Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Atitudini : Fericire vs Nefericire

„Nefericirea este pretutindenea, dar si fericirea, de asemenea.” – Voltaire

Fericirea este starea de multumire a sufletului, definită ca sens si scop al vietii; nefericirea sau nenorocirea este starea de suferintă. Fericirea trebuie înteleasă ca o răsplată a unei activităti, făcută cu un scop nobil si având un caracter virtuos. Domnul nostru Iisus Hristos a văzut nenorocirile oamenilor si posibilitătile înăltării lor si a rostit o predică pe Muntele Fericirilor, care îsi păstrează puterea în zilele noastre. Cuvintele au fost rostite nu numai pentru aceia care cred, ci pentru întreaga omenire. I-a numit fericiti pe toti aceia care primesc lumina în viata lor, adică săvârsesc fapte bune si drepte.

Fericirea nu constă în satisfactie, în joc sau în glumă. Ar fi de neconceput ca viata noastră să fie un joc, o glumă, iar osteneala si suferinta vietii să aibă ca scop numai jocul. Avem nevoie de recreatie, de joc, fiindcă nu putem lucra în continuu, dar recreatia nu poate fi un scop si nu trebuie să devină obisnuintă. De aceea, viata fericită pare a fi o viată conformă virtutii, însemnând o viată de muncă serioasă. În „Banchetul si alte dialoguri” – se spune că Platon a văzut pe cineva jucând zaruri si l-a certat. Persoana dezvinovătindu-se, i-a spus că joacă pe nimica toată. Platon i-a replicat: „Dar obisnuinta nu-i o nimica toată”.

Eu cred că fericirea umblă ca un înger printre noi, alegându-si un timp si un spatiu în care să-si poată întinde aripile pentru a se odihni. Intră sub aripile sale numai cei ce se străduiesc. Si mai cred că numai cel care a simtit o mare nefericire poate căuta persuasiv si poate aprecia mai mult căldura aripilor fericirii, intensitatea adevărată a clipelor. Fericirea nu poate fi atinsă fără iubire si avem nevoie de fericire!

Vietile ne sunt diferite, dar ele pot fi oarecum etajate – vieti simple, mai putin simple, mai complexe etc., cu grade corespunzătoare de fericire. Pentru un om simplu viata se rezumă doar la câteva pretentii. Dacă omul stă în expectativă asteptând să i le ofere viata, va fi nefericit. Dacă va lupta pentru acele pretentii si dacă le va obtine, va fi fericit. Omul a cărui viată este mai complexă, are pretentii mai mari; dacă luptă pentru ele si le obtine, va fi fericit, iar dacă ele solicită eforturi care depăsesc putinta omului, nu va putea atinge fericirea si se va considera, la rându-i, un om nefericit. Scriitorul si filozoful indian Rabindranath Tagore (1861-1941) spunea, cu privire la aceasta, că „este foarte simplu să fii fericit, dar este foarte greu să fii simplu”.

În crosul nostru după fericire avem nevoie de curaj. În exces, până la uitarea de sine, curajul poate duce la nefiintă, spunea filozoful german Arthur Schopenhauer. Deci, în viată, pe lângă curaj, avem nevoie si de prudentă, iar „o prudentă exagerată înseamnă lasitate”.

Scriitorul, filozoful român Emil Cioran, despre care jurnalistul elvetian Francois Bondy spunea că a fost de o „sinceritate si luciditate frapantă”, considera că „viata este suportabilă numai pentru că nu mergem până la capăt”. Gândea că prin moarte suntem absolviti de alte fete ale nefericirii si murim sperând în fericire… Mi-a plăcut comentariul gânditorului Constantin Noica pe care l-a făcut personajului din Zorba grecul, un film despre inadaptare umană, despre semnificatiile vietii: „Zorba stie să se desprindă încântător de toate, dar nu stie în ce să se prindă, asa cum nu stie că sunt lucruri mai mari, care-l cuprind. Va cădea frânt de oboseală, la capătul dansului. Si va exclama: «voiam să uit ceva!» În timp ce lumea aceasta nu e de uitat, ci e de luat în brate”. Este o lectie pentru cei descurajati.

Filozoful englez Thomas Hobbes (1588-1679) a vorbit despre conditiile naturale ale oamenilor, referindu-se la fericire – nefericire, precum si despre treapta ei cea mai de jos - mizeria. Remarca lui era că natura a făcut oamenii, în ansamblu desigur, egali cu privire la facultătile corpului si ale mintii. Exemplifica prin faptul că un om slab poate învinge sau poate chiar să omoare pe cel puternic, fie printr-o uneltire secretă, fie printr-o unire cu altii care sunt în acelasi pericol ca si el. În ceea ce priveste facultătile mintale considera că există o dibăcie a cuvintelor – dar si a faptelor, cred! - pe care putini oameni o au si o folosesc si cu care pot fi ademeniti ceilalti. Oricum, el pornea de la această egalitate a oamenilor care poate determina egalitatea în atingerea telurilor noastre. Prin urmare, dacă doi oameni doresc acelasi lucru, de care nu se pot bucura amândoi, devin dusmani, unul încearcă să distrugă pe celălalt sau să-l subjuge. Neîncrederea unuia fată de celălalt creste si pune în actiune forta sau înselăciunea pentru a stăpâni cât poate, până apare o altă fortă care îl pune pe acesta în primejdie. Si asa mai departe.

În natura omului găsim trei cauze principale de conflict: mai întâi concurenta, în al doilea rând neîncrederea, în al treilea rând, gloria. Prima face pe om să dea năvală pentru câstig, a doua pentru sigurantă, a treia, pentru reputatie. Fizicianul francez Jean Augustin Fresnel (1788-1827) constata, ne spune Petre Tutea, prezenta legii efortului minim în procesele naturale, deci a unei ordini rationale universale, Nietsche fiind de altă părere si anume că „totul este haos…”, în sensul „lipsei ordinei, armoniei, întelepciunii si frumusetii”. Nietzsche, cel care dorea o lume fără nici o sanctiune divină, un om superior, cu „vointă de putere”. Îi era teamă probabil de pedeapsă, simtea că nu o va putea suporta, fiind prea slab, toată viata fiind un om bolnav.

N-ar trebui să uităm, însă, că mai presus de toate lucrurile se află Divinitatea si legea ei este legea Binelui, că am fost creati pentru a fi fericiti si pentru a lupta la înlăturarea dezordinii, haosul ivit, prostiei si urâtului.
Despre violentă am mai scris. Unii spun că este răutatea genetică care trebuie stăpânită prin vointă si prin educatie. Dar, se pare că în acest secol în care am intrat, oamenii grăbiti, obsedati de prea rapida trecere a timpului, nu mai vor să tină cont nici de vointă – cea care poate regla comportamentul verbal sau fizic -, nici de echilibrul necesar, nici de calm, pentru a se comporta demn, să ajungă la liniste si să cunoască fericirea. Fericirea este ca trupul unei zeite, unii crezând că nu poate fi cuprins. Dar îl putem atinge si ca să-l putem atinge, trebuie să vrem să ajungem la ea, nu s-o distrugem, ci s-o venerăm.

Observăm cum o stare de conflict permanent, de agresivitate s-a instalat în lume. Si nu de acum, ci mai demult, dar parcă amplificată astăzi si practicată fără limite, ca si cum ar fi un drept dobândit al libertătii. Se doreste parcă a se urma diplomatia lui Machiavelli, admitând folosirea oricăror mijloace în viata noastră, în politică, pentru atingerea scopului propus, precum viclesugul, minciuna, lipsa de scrupule, sforăria, trădarea, coruperea etc. Dar parcă iscusinta ne-a determinat să mai adăugăm si alte mijloace, tot machiavelice, gândurile noastre legate de rău, ură, orgoliu, care duc toate la nefericirea omului. Si istoria îsi scrie în acest mod paginile… Cine face istoria? Oamenii mari – conducătorii - sau masele de oameni care acordă încredere unor personalităti pentru a le expune interesele? Eseistul, filozoful român Petre Tutea afirma că „masele pot fi înselate în istorie”. Dar, zic, mare păcat pentru cei care săvârsesc o astfel fărădelege!

Violenta se poate amplifica precum undele unei pietre aruncate în apă, în familie, în societate si poate duce chiar la război. Am cunoscut acest aspect al violentei în anii nu foarte îndepărtati ai confruntărilor şi atrocităţilor mondiale din secolul trecut, cât şi în ideologiile regimurilor extremiste totalitare care au promovat cu fervoare lupta omului contra omului şi implicit contra lui Dumnezeu. În asemenea conditii nu există loc pentru sârguintă, timp pentru a ne concentra asupra unui scop nobil, ci este o continuă teamă si pericol de moarte. Notiunile de dreptate si nedreptate, justitie si injustitie nu-si găsesc locurile si forme potrivite, sunt complet distorsionate.

Solutia pentru a ne priva de violentă, cred că poate fi numai întoarcerea fetei către înţelepciune, blândeţe si iubire. Aceste nobile simtiri sunt opuse violentei, prostiei, urii. Refuz să cred că sărăcia poate scuza formele violentei. Obezitatea violentei este alarmantă! Sărăcia poate motiva nemultumirea, nefericirea, dar nu poate scuza actul violentei. Nu cred, că bunăstarea contează în primul rând, ci stăpânirea de sine, educatia, civilizatia, respectul fată de tine însuti si fată de cel de lângă tine. De asemenea, după umila mea părere, nu este suficientă analiza si recunoasterea acestei boli a societătii, poate chiar a fiecăruia dintre noi, ci, si luarea de atitudine, atât personală cât si colectivă. Asa este în viată! Orice luptă începută are cruzimea ei. Omul care nu respectă legile si nu tine seamă de bunul simt, nu trebuie pedepsit? Un conducător si un regim totalitar care îsi ucide proprii fii, foloseste arme de distrugere în masă, nu trebuie pedepsit? Alegerea pedepsei tine de strategia folosită cu inteligentă. Războaiele mari ale vietii noastre, dar si ale popoarelor, au fost câstigate cu inteligentă si prezentă de spirit în momentele cheie ale luptei. Strategia trebuie să contină si perspectiva, acea artă de a privi dincolo de luptă, de a intui dacă vei putea atinge scopul pe care l-ai avut în vedere la pornirea luptei.

O victorie împotriva instinctelor, a primitivismului existent încă la unii oameni, un îndemn pentru respectarea regulilor de convietuire socială, ar fi de dorit si ne-ar face fericiti. Ar trebui să încercăm să fim mai buni, lipsiti de orgoliu, mai iubitori unii fată de ceilalti, constientizând scurtimea si valoarea acestei vieti. Ar trebui… Si totusi, cu toate derapările, se pare că balanta tinde, cu timpul să se mentină într-o oarecare stare de echilibru. Un economist britanic si filozof al fericirii a consemnat că „în medie, oamenii nu sunt mai fericiti în ziua de astăzi decât erau, de exemplu, cu 50 de ani în urmă”. Am putea spune că, în acest moment, nefericirea îsi arată din nou chipul, depresia crescând în ultimele decenii, în special în rândul tinerilor. Emotia, satisfactia pe care ar trebui să o provoace starea de fericire, parcă nu mai este trăită la intensitatea de odinioară, ca si cum hotarul dintre fericire si nefericire s-ar fi îngustat.

Unii oameni doresc pacea, le este frică de moarte, îsi doresc o viată linistită si speră a fi fericiti. Ratiunea le sugerează elementele favorabile păcii, oamenii ajungând de multe ori la întelegere. Astfel, negocierile diplomatiei sunt întotdeauna preferabile războiului. Dar, să amintim spusele filozofului german G.W.F. Hegel, reprezentantul idealismului în filozofia secolului al XIX-lea, despre „siretenia ratiunii” - sofism caracteristic epocii în care trăim acum si care nu trebuie neglijat. Negocierile îndelungate s-au dovedit în nenumărate rânduri a fi un câstig de timp pentru una dintre părti si pierdere pentru alta. Rareori ele au dus la echilibrul mult dorit.

Orice om trebuie să caute pacea atât timp cât are speranta de a o obtine, dar, când nu o poate obtine, din multe complicate cauze, să caute să folosească toate avantajele războiului, pentru ca în final, războiul să-si definească utilitatea, să ducă pasii spre armonie, spre lumină. Războiul este mereu justificat ca mijloc de reinstaurare a păcii, dar există riscul ca el să se poată prelungi, iar distrugerile pot să nu mai justifice scopul. Sunt unii care consideră justificarea războiului ca readucător al întelegerii si păcii ca fiind fătărnicie, altii – o formă de utopie. Cu alte cuvinte, dreptul de a actiona războinic se poate obtine, dar cât de drept este acel război, este a cugeta. Războiul ar putea fi justificat în măsura în care ar evita o catastrofă globală, fiindcă, violenta atrage o foarte mare violentă, punând în pericol întreaga planetă. Amintesc răspunsul lui Einstein la întrebarea cum va fi al treilea război mondial: „Nu stiu cum va fi al treilea război mondial, dar în al patrulea, sigur, lumea se va lupta cu betele!”Răspunsul este oarecum cinic, dar poate avea mult adevăr.

Si închei cu înteleptele cuvinte: „dacă ideile sunt chemate să explice fără să convingă, miturile sunt chemate să convingă fără să explice”, mitul, considerat de scriitorul, istoric al religiilor Mircea Eliade, fiind „expresia unui mesaj codat căruia trebuie să-i găsim cheia de decodare”.



Septembrie – Raleigh NC, USA






Vavila Popovici     9/15/2013


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian