Theodor Damian: „Apofaze”
Când îngerul dintre vânturi e aproape de noi,
Cântă îngerul să ne aducă aminte
Ce taină este aceasta
O constructie interioară sufletului, alcătuită din valorile primordiale aduse în consonantă, într-o ipostază mergând până la sacralizare. Pornind de la o sumă de ecuatii neconventionale, în care locul de căpătâi îl au cuvântul si îngerul, ne resimtim absorbiti pe curbe greu de imaginat prin clasice parabole ori hiperbole. E altceva, pare-se o altă aranjare a totului care nu tine seamă de formule, de nimic demonstrat si nici măcar axiomele nu stau în făgasul lor aprioric. Puterea absolutului se înaltă sub ochii nostri, ca si cum am fi părtasi la dezvăluirea marii creatii. Vestirea despre o lume care îi este dată omului spre a o ilumina cu trecerea sa, apare ca un dar – si o poruncă ? – pentru aceia dintre noi învredniciti cu rostul cuvântului în esenta sa nealterată: „( … ) Poetul sună ca un clopot/ limba cuvântului cheamă/ rătăcitorii…/ … / cu pintenul versului său/ scântei scăpătând/ spre albastrul adâncului/ everything must go/ a cânta, cântare/ cuvântul de bază al poeziei/ ce moarte nu are// de aceea poetul poartă templul/ cu sine/ ca melcul prin misterele lumii ( … )” ( Poetul poartă templul ). În crestetul, sau în poala cuvântului, stă îngerul, care îi dă strălucirea; venit îngerul din nesfârsirea care nu e decât una singură, a marelui spectacol al lumii, iată-i venirea: „( … ) totul arde/ când cortina se ridică încet/ si vezi culoarea adevărată/ a scenei/ esti doar spectator/ te fulgeră albul privirii/ iar fulgerul îti dă fiori/ chiar dacă ai văzut aceeasi piesă/ de o sută de ori// Totul arde/ luminile scenei se apropie/ si se depărtează/ ca ursitoarea de înger ( … )” ( Când îngerul dintre vânturi ). Miracolul venirii îngerului e acela rostuit spre a-ti deschide si netezi mai departe calea, de a-ti înmănunchia simtirile într-o trecere firească si curată către esentializare: „Se miscă îngerul/ spre începuturi/ acolo-i locul de veci/ acolo ne-ntâlnim toti ai nostri/ mirele si mireasa/ fulgerul si lumina/ stânjenelul, pestera/ si pustia/ rugul arzând nemistuit/ si cina/ tu si eu/ cădelnitând în vecernii/ lumina” ( Cădelnitând în vecernii ). Pentru întâlnirea cu îngerul, îti trebuie vrerea de a te recunoaste pe tine în adâncul firii, de a te alătura unor rezonante mai mult decât astrale, de a-ti pune credinta în semetia, în splendoarea îngerului: „Vin spre tine îngere/ de când tot vin/ ca marinarul îndrăgostit/ de marea si de corabia lui/ de cântecul de matelot/ si tu mă primesti/ nesfârsit/ ca altarul/ jertfa pentru Cel de sus/ cu arderi partiale sau de tot/ în cântecul slujbei de asfintit” ( Ca altarul ). Impecabil îngerul i se va arăta poetului în mistuirea sa de cuvinte, cu o mistuire de cântec, desferecată din duhul de taină la răscruci greu de trecut: „Întotdeauna poetii au cântat/ despărtirea apelor/ pentru că acolo la despărtitură/ cântă îngerul întors în fluierătură/ cântă cu harfa-i rosie si fierbinte/ ca gheizerul oazei/ ce răcoreste setea drumetului/ pe care pustia-l poartă/ dar nu-l simte// Pentru orice trecător/ cântă îngerul învolburat/ ca steaua ce poartă în pântec/ un nou univers asa este îngerul ce ni s-a dat” ( Cântă îngerul ).
În alăturarea simbiotică a cuvântului cu îngerul, Theodor Damian găseste si îsi asumă gândirea înaltă si simtirea profundă a Sfintilor Părinti ai Ortodoxiei, ajungând la o îngerească înnobilare a cuvântului în „Apofaze”. Senzatia pe care ne-o dă nouă, mai profanilor cititori, este aceea de liniste deplină, care într-o însotire endemică este astfel, „Ca o lumină lină”: „Luna se înaltă peste pestera/ ca o lumină lină a sfintei slave/ peste credinciosul îngenuncheat/ în rugă/ ea nu stie peste ce trece/ cum nu stie el că-i îngenuncheat/ în desertul cu ape bolnave/ ce mâine nici n-au să mai curgă// Atunci ai să muti muntii/ din loc/ ca Maria Egipteanca/ cea izbăvită de stricăciune/ când te rogi/ dar nu mai stii unde esti/ si ce faci/ căci deja ai devenit rugăciune”. Mergem si nu ne temem prin acest spatiu unde avem drept călăuză cunoasterea si credinta, ne-excluzându-se una pe alta; se întâmplă să fim sau să nu fim câteodată chiar aceia pe care nasterea ne-a dat spre împlinire, sunt momente de rătăcire, intersectii până la urmă absolut firesti, de aceea chiar o solemnitate a încercării face parte din firea noastră: „În fiecare adânc/ doarme un sarpe/ chiar când e plecat/ locul lui e acolo/ locul e sarpele/ a plecat dar si-a lăsat/ visul în loc/ … / se simte un miros puternic/ de vis/ orice deschidere te trage-n abiis/ … / Mă uit în oglindă să vă găsesc/ nu sunteti acolo fiecare are crezul său/ unii-l cunosc mai mult/ altii mai putin/ nu se stie ce e bine si ce e rău/ depinde de pretextul pe care ti-l dai/ depinde de sarpele din adânc/ si de frica acestuia/ de focul pustiei/ si de cai” ( În fiecare adânc ). Iar ca să nu fie nici un fel de dubii asupra simbolisticii frumos încrustate-n precepte, poetul ne întâmpină cu aproape dezlegarea a ceea ce de-a dreptul el invocă: Ce taină este aceasta”: „Cu un sarpe de-a stânga/ si cu unul de-a dreapta/ asa trăim/ avem de ales între două spaime/ dacă nu-ntelegem taina/ murim/ Ti s-a dat un sarpe/ ca să mori/ si unul/ ca să trăiesti/ când unuil te muscă/ altul te scapă/ ce taină este aceasta/ si cum s-o dezlegi/ când esti atâta:/ pământ, foc, aer si apă/ dacă mai esti altceva/ poate mai ai o sansă/ să-ntelegi/ dar tocmai aici este cheia/ ca să fii doar atât/ sau încă si altceva/ să alegi”. E nevoie de suflet, pentru a fi, pentru a sti si pentru a putea mai departe…
Suntem oameni, astfel ne-a fost dat să fim si e bine că e asa; în măsura în care ne deschidem mintea si sufletul deopotrivă, putem să ne mai si merităm apartenenta noastră la umanitate, ca la lucrarea cu cel mai mare drag însufletită dumnezeieste. Avem trăirile si tendintele noastre spre încă ne-trăitele clipe; avem atractia dar si frica de ceea ce nu stim sau nu vrem să stim. Poate că poetul ar trebui ascultat atunci când ne spune parcă citindu-ne din soarta noastră: „Un singur adevăr/ paradoxul/ ne sperie dar ne place/ goliciunea lui/ amenintătoare/ asa cum ne place viata/ în care nu se mai moare// Avem o singură frică/ paradoxul/ si un singur adevăr/ care ne fulgeră/ si ne trage spre el în răspăr/ cum poate să-ti fie frică de el/ cum poate fizica/ să se teamă de metafizică/ ce rânduială este aceasta// Ne fulgeră paradoxul/ tămăduindu-ne somnul/ în timp ce poetul/ trece printre noi murmurând/ veniti să ne bucurăm/ de Domnul” ( Ne sperie paradoxul ). Întregul lumii acesteia, cu toate deschiderile ei spre alte lumi, visate si răstălmăcite, ori poate chiar prea-frumoase si uitate, dar date de la Dumnezeu, l-am găsit foarte aproape iesind cald ca un grăunte de lumină, în „Pasărea paradisului”: „( … ) Când ai intrat în destinul meu/ n-am stiut/ sau poate eu într-al tău/ când sfârsitul locuia în început/ când te-am simtit pe aproape/ nu ai stiut de unde veneai/ totul mirosea/ a îngeri si rai ( … )”. Sunt lucruri pe care, cu tot dragul Theodor Damian ni le aduce nouă, trebuie doar să le cuprindem !
|
Marian Daniel 7/24/2013 |
Contact: |
|
|
