumosi, erau râvniti de toate codanele din sat si nu începea nici un bal fără ei. Babele satului îsi dădeau cu presupusul: s-a însurat unul, nu-i nimic, mai sunt doi. Cel mare a fost băiat destept că a luat-o pe Speranta: doar crescuse sub ochii lui, că îi despărteau numai vreo câteva case. Era ea crudută, dar era el copt la minte si, dacă mai astepta, cum era tot timpul la câmp sau plecat cu căruta, i-o lua altul înainte.
A venit primăvara, apoi vara. El era de dimineata până seara pe ogor. Ea avea grijă de copil, de tot ce misca prin curte si făcea de mâncare pentru oamenii tocmiti cu ziua la sapă sau la coasă. Dar erau fericiti. A fost poate cea mai fericită perioadă din viata lor. Tihna le-a fost însă repede curmată de nemernicia mai-marilor lumii. Rusii s-au înteles cu nemtii si în toamna lui ‘40 au ocupat Basarabia. Pe malurile Prutului au apărut grănicerii: pe al nostru patrulau feciorii de tărani din Vrancea sau Teleorman, iar pe malul celălat, niste arătări cu fete măslinii si cu ochi migdalati. Când bătea vântul dinspre nord, răzbăteau si vorbe într-o limbă neînteleasă. Ilută a fost concentrat. Firava Speranta a rămas cu totul pe cap – cu un copil neîntărcat, cu animalele din curte si cu pământul care trebuia muncit. S-a ajutat cu fratii si surorile, cu cumnatii, a mai dat pământ în parte, si a scos-o la capăt trăind mereu cu speranta că în curând i se va întoarce bărbatul. Numai că bărbatul venea pentru câteva zile în permisie si pleca din nou. Si asta până a izbucnit războiul, când s-au suspendat permisiile. În locul lui mai venea din când în când câte o carte postală, în care Ilută îi dădea de stire că e bine si cerea mereu vesti despre ea si despre Mihăită. Aceeasi soartă o avea si Sanda, sora mijlocie, ce se măritase în Stroici, al cărei bărbat era si el pe front. Si o aveau si suratele lor din toate satele tării.
Mâinile fragile, cândva fine, ale mamei aveau acum pielea crăpată de ploaie, de vânt si de ger. Palmele erau acoperite de bătături. O mână tinea copilul în brate iar cealaltă, găleata cu apă. Si fântâna era tocmai la Petrea Arustei: făcuse Ilută casă frumoasă, ca nimeni altul în Satul nou, dar n-a mai avut timp si de fântână. Seara, când îsi legăna pruncul pe picioare, cu o mână îl mângîia pe obrăjori, iar cu cealaltă se freca la ochi să-si alunge somnul. De multe ori adormea înaintea lui în timp ce-i recita Iarna pe ulită sau îi spunea povesti. Lăsa lampa mică. Se trezea si o stingea la gânguritul sau la prima lui miscare. La început povestile erau cu fete si feciori de împărat, apoi cu Ilută, cu fratii lui, plecati pe front, care se băteau cu rusii si cu arătări asemănătoare celor de pe malul stâng al Prutului, pe care totdeauna îi înfrângeau. Cam toate povestile se terminau cu venirea lui Ilută acasă, după care mama, tata si Mihăită au trăit fericiti până la adânci bătrâneti. Ce păcat că toate povestile ei s-au adeverit numai în parte!
Anii au trecut, eu am mai crescut. Iernile erau grele în Moldova, mai ales pe malul Prutului. Cînd se ducea după apă sau iesea în curte să dea de mâncare la orătănii, la porc si la vacă, că alte animale nu mai aveam, eu rămîneam singur în casă si mă apuca urâtul. Mi-era teamă că va veni zmeul sau Spânul din povestea cu Harap Alb si mă vor lua cu ei si începeam să plâng. Mă uitam pe geam să o văd pe mama si ea trecea înadins prin fata mea si îmi făcea semn cu mâna să mă linistească. Când o auzeam că îsi scutura picioarele de zăpadă ca să intre în casă, îmi stergeam repede lacrimile, dar nu o puteam păcăli. Continuam să suspin si ea îsi dădea seama că am plâns. Mă lua în brate si mă linistea. Ca orice copil, mă mai si îmbolnăveam uneori. În Bold nu aveam medic, iar până la Ripiceni, unde era dom’doctor Tănase, era cale lungă. Mă doftoricea mama cum se pricepea – cu ceaiuri, cu frectii, iar atunci când aveam febră, îmi punea comprese reci. Cred că mă făcea bine cu iubirea ei. Mâinile ei aveau puteri miraculoase: mama le tinea pe locul care mă durea până îmi dispărea durerea; mă mângâia si-mi trecea supărarea.
Mă bucuram cînd mă lua cu ea vara la câmp, mai ales la vie. Uneori mă lăsa la bunica sau la tante Eleonora, care tinea cârciuma în sat. Fără bărbati, viata satului era moartă. Principalul loc de atractie rămânea, totusi, cârciuma, unde spre seară sau în zilele de sărbătoare se adunau bătrânii si puneau tara la cale la un pahar de vin bun. Printre oaspetii de vază care mai treceau pe acolo se numărau Toadre Stefan, la acea vreme deputat de Dorohoi, si Ilută Mihăiescu, nasul meu de botez, care-l aducea câteodată si pe Lută, nepotul, cu vreo câtiva ani mai mare decât mime. Când mă nimeream si eu, mă ascundeam pe după un leandru si ascultam ce vorbeau. Mereu despre război si despre comunisti. Mă vedeau si mă chemau: Vino încoace, măi bolsevicule! Mă întrebau unde este tata. Răspundeam că este la război si mă întrebau câti rusi a împuscat. Eu simulam că le fac injectii cu un băt de chibrit. Nasul mă lua în brate, îmi dădea bomboane si mă îmbia în glumă cu Puterea ursului.
În primăvara lui 1944 s-a rupt frontul la Iasi. Rusii au trecut Prutul si au ocupat si satul nostru. Soldatii s-au purtat frumos cu localnicii. Mai răi au fost partizanii. Intrau uneori prin curti si prindeau păsările oamenilor. Unii, păgâni, adică de altă religie decât noi, după cum spunea bunica, mai luau câte o oaie, o jupuiau si o puneau întreagă la fript la focul aprins pe imas. Strângeau apoi femeile care nu reuseau să se ascundă si pe bătrânii încă buni de muncă si-i duceau la săpat transee. De frica lor, noaptea dormeam cu mama la bunici, iar ziua, cînd se auzea zarvă pe ulită, semn că vin rusii prin case, ne urcam în pod, să nu o ia pe mama la corvoadă la transee. Urcam si eu, ca să nu mă vadă rusii si să-i întrebe pe bunici unde e mama copilului si apoi să scotocească prin casă. Când îi auzea pe rusi tropăind prin ogradă, mama mă lua în brate, mă tinea lipit de ea, de simteam cât de tare îi bătea inima, si îmi punea mâna la gură, ca nu care cumva să vorbesc sau să tusesc.
Într-o zi niste rusi s-au uitat cu binoclul de pe stâncă si au văzut antena de pe casa bunicului. Au venit la noi, au intrat în casă, s-au apropiat de masă si au împuscat aparatul de radio. Apoi au coborât în beci, au tras câteva focuri în butoaie si au pus gamelele la suvoaiele de vin. După ce s-au îmbătat, au început să cânte. Am prins si eu curaj si am apărut de după fusta bunicii. Unul dintre ei m-a luat în brate, a început să mă sărute si, cu lacrimi în ochi, arăta că a avut si el tri hlopta, pe care i-au omorât nemtii. Mi-a umplut bratele cu ciocolate. Altă dată m-am urcat pe gard. Pe marginea santului stăteau si fumau mai multi rusi. Unul dintre ei, de prin părtile Basarabiei, m-a întrebat în joacă unde e tata. I-am răspuns, asa cum stiam de la nasul Mihăiescu, că e la război să împuste rusi! Basarabeanul s-a apropiat de mine si a încercat să-mi explice că spusesem un lucru foarte rău. A mers apoi la bunicul si i-a spus că vorbesc ce nu trebuie si s-ar putea să-i fac mari necazuri.
De la tata primeam cărti postale din ce în ce mai rar. Apoi n-am mai primit de loc. Mama astepta cu sufletul la gură pe Drâmbă cu scrisorile, că venea tocmai de la Manoleasa. Si se uita să vadă unde îsi opreste cotiga. Bunica o linistea: mai bine să nu aducă nimic, decât să vină înstiintare cu Dispărut sau Căzut la datorie, ca la a lui cutare sau a lui cutare. Aflam la cine au fost aduse vesti de moarte după bocetele care se auzeau din casă.
Într-o zi rusii au plecat din sat. Când credeam însă că am scăpat de ei, au apărut altii. Si tot asa toată vara. Au apărut apoi avioanele germane care au bombardat fabrica de zahăr de la Ripiceni. Nu au stricat mare lucru, că prin ‘45 rusii au demontat-o si au mutat-o în Basarabia. Numai cosul nu a au putut să-l ia si multi ani după aceea, în zilele cu soare, îl mai puteai vedea tocmai de pe dealul Hritenilor.
Dar totul are un sfârsit. Si războiul. Bucuria, teama si emotia i-au cuprins pe săteni. Atunci au aflat ei pretul asteptării. Cei mari îsi asteptau sotul, fiul sau fratele, cei mici - tatăl. După o vreme au început să se întoarcă unul câte unul. Stiam că s-a întors Mitică al lui Ion sau al Mariei, după hohotele de plâns – de bucurie - ale femeilor care se auzeau din casă. Vecinii răsuflau usurati că nu erau bocete. Si apoi postasul aducea vestile proaste ziua, nu noaptea. Demobilizatii veneau parcă din infern, slabi, murdari, netunsi, nerasi, înfricosati. După ce se îmbăiau, se primeneau, mîncau pe săturate, stăteau de vorbă cu cei dragi, întrebau de unii, de altii, apoi frânti de oboseală, dormeau până a doua zi la amiază. Ieseau în ogradă, aruncau o privire în grajd, desi stiau că nu mai au nici cai si nici vite. Dădeau ocolul casei ce se cerea reparată, intrau în grădina părăginită, după care păseau pe ulită. Vecinele îi pândeau de după perdele, copiii de după gard. Aveau un mers furisat, se uitau speriati în urmă, pentru că linistea li se părea nefireacă. Nu le venea să creadă că nu mai este nimeni căruia să-i ceară voie sau să-i dea socoteală. Uitaseră sau se temeau să se bucure. Se simteau parcă vinovati că s-au întors cu bine, iar vecinul e fără un picior, sau n-a venit deloc. Nu mergeau mult singuri pe ulită că erau înconjurati de vecine, neamuri, copii zgomotosi, care îi întrebau dacă pe acolo pe unde au fost nu i-au întâlnit si pe ai lor. Toti voiau să afle când vor veni si ceilalti.
Timpul trecea, cei mai multi dintre cei plecati s-au întors teferi. Si despre cei căzuti se stia – care a rămas la Cotul Donului, care la Stalingrad. Numai tata nu mai venea. Mama slăbise, de atâta plâns avea mereu ochii rosii. O auzeam cum se ruga seara, înainte de culcare, la Dumnezeu să-i aducă si ei bărbatul înapoi: Adu-mi-l acasă, Doamne, fără o mână, fără un picior, cum o fi, că oi avea eu grijă de el, că acum m-am obisnuit cu greul. Îi întreba mereu pe toti dacă nu au auzit ceva de Ilută al ei. Nimeni nu stia nimic, dar o linisteau, că dacă nu a primit nicio înstiintare, trăieste. Poate a fost luat prizonier. Bunica se ducea în fiecare duminică la biserică, doar s-o îndura Dumnezeu si de feciorii ei, că ea n-a fost o păcătoasă: a tinut toate sărbătorile, chiar si cele cu cruce neagră, si n-a mîncat nici miercurea de dulce.
Într-o seară târziu, prin toamna lui ’45, Lulu a început să urle de parcă fusese prins de turbare. Mama s-a speriat. Eu am început să plâng. Brusc câinele bătrân a început să schelălăie de bucurie, apoi să se gudure, s-a auzit un glas de bărbat. Mama a sărit, dezbrăcată din pat, tipând cu o voce pe care nu i-o cunosteam: S-a întors Ilută! S-a întors Ilută! Si a fugit să descuie usa. Din tindă răzbăteau soapte, plânsete, eu mă făcusem si mai mic în pat, cînd, însfârsit, usa s-a dat de perete si am auzit o voce necunoscută: Mihăită, unde esti, dragul tatei? M-am simtit apoi săltat de niste mîini reci si butucănoase si strâns cu putere de ceva aspru. Mama a aprins lampa si atunci ne-am văzut cu totii la fată. Cel, căruia mama îi spunea Ilută, iar eu trebuia să-i spun tată, era un rus înalt, desirat, îmbrăcat într-o manta până în pământ si cu o căciulă cu urechi, cu o gamelă slinoasă atârnată de centură si o ranită soioasă în spate. Nu semăna deloc cu tata din fotografie. Avea fata tuciurie mai ceva ca Dunai, fierarul, singurul tigan din sat, si mirosea de la el a cărbuni ca atunci cînd treceam pe lângă covălie. Am început să tip îngrozit, mama m-a luat în brate să mă linistească, iar rusul s-a îndepărtat îndurerat. Deabia când am început să înteleg, tata mi-a povestit calvarul prizonieratului la rusi. Fusese la minele din Donbass, mirosul si praful de cărbune îi intraseră în plămâni si în piele. La multi ani după aceea si-a recăpătat sănătatea, dar chipul si tinuta făloasă i-au rămas pentru totdeauna la rusi. A păstrat pentru tot restul vietii în portmoneu o fotografie în care mama mă tinea în brate. Fotografia era tocită pe la colturi, îngălbenită de vreme, înnegrită de cărbuni, spălată de apa din mină si îmbibată cu sângele si sudoarea lui, iar pe spatele ei tata scrisese: Fost prin blestemata Rusie. Pustietate.A păstrat-o ca să nu uite sau asa a înteles el să răzbune suferintele îndurate în Rusia?
Cu întoarcerea tatei din război am început si noi să simtim că trăim. Tata s-a obisnuit repede cu viata de acasă. A lipsit atâta vreme si acum avea multe de făcut. Mama era iarăsi fericită, începuse să înflorească. Era asa de tănără: abia împlinise 24 de ani! Harnică, muncea cu spor si cu zîmbetul pe buze. Atunci am aflat cît de frumoasă era vocea mamei. În casă la noi era mereu sărbătoare.
Am trecut cu bine si de secetă. L-am pierdut doar pe Lulu, cîinele credincios, pe care îl simteam ca făcând parte din familie: tata îl luase lângă el, atunci când mama mă aducea pe lume, iar cât a lipsit tata, ne-a păzit de răufăcători. Ziua îmi era tovarăs de joacă, iar noaptea alerga de la un capăt la altul al curtii, că îi prinseseră frica până si pisicile din vecini. L-am tinut în lant, legat în fata usii de la intrare, numai cât au fost rusii în sat, si atunci noaptea, de teamă să nu ni-l împuste.
Pe vremea aceea nici vorbă de grădinită în sat, dar mama s-a gândit din timp că voi merge la scoală. Îmi arăta cum să tin creionul si-mi plimba mâna cu plumbul pe o tăblită, din cele rămase de dinainte de război, când bunicii si tante Aglaia avuseseră prăvălie. Si m-a învătat multe poezii, unele le mai tin minte si acum.
Când am împlinit vârsta de scoală, m-au dat pe mâna lui Ghită Dârvaru, care tocmai terminase Normala la Sendriceni. Acesta m-a învătat să deslusesc tainele slovei si m-a dus până în clasa a IV-a. Serbarea de sfârsit de an era totdeauna un eveniment, mai mult pentru mama decît pentru mine. Învătătorul îi dădea de grijă din timp să-mi pregătească coronita, si ea alegea cele mai frumoase flori din grădină. Stătea în fată la serbare, iar când ne întorceam acasă, ne opream pe la bunicii din partea tatei, să le facem si lor sărbătoare. Bunicul dinspre mamă, fiind vecin cu scoala, vedea serbarea din cerdacul casei. Din nefericire coronitele de la serbarea de sfârsit de an au fost una din putinele bucurii, pe care a reusit să le aibă mama în viata ei scurtă, din partea mea.
Gimnaziul l-am făcut la Ripiceni, singurul de altfel prin părtile acelea si de aceea veneau acolo numai copiii cu minte si hotărâti să învete carte. Se scula mama dis-de-dimineata ca să mă pregătească de scoală si să-mi pună să mănânc. Mă conducea până la poartă, potrivindu-mi tasca în spate, trăgându-mi, după anotimp, căciula sau sapca pe cap, că aveam cale lungă de mers: patru kilometri si jumătate la ducere si tot atâta la întoarcere. Îmi repeta mereu să fiu cuminte, să nu mă bat, să nu pun piedică la fete si să nu mă opresc nicăieri la întoarcere. De învătat nu-mi spunea nimic; vedea si singură că nu mă dezlipeam de carte, uneori mă trimitea ea la joacă. Profesorul meu de limba română, Jan Galer, fratele lui Ticu, prietenul meu din copilărie, îi spusese mamei că eu sunt făcut pentru învătătură. De aceea nu mă punea niciodată la treabă, cum îi puneau părintii pe copiii de vârsta mea si mă lăsa în lumea mea. Prin clasa a V-a m-a prins citind pe furis O tragedie americană, pe care o găsisem printre cărtile tantei Aglaia. Văzând că m-am rusinat, nu numai că nu m-a certat că citesc o carte nepotrivită pentru vârsta mea, dar m-a rugat să-i citesc si ei seara, înainte de culcare.
Anii de gimnaziu au trecut repede si părintii îsi făceau planul unde să mă dea la scoală mai departe - la Botosani sau la Dorohoi. S-a întîmplat ca în vara aceea să vină în concediu nenea Costică, fratele mai mic al tatei, care ajunsese mare director tocmai la Curtea de Arges, si s-a tinut de capul lor, până i-a convins să mă înscrie la liceul „Vlaicu Vodă” din orasul de pe Arges. E spre binele copilului, a fost argumentul hotărâtor al unchiului. Având la absolvire numai medii de cinci(cea mai mare notă, în sistemul de învătământ de atunci) nu i-a fost greu să mă înscrie, am fost chiar primit cu bucurie. Scoala bună, cu traditie, aerul si schimbarea mediului au avut un efect benefic asupra formării mele. Acolo mi-am pierdut pentru totdeauna accentul moldovenesc, încât până si sotia, profesoară de limba română, la început nu mi-a ghicit sorgintea. Acum îmi dau seama cât de mult mă iubea mama dacă a acceptat să mă lase atât de departe de ea. Si pentru mine, copilul de treisprezece ani, despărtirea de părinti si depărtarea de casă au fost grele, dar pentru mama despărtirea de unicul copil a fost un adevărat sacrificiu. Grijile pentru puiul ei au îmbolnăvit-o atunci când din cauza viscolului din 1954 toate scolile din tară si-au întrerupt cursurile. Ghinionul meu făcuse ca imediat după anul nou unchiul să fie avansat si mutat în altă parte! Trenurile nu mergeau , asa că am rămas singur în tot internatul timp de două săptămâni. Posta nu ajungea din cauza drumurilor troienite si mama nu avea nicio stire despre mine. Îsi făcea tot felul de gânduri, stiindu-mă plăpând si singur printre străini. Mi se lăsase hrană rece din belsug si o grămadă mare de lemne, cu care să fac focul în sobă. A fost prima mea mare încercare din viată. Ca să mă aibă mai aproape, în anul următor m-au mutat la liceul „August Treboniu Laurian” din Botosani, unde mama venea să mă vadă aproape în fiecare duminică. Când nu venea, îmi trimitea pe cursă scrisoare, pachet cu plăcintă si pui fript.
La începutul anilor ’50 viata tăranului român era un chin. Mijlocasii, cum erau părintii mei, dădeau toată recolta cotă la stat. Vitele si păsările pe care le cresteau le vindeau ca să-si plătească impozitele, asigurările si alte angarale. Iar mama si tata trebuia să aibă si bani si pentru internatul meu. Învătam bine, dar nu mi se dădea bursă, pentru că părintii aveau venit mare, treceau drept oameni înstăriti. Munceau din greu ca să mă tină la liceu, dar nu s-au plâns niciodată si vorbeau deja la ce facultate mă voi înscrie. Mama mă voia profesor, ca după absolvire să vin cât mai aproape de ei, la Botosani iar, de nu se va putea, atunci la Ripiceni.
Sărmana mamă n-a mai apucat să-si vadă visul împlinit. Speranta moare ultima, dar Speranta Maxim a murit prima, la doar treizeci si sase de ani împliniti. Povestile ei, în care mama, tata si Mihăită au trăit până la adânci bătrâneti, nu s-au adeverit. Copilăria chinuită, când a trebuit să tină casa în locul mamei, moartă si ea înainte de vreme, tineretea distrusă de anii de singurătate si de asteptare a bărbatului, munca înrobitoare la o gospodărie peste puterile ei, dorul de copilul dus departe si, mai ales, lipsa de asistentă medicală calificată, i-au scurtat zilele. Fie că vitregiile soartei au topit ceara lumânării care îi adăpostea sufletul, fie că dăruirea până la uitarea de sine fată de cei dragi i-a întetit arderea, dar flacăra ei s-a stins înainte de vreme.
* * *
Cu peste cincizeci de ani în urmă, la 26 aprilie 1957, picăturile de ceară de la o lumânare din sfesnic se prelingeau pe mîinile reci, încrucisate pe piept, ale mamei. Oricum, ea nu le mai simtea.
Picăturile de ceară încinsă de la lumânarea Speranta îmi ard si acum sufletul.











Mihai Maxim    11/23/2013


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian