Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Lucian Blaga ( 9 mai 1895 – 6 mai 1961 )


Sa ne lasam purtati de vraja marii poezii

“A cunoaste. A iubi.

Inc-o data iar si iara,

a cunoaste-seamna iarna,

a iubi e primavara.”

(Primavara)



Noi, romanii, care ne aflam la mari distante de locul nasterii noastre, acolo unde avem radacinile si unde ne-am format ca oameni, nu am putut aduce in cele doua geamantane, atat cat ni s-a permis pe avion, toate cartile dragi, acea comoara a sufletului si a mintii. Cateodata, aproape ne rapune dorul de a merge la izvoarele de spirit si de frumusete ale tumultosilor ani ai tineretii noastre. Putinatatea cartilor scrise in graiul nostru romanesc din casele noastre de aici, dar si ale bibliotecilor publice canadiene, la care sa mai adaugam si putinatatea timpului, nu ne permite de cele mai multe ori sa ne astamparam setea ce ne mistuie. De aceea, m-am gandit sa aduc mai la indemana cititorilor “Observatorului” cate ceva din comoara marilor frumuseti poetice, de data aceasta din opera lirica a lui Lucian Blaga, cu gandul de a ne lasa purtati de marea lor vraja. Nu am avut nici un criteriu de selectionare a poeziilor, decat acela al gustului propriu. Nu am in intentie sa insotesc poeziile cu prea multe comentarii, poeziile sunt foarte cunoscute si multi le-au studiat in timpul liceului, le-au sorbit si le-au murmurat de-a lungul anilor. Uneori este atat de limpede ideea si atat de frumos spusa, incat comentariile le-ar stirbi din emotia lecturii.

L-am ales pe Lucian Blaga si pentru frumusetea poeziilor lui, dar si pentru ca suntem in luna mai, luna ivirii dar si a disparitiei lui de pe pamamt.

Poezia lui Blaga nu este prea lesnicioasa la acea lectura facuta cu ajutorul degetului aratator muiat in gura pentru a da repede foaie dupa foaie. Opera lui este de o deosebita complexitate. Blaga inseamna cunoastere. A fost un indragostit de cunoastere.El spunea: “Destinul omului este creatia”. Cine vrea sa se apropie de el, trbuie sa dobandeasca o privire de ansamblu a creatiei lui. Poeziile lui necesita o anume “cheie”pe care nu fiecare cititor o poate gasi prea usor. De poeziile lui nu te poti apropia fara dorinta de purificare interna, in lipsa careia, taina lor delicata se ascunde. Cititorii lui Blaga sunt cei care cultiva viata interioara si valorile ei de profunzime, caci poezia lui atinge inimile si inaripeaza mintile.

Puternica personalitate din perioada interbelica, Lucian Blaga, inscris in universalitate inca din timpul vietii, s-a nascut la 9 mai 1895, la Lancram (Alba), sat ce poarta “in nume sunetele lacrimei”. Tatal sau, Izidor Blaga, a fost preot ortodox, dar si fiu de preot, iar mama s-a numit Ana, nascuta Moga. Curios este un amanunt din viata lui. Dupa cum marturiseste insusi poetul, copilaria si-a petrecut-o “sub semnul unei fabuloase absente a cuvantului”, nu a vorbit pana la varsta de patru ani, fiind “mut ca o lebada”.

A incetat din viata la 6 mai 1961, dupa o grea suferinta (neoplasm vertebral). A fost inmormantat in gradina bisericii la Lancram, in ziua de 9 mai, ziua nasterii sale. Creatorul are legile Lui si nu i-a ascultat rugamintea:



“Opreste trecerea.

Stiu ca unde nu e moarte, nu

e nici iubire, - si totusi, te rog:

opreste, Doamne, ceasornicul cu

care ne masori destramarea.”



Opera sa se desfasoara in mai multe domenii: poezie, filosofie, dramaturgie, estetica, memorialistica si in toate domeniile a excelat. Referindu-se la opera sa, Serban Cioculescu sublinia: “Poet cu desavarsire in vers, Lucian Blaga nu inceateaza de a fi poet in oricare din manifestarile sale culturale”.

Primul care a vorbit despre opera sa poetica a fost Sextil Puscariu. El spunea: “In acest suflet de poet e atata dinamism si in acest creier de ganditor atata concentrare, incat versul sau sparge catusele formei traditionale… Lucian Blaga a patruns… taina specificului nostru etnic, s-a asezat pe crestele inaltimilor, unde puterea furtunilor pustiitoare creste ca sa fie aproape de lumina. El a trecut cu o nepasare aristocratica pe drumul ce-l departa de succesul imediat… Astfel, a izbutit sa dea…o opera poetica atat de inchegata, noua, originala si adanca…”

Aparand in 1919 volumul de debut “Poemele luminii”, a fost salutat de Nicolae Iorga: “In randurile rarite ingrijorator, ale cantaretilor simtirii noastre de astazi, fii binevenit, tinere Ardelean!”.”Tanarul poet se infatisa cu o noutate menita sa sporeasca uimirea. Poezia lui Blaga aparea ca un dar venit pe neasteptate. Nimic nu o pregatise si nimeni nu ar fi putut-o presimti”(T. Vianu). Au urmat apoi “Pasii profetului” (1921), “In marea trecere” (1924), “Lauda somnului” (1929), “La cumpana apelor” (1933), “La curtile dorului” (1938), “Nebanuitele trepte” (1943), ca sa mentionam numai operele poetice publicate in timpul vietii. In perioada comunista, Lucian Blaga a avut mult de suferit. A fost indepartat de la catedra universitara, marginalizat si opera lui interzisa multi ani. Postum i-au aparut mai multe volume, cu creatii “de sertar”, cum au primit denumirea operele care nu au putut fi publicate in vremuri de rastriste.

Ca dramaturg a scris: “Zamolxe, mister pagan”(1921), “Mesterul Manole” (1927), “Avram Iancu”(1934), “Arca lui Noe”(1944) si postum i-a aparut “Anton Pann” (1964).

Operele filosofice sunt dominate de “Trilogia cunoasterii” (1943), Trilogia cultuturii”(1944) si “Trilogia valorilor”( 1946) A mai scris aforisme “Pietre pentru templul meu” (1919) si memorialistica “Hronicul si catnecul varstelor” (1962).

Ca ganditor, voi da un scurt citat, atat de potrivit evenimentelor internationale pe care le traim in zilelor noastre: ”Din datoria de a trai si a muri pentru adevarul nostru, nu vad cum am putea deduce dreptul de a constrange si pe semenii nostri de a trai si de a muri pentru adevarul nostru. Si din datoria de a ferici pe semenii nostri, nu se vede cum am putea deduce dreptul de a-i ferici impotriva vointei lor, cu adevarul nostru”.

Primele doua volume de poezii “Poemele luminii” si “Pasii profetului” sunt dominate de un puternic vitalism, revarsat peste granitile prea stramte ale timpului, ale conditiei umane in general, ca dorinta de contopire cu cosmosul. Cu aerul cel mai firesc, Lucian Blaga, se apropie de marile teme ale lirismului din totdeauna: iubirea, natura, moartea, melancolia, dar si de mitologia autohtona. Sursa principala de inspiratie va fi contemplarea universului sensibil, cu acea pornire spre esential si totalitate care va ramane proprie intregii creatii. Pentru poet, “materia este lumina condensata”. Spre lumina pe care a facut-o Dumnezeu sa rasara peste prima zi a lumii, adica spre primul element al ceatiei si cel mai apropiat sufletul poetului, se indreapta poezia sa. Blaga a gasit de la inceput metafora care rezuma viziunea lui asupra naturii: “corola de minuni a lumii”. Cu aceasta metafora se deschide volumul de debut si sub acest semn sta intreaga sa opera. De fapt, poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” poate fi considerata un rezumat liric al intregii sale creatii poetice. In aceasta poezie, Blaga defineste conceptia lui despre arta. El se indreapta catre intreg universul. Marturiseste ca in creatia sa, nu are ca scop sa limpezeasca tainele lumii “corola de minune a lumii” cu ajutorul ratiunii, caci aceasta le ucide vraja. Si pe drept cuvat, ce farmec mai poate avea un lucru elucidat. Cat de banala si neinsemnata este o problema rezolvata si cat de atragator este un mister! Rostul poetului nu este acela de a da explicatii. In mintea cititorilor trebuie sa se teasa cele mai nebanuite legaturi. Folosind o foarte inspirata comparatie cu luna, el ne spune ca dorinta lui este sa intensifice vapaia simtirii: “ dar eu /eu cu lumina mea sporesc a lumii taina”. Versul acesta de extrema concentratie lapidara are insemnatatea unui manifest lirico-filosofic. Criticul Septimiu Bucur spunea: “Spre deosebire de lumina altora care “sugruma vraja nepatrunsului ascuns”, lumina noului poet este menita sa amplifice podoaba de mister a universului, in acelasi mod in care o uriasa cutie de rezonanta ar transforma un zvon abia soptit, intr-un adevarat freamat cosmic.” Lucian Blaga marturiseste deschis preocuparea pentru tainic si obscur. El si-a indeplinit misiunea sa poetica pentru ca a iubit “si flori si ochi si buze si morminte”. Folosind masura si ritm variat, pauza neasteptate intre cuvinte, Blaga a creat o poezie moderna care dezvaluie un interior bogat si plin de dramatism. In acesta poezie, ca si in intreaga sa opera poetica, figurile de stil dominante sunt hiperbola si comparatia ampla.





Eu nu strivesc corola de minuni a lumii



Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

si nu ucid

cu mintea tainele, ce le-ntalnesc

in calea mea

in flori, in ochi, pe buze ori morminte.

Lumina altora

sugruma vraja nepatrunsului ascuns

in adancimi de intuneric,

dar eu,

eu cu lumina mea sporesc a lumii taina –

si-n tocmai cum cu razele ei albe luna

nu micsoreaza, ci tremuratoare

mareste si mai tare taina noptii,

asa imbogatesc si eu intunecata zare

cu largi fiori de sfant mister

si tot ce-i ne-nteles

se schimba-n ne-ntelesuri si mai mari

sub ochii mei –

caci eu iubesc

si flori si ochi si buze si morminte.





“Gorunul” are ca tema conditia omului in univers. Este o elegie ce aminteste de doinele haiducesti. Aici este prefigurata conceptia lui Blaga despre timp si despre moarte. Moartea nu este vazuta ca actul final al vietii, ci este ingemanata cu ea: cu fiecare clipa care trece, in trupul gorunului creste sicriul poetului. Are ca leit motiv cuvantul “sicriu” care revine obsedant. E tulburatoare si dramatica, mai ales prin intrebarea fara raspuns: ”O, cine stie?” Gorunul, la umbra caruia poetul ”zace” se afla la margine de codru, asemenea unui om gata sa se desprinda de semenii lui.



Gorunul



In limpezi departari aud din pieptul unui turn

cum bate ca o inima un clopot

si-n zvonuri dulci

imi pare

ca stropi de liniste imi curg prin vine, nu de sange.



Gorunule din margine de codru,

de ce ma-nvinge,

cu aripi moi atata pace,

cand zac in umbra ta

si ma dezmierzi cu frunza-ti jucausa?



O, cine stie? – Poate ca

din trunchiul tau imi vor ciopli

nu peste mult sicriul,

si linistea

ce voi gusta-o intre scandurile lui,

o simt pe semne de acum:

o simt cum frunza ta mi-o picura in suflet –

si mut

ascult cum creste-n trupul tau sicriul,

sicriul meu,

cu fiecare clipa care trece,

gorunule din margine de codru.



In poezia “La mare” (peisaj) nemarginirea se impleteste cu mitul cosmologic al luptei dintre intuneric si lumina. Se termina cu dedublarea de sine, a pierderii identitatii.Versul momosilabic “Eu” plasat intre versuri lungi, subliniaza singuratatea poetului. Si aceasta poezie are versificatie libera, ca de altfel, multe din poeziile lui.





La mare



Vite rosii,

vite verzi sugruma casele-n lastari salbatici

si vanjosi – asemenea unor polipi, ce-si

strang in brate prada.

Soarele in rasarit – de sange-si spala-n mare

lancile, cu care a ucis in goana noaptea

ca pe o fiara.

Eu

stau pe tarm si – sufletul mi-e dus de-acasa.

S-a pierdut pe-o cararuie-n nesfarsit si nu-si gaseste

drumul inapoi.



“Liniste” e un peisaj in care sugereaza starea de vraja. Descrierea naturii nu este un scop in sine, e doar un punct de plecare pentru stari de nelinisti tulburatoare, de confruntare cu mituri stravechi, pentru ganduri mai adanci care ii invadeaza constiinta. Poezia are mult dramatism interior. Acesta este subliniat mai ales de imaginea razelor de luna care“se izbesc” de geam facand zgomot. Poetul este stapanit de gandul metempsihozei. Si aici, dramatismul este subliniat mai ales prin intrebarile fara raspuns din final.





Liniste



Atata liniste-i in jur de-mi pare ca aud

Cum se izbesc de geamuri razele de luna.



In piept

mi s-a trzit un glas strain

si-un cantec canta-n mine-un dor, ce nu-i al meu.



Se spune, ca stramosii, cari au murit fara de vreme,

cu sange tanar inca-n vine,

cu patimi mari in sange,

cu soare viu in patimi,

vin,

vin sa-si traiasca mai departe

in noi

viata netraita.



Atata liniste-i in jur de-mi pare ca aud

cum se izbesc de geamuri razele de luna.

O, cine stie – suflete-n ce piept iti vei canta

si tu odata peste veacuri

pe coarde dulci de liniste,

pe harfa de-ntuneric – dorul sugrumat

si franta bucurie de viata? Cine stie? Cine stie?



“Izvorul noptii” este un cantec de adorare al iubitei, de idolatrie, careia ii face portretul. Vraja nespusei frumuseti este redata prin imagini vizuale. Ochii negri sunt ca noaptea care izvoraste tainic si acopera pamantul. Poetul, cu gest idilic, isi aseaza capul in poala iubitei intr-o contemplare muta. Versurile te invaluie intr-o atmosfera tainica, proprie noptii si iti creaza predispozitie pentru visare. Imaginea iubitei este sumara, o intrupare a misterului si a divinitatii. Poezia este construita din doua exclamatii admirative, doua vocative, la inceput si la sfarsit: “frumoaso”, atribut fizic si “lumina mea”, felul cum se reflecta in constiinta poetului. Este scrisa in vers liber, aparent fara structura, cu toate astea, este o poezie plina de muzicalitate interioara . Florin Bogardo a reusit sa ii creeze o muzica pe masura si sa ii adauge si frumusetea interpretarii sale, in asa fel, incat, astazi recitind aceste versuri, nu le mai putem desparti de melodia care le-a dat un zbor mai larg in lume.





Izvorul noptii



Frumoaso,

ti-s ochii asa de negri incat seara,

cand stau culcat cu capu-n poala ta

imi pare,

ca ochii tai adanci, sunt izvorul

din care tainic curge noaptea peste vai

si peste munti si peste sesuri,

acoperind pamantul c-o mare de-ntuneric.

Asa-s de negr ochii tai,

lumina mea.







Trei fete



Copilul rade:

“Intelepciunea si iubirea mea e jocul.”

Tanarul canta:

“Jocul si-ntelepciunea mea-i iubirea.”

Batranul tace:

“Iubirea si jocul meu e-ntelepciunea.”



Cu “Pax magna” poetul introduce in poezia lui acel fior al indoielii, de care inspiratia sa nu va mai fi nicidata straina. Lumina raiului nu este cumva rasfrangerea flacarilor iadului? Farmecul curat al iubirii nu este oare framantat din substanta pacatului? asa cum vedem si in “Lumina raiului”. In “Pax magna” Dumnezeu si cu Satana si-au dat mana de impacare in pieptul poetului strecurandu-i in suflet “credinta si iubirea, si-ndoiala si minciuna”



Pax magna



De ce-n aprinse dimineti de vara

ma simt un picur de dumnezeire pe pamant

si-ngenunghez in fata mea ca-n fata unui idol?

De ce-ntr-o mare de lumina mi se-nneaca eul

ca para unei facle in vapaia zilei?



De ce in nopti adanci de iarna.

cand sori indepartati s-aprind pe cer

si ochi de lupi pradalnici pe pamant,

un glas imi striga ascutit din intuneric,

ca dracul nicaieri nu rade mai acasa

ca-n pieptul meu?



Pe semne – invrajbiti

de-o vesnicie Dumnezeu si cu Satana

au inteles ca e mai mare fiecare

daca-si intind de pace mana. Si s-au impacat

in mine: impreuna picuratu-mi-au in suflet

credinta si iubirea si-ndoiala si minciuna.



Lumina si pacatul

imbratisandu-se s-au infratit in mine intaia oara

de la inceputul lumii, de cand ingerii

strivesc cu ura sarpele cu solzii de ispita,

de cand cu ochii de otrava sarpele pandeste

calcaiul adevarului sa-l muste-nveninandu-l.



Vei plange mult ori vei zambi?



Eu

nu ma caiesc,

c-am adunat in suflet si noroi –

dar ma gandesc la tine.

Cu gheare de lumina

o dimineata-ti va ucide –odata visul,

ca sufletul nu-i asa curat

cum gandul tau il vrea,

cum inima iubirii tale-l crede.

Vei plange mult atunci ori vei ierta?

Vei plange mult ori vei zambi

de razele acelei dimineti,

in care eu ti-oi zice fara umbra de cainta:

“Nu stii,

Ca numa-n lacuri cu noroi in fund cresc nuferi?”





In “Gandurile unui mort” freamatul miscator al vietii este resimtit din recea imobilitate a nefiintei. Poezia sugereaza ceva din maretia timpului vazut in perspectiva de dincolo de disparitia individuala. Cronologia inceteaza propriu zis, si suntem plasati undeva unde timpulului nu i se mai poate “pipai pulsul rar de clipe”. Nu se stie daca a trecut o zi, ori s-au scurs veacuri de cand inima poetului rasfrangea in piept un soare nou in fiecare dimineata. Gandul poetului mort seamana cu vesnicia ca niste gemeni. Zgomotul surd ce se aude deasupra mormantului ar putea sa fie pasii iubitei, dar imaginea iese din sfera limitata a memoriei sentimentale si evoca un circuit maret care se impleteste si se repeta dincolo de vremelnicia omeneasca. Zgomotul ce se aude este produs de niste fructe coapte grele, desprinse dintr-un pom care a crescut din poet.



Gandurile unui mort



De mana-as prinde timpul ca sa-i pipai

pulsul rar de clipe.

Ce-o fi acuma pe pamant?

Mai curg aceleasi stele peste fruntea lui in stoluri

si din stupii mei

mai zboara roiuri de albine spre padure?



Tu inima, esti linistita-acum!

Mult a trecut

de cand imi rasfrangeai in pieptul scund

un soare nou in fiecare dimineata

si-o suferinta veche in orisice amurg?

O zi?

sau poate veacuri?



Un stanjen doar deasupra mea-i lumina.

Flori cu sani de lapte imi apasa lutul.

Sa pot

eu mi-as intinde mana si le-as strange-ntr-un manunchi

sa le cobor la mine,

dar

pamantul poate nu mai are flori.



Gandul meu si vesnicia seamana

ca niste gemeni.

Ce lume se va zbate azi in valurile zilei?



Ades un zgomot surd ma face sa tresar.

Sa fie pasii sprinteni ai iubitei mele,

sau e moarta si ea

de sute si de mii de ani?

Sa fie pasii mici si guralivi ai ei,

sau poate pe pamant e toamna

si niste fructe coapte-mi cad mustoase, grele,

pe mormant,

desprinse dintr-un pom, care-a crescut din mine?



Oare ce i-am putea spune lui Lucian Blaga daca ar fi posibila comunicarea cu cei trecuti in nefiinta? Ca astazi auzim cantece care au ca text antiiubirea? “Nu mai vreau iubire, tra la la”, “Urasc baietii, tra la la”, “ Nu-mi pasa de nimeni, tra la la…”Noi suntem baieti de baieti, tra la la…” Sau i-am spune cum unii oameni, in locul inaltelor trairi sufletesti, flutura moartea ca virtute? Sau i-am spune, ca in ciuda tuturor vicisitudinilor vietii , tot mai vibreaza in noi acordurile marilor frumuseti printre care se afla si poeziile lui? Sau sa ii spunem ca el dainuieste in lumina atat de minunat cantata in versuri inconfundabile si ca prin opera lui si-a intiparit prezenta pentru eternitate asemenea marilor poeti ai lumii?



Risipei se deda florarul


Ne-om amimti cindva tirziu
de-aceasta intimplare simpla,
de-aceasta banca unde stam
timpla fierbinte linga timpla.

De pe stamine de alun,
din plopii albi, se cerne jarul.
Orice-nceput se vrea fecund,
risipei se deda~ florarul.

Polenul cade peste noi,
in preajma galbene troiene
alcatuieste-n aur fin.
Pe umeri cade-ne si-n gene.

Ne cade-n gura cind vorbim,
si-n ochi, cind nu gasim cuvintul.
Si nu stim ce pareri de rau
ne tulbura, piezis, avintul.

Ne-om amimti cindva tirziu
de-aceasta intimplare simpla,
de-aceasta banca unde stam
timpla fierbinte linga timpla.

Visind, intrezarim prin doruri --
latente-n pulberi aurii --
paduri ce ar putea sa fie
si niciodata nu vor fi.



Farmecul acestei poezii este sporit si de melodia creata si interpretata de indragitul nostru artist Tudor Gheorghe, Ea poate fi ascultata la aceasta adresa:

http://www.miscarea.com/1aca-risipei-se-deda-florarul.swf


Primavara

A cunoaste. A iubi
Inc-o data, iar si iara
a cunoaste-nseamna iarna
a iubi e primavara

A iubi - aceasta vine
tare de departe-n mine
A iubi - aceasta vine
tare de departe-n tine

A cunoaste. a iubi
Care-i drumul? Ce te-ndeamna?
A cunoaste - ce inseamna?
A iubi - de ce ti-e teama?
printre flori si-n mare iarba?

Printre flori si-n mare iarba
patima fara pacate
ne rastoarna-n infinit
cu rumoare si ardoare
de albine re-ncarnate

Inc-odata, iar si iara
a iubi e primavara





Catrene



De cand viata mea ma stie,

o suferinta port mereu:

frumusetea ta-i o poezie,

pe care n-am facut-o eu.

xxx

Usor nu e nici cantecul. Zi

si noapte – nimic nu e usor pe pamant:

caci roua e sudoarea privighetorilor

ce-au asudat toata noaptea cantand.

xxx

Limba nu e vorba ce o faci,

Singura limba – limba deplina,

stapana peste taine si lumina,

e aceea-n care stii sa taci.

xxx



Raboj

Tin raboj in duh arhaic.

Numar ca ciobanul

cate-s albe, cate-s negre

zilele tot anul.



Numar pasii, ai frumoasei,

Pana-n pragul usii.

Stele numar cate are

Cuibul Gainusii.



Cate sunt, de toate numar,

amagiri si fumuri,

ziua-ntreaga numar, numar

rataciri si drumuri.



Numar pietrele pe care

mandra trece vadul -

si pacate pentru care

ma va arde iadul.



Sufletul satului

Copilo, pune-ti mânile pe genunchii mei.
Eu cred că vesnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
si inima-ti zvâcneste mai rar,
ca si cum nu ti-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
si dacă ti-ai sângerat picioarele
te asezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din stresini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.



Poate ar fi bine de mentionat un site de unde romanii iubitori de poezie - si nu numai, sa citeasca in timul lor liber : http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/sufletul.html



Atractia pe care o are poetul pentru sat, si in special pentru Lancram, satul in care s-a nascut, este reflectata in multe poezii, dar “Sufletul satului” si “Izvorul” mi s-au parut cele mai semnificative. Versul: “eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat” , e atat de cunoscut, incat aproape nu mai trebuie sa ii spui cui apartine. “Izvorul”, suvita firava de apa din Lancram, apare in perspectiva eternitatii, fir tors de Parce, in contrast cu imparatiile care s-au prabusit si cu razboaiele care ne-au pustiit. Sipotul a ramas sub razor, vesnic egal cu el insusi.



Izvorul



Imparatii s-au prabusit,

razboaie mari ne-au pustiit.

Numai in Lancram sub razor

Ramas-a firav un izvor.



Paduri s-au stins. Si rand pe rand

oameni in umbra s-au retras

vesminte de pamant luand.

Dar sipotul, el a ramas.



De-a lungul anilor in sir

De cate ori in sat ma-ntorc,

Ma duc sa-l vad. E ca un fir

Pe care Parcele il torc.



Si Lucian Blaga, in 6 mai 1961, “vesminte de pamant luand,”, “s-a retras la umbra” langa acest izvor din Lancram, el, izvorul atator frumuseti, el, poetul tineretii multora dintre noi, el, poetul la care revenim pentru a ne lasa purtati de vraja marii poezii.











Elena Buica - Pickering    5/5/2004


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian