Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Războiul de Saptezeci si Sapte de Ani (1914-1991) si hegemonia americană

Într-un remarcabil eseu publicat recent de editura Humanitas si întitulat Războiul de Saptezeci si Sapte de Ani (1914-1991), autorul său, Neagu Djuvara, analizează cu acuitate si rigurozitate stiintifică evenimentele care au dus la ascensiunea Statelor Unite ale Americii la rolul de hegemon în lumea contemporană, introducând totodată sintagma destinată titlului cu convingerea că ea se va impune viitorimii tot asa cum de-a lungul timpului s-a întâmplat în studiul istoriei si cu alte formulări sintactice stabile asemănătoare ca de pildă Războiul de Treizeci de Ani si Războiul de O Sută de Ani.

Neagu Djuvara, istoric si politolog nonagenar plin de viată si întelepciune, este în peisajul intelectual al României de astăzi o rarissima avis. Doctor în drept, licentiat în litere si doctor în filozofia istoriei de la Sorbona, erou în războiul contra Rusiei Sovietice si diplomat de carieră pe mai multe meridiane dânsul a avut norocul să scape la timp teroarei marxiste în imperiul căreia l-ar fi asteptat o soartă lesne de imaginat, fiind implicat in absentia în procesele politice măsluite si de tristă amintire din 1947. Revenit în tara de origine în ultima decadă a secolului trecut, după înlăturarea dictaturii comunist-ceausiste, s-a remarcat printr-o longevivă si bogată activitate literară, dar si prin incursiuni stiintifice pertinente – uneori prea pripit controversate de către inteligenta oficială – atât în istoria României cât si în cea mondială.

Autorul nostru nu este un nou venit în materie, de vreme ce pornind de la lucrările referitoare la ciclicitatea istoriei ale precursorilor săi, printre care Oswald Spengler si Arnold Toynbee, dânsul s-a ocupat încă din decada 70 a secolului trecut de studiul unor mari ansambluri politice si culturale care s-au înfiripat în ultimii 6.000 de ani ai istoriei umanitatii. Pe acestea a încercat în 1975 să le conceptualizeze în teza sa de doctorat în filozofia istoriei intitulată Civilisations et lois historiques. Essai d’etude comparee des civilisations (Civilizatii si tipare istorice. Un studiu comparat al civilizatiilor) folosind pentru ele termenul de civilizatie. Civilizatia în acceptiunea sa reprezintă o mare unitate istorică aplicată existentei societătilor umane răspândite pe o arie geografică întinsă si cuprinzând un număr de state organizate în care se realizează o oarecare unitate culturală, tehnologică si religioasă. Caracteristica comună acestora, sustine autorul, ar fi mai ales faptul că au trecut de-a lungul multor secole prin aceeasi evolutie politică, toate civilizatiile astfel definite apărând cândva pe scena istoriei, jucându-si rolul si dispărând în final după un scenariu asemănător.

În esentă tot ceea ce există în univers, asa cum îl cunoastem noi – de la uriasele galxii până la cele mai minuscule particule elementare – se naste, evoluează pentru o durată oarecare si apoi moare, moartea fiind de fapt nu o disparitie completă ci o transformare. Tot asa evolutia unei civilizatii începe printr-o fază larvară, trece printr-o fază de formare si culminează cu faza de înflorire când toate componentele politice, culturale, etc. ating o dezvoltare maximă după care urmează ineluctabil decadenta. Fazei de înflorire i-se asociază de regulă fenomenul luptei pentru hegemonie – principalele puteri din spatiul considerat disputându-si întâietatea – lupta încheindu-se printr-o perioadă imperială. Încercând apoi să stabilească câte asemenea unităti de civilizatie au existat până în prezent, dânsul a identificat douăsprezece, ultima fiind civilizatia occidentală căreia îi apartinem si noi.

Cauzele care duc la disparitia unei civilizatii sunt fireste foarte complexe si analiza lor necesită folosirea unui aparat stiintific corespunzător. Dar problema nu a preocupat numai elitele de savanti si gânditori, ea inspirând de asemenea si imaginatia sensibilă a marilor artisti. Unul dintre acestia, Eugene Delacroix, a zugrăvit foarte sugestiv procesul de decadentă într-o notă consemnată la 21 septembrie 1854 în Jurnalul său, din care cităm doar încheierea. “Ajunse la un anumit grad de civilizatie,” afirmă pictorul francez cu o intuitie iesită din comun, “popoarele se confruntă mai ales cu o slăbire a notiunilor de virtute si vitejie. Molesirea generală, care este probabil produsul predominatiei plăcerilor, aduce cu sine o decadentă rapidă si uitarea traditiei conservatoare ce făcea câdva onoarea natiunii. Într-o asemenea situatie este greu de rezistat cuceririi. Se va găsi întotdeauna un popor înfometat la rândul său după plăceri sau complet barbar, ori care mai are încă ceva bravură si spirit de initiativă ca să profite de prada oferită de popoarele degenerate. Această catastrofă usor de prevăzut produce uneori un fel de reîntinerire a poporului cucerit. Este ca o furtună care purifică aerul după ce mai întâi l-a tulburat. Noi germeni par să fie adusi de acest uragan în solul epuizat din care poate că o nouă civilizatie se va naste. Dar vor fi necesare secole pentru a se vedea reînflorirea artelor pasnice destinate să îndulcească moravurile si să le corupă din nou, pentru ca să se reproducă astfel eternele alternante de măretie si mizerie în care se evidentiază nu numai slăbiciunea omului, dar si puterea unică a geniului său.”

În felul acesta au apărut primele rudimente ale civilizatiei occidentale în secolul V, cu putin înainte de căderea Romei (476), pe ruinele încă fumegânde ale civilizatiei greco-romane. Renasterea italiană din secolul XIV ar reprezenta, după autorul nostru, avantgarda fazei de înflorire, iar fenomenul luptei pentru hegemonie sau al “regatelor combatante” s-ar fi manifestat initial între 1516 si 1556 când Carol Quintul a făcut prima încercare de unificare a Europei. În continuarea acestui original scenariu ultima fază a luptei pentru dominatia civilizatiei occidentale a început în 1914 si s-a încheiat în 1991 prin implozia conglomeratului sovietic si prin instaurarea hegemoniei Statelor Unite. Această ultimă perioadă Neagu Djuvara o identifică prin sintagma “Războiul de Saptezeci si Sapte de Ani”, urmând astfel traditia lui Thucydides, părintele stiintei istorice si autor al clasicei scrieri întitulate Războiul Peloponesiac.
Candidatura Statelor Unite Americane la hegemonia lumii occidentale a fost adusă pentru prima oară în discutie de către francezul Alexis de Tocqueville în lucrarea sa De La Démocratie en Amérique (Despre democratia in America) apărută în 1835, un adevărat fenomen de clarviziune într-o vreme când Uniunea americană nu împlinise nici măcar cincizeci de ani.

Trei trăsături remarcabile sunt de semnalat în legătură cu “fenomenul Tocqueville”. Prima este tineretea autorului, Alexis de Tocqueville, magistrat de meserie, având numai 26 de ani când împreună cu colegul si prietenul său Gustave de Beaumont s-au îmbarcat la Havre ca să studieze pe cont propriu, dar cu aprobarea ministrului francez de justitie, conditiile din închisorile americane. Întâmplarea fericită a făcut însă ca după debarcarea în America, Tocqueville să-si neglijeze într-o oarecare măsură mandatul si să-si dedice cu precumpănire atentia studiului tinerei democratii americane.

A doua trăsătură importantă este exceptionala bogătie calitativă si cantitativă a informatiilor culese în mai putin de zece luni de tânărul magistrat. Observatiile pe viu făcute cu ocazia nenumăratelor sale deplasări pe apă si pe uscat de-a lungul si în curmezisul Uniunii împreună cu amănuntitele discutii si interviuri avute cu o gamă vastă de personagii – de la pionerii izolati în cabanele lor rustice din vestul sălbatic până la crema societătii americane (de exemplu fostul presedinte Adams) – au fost ordonat înregistrate si catalogate de el în paisprezece caiete voluminoase. Aceste note au fost ulterior sintetizate în cartea sa din care reiese clar că după părerea lui Tocqueville societatea americană contemporană lui era produsul a doua elemente perfect distincte: spiritul religios si spiritul libertătii. “Cele două tendinte aiurea aparent opuse”, scrie el, “în America se ajută reciproc. Religia vede în libertatea civilă un exercitiu nobil al facultătilor umane, iar libertatea consideră religia ca apărătoarea moravurilor, moravuri care garantează legile, asigurând astfel stabilitatea de durată a regimului democratic”. Un alt element important semnalat de el si care garanta ordinea si linistea publică era spiritul comunal. O comună (township) avea pe vremea aceea 2000 – 3000 de locuitori si se bucura de independentă fiind cel mai important nucleu social unde suveranitatea poporului american se exercita direct de către fiecare cetătean. Comuna nu era supusă statului decât atunci când era vorba de un interes social în sensul cel mai larg (relatii diplomatice, în caz de război, etc), nu avea un consiliu municipal ci numai functionari alesi anual, iar corpul electoral controla cu mână forte, permanent si vigilent modul în care se exercita administratia.

În fine a treia, trasătură care reprezintă si cel mai senzational aspect al lucrării cercetătorului francez, trăsătură validată un secol mai târziu de teza Domnului Djuvara, pronuntările amândurora fiind confirmate apoi de evenimentele istorice după aproape alti treizeci de ani, este predictiunea sa conclusivă. Când a apărut cartea sa despre democratia în America – relativ la scurtă vreme după războaiele Napoleoniene – cel mai populat si puternic stat de factură occidentală era Rusia ale cărei armate nu de mult măturaseră toată Europa si care făcea în continuare eforturi ca să-si extindă dominatia în nordul si centrul Asiei. Statele Unite pe de altă parte erau un edificiu politic nou în plina constructie, cu o populatie ceva sub patru milioane, fără o fortă armată semnificativă si exercitând numai o autoritate simbolică asupra imensului vest american. Cu toate acestea Tocqueville a emis teza îndrăzneată că hegemonia occidentală se va decide într-un viitor nu prea îndepărtat între regimul eminamente democratic american si. cel despotic de sorginte rusescă. “Cuceririle americanului,” a scris el, “se fac cu brăzdarul plugarului, cele ale rusului cu sabia soldatului.” Primul, a adăugat el “are ca mijloc principal de actiune libertatea, celălalt robia.”

Nu ne propunem să facem o comparatie între lucrările celor doi autori, Neagu Djuvara si Alexis de Tocqueville, acestea apartinând la domenii diferite ale cunoasterii si fiind scrise la aproape un secol si jumătate una de alta, timp în care asa cum era firesc multe s-au schmbat în lume. De asemenea nu ne putem permite nici să relevăm toate fineturile, dealtminteri numeroase, ale studiului filozofico-istoric întreprins de Domnul Djuvara cu privire la perioada Războiului de Saptezeci si Sapte de Ani. Considerăm însă necesar să semnalăm asemănarea concluziilor celor doi cercetători. Este de asemenea important să retinem si ceea ce le deosebeste. În acest sens evidentiem afirmatia de interes major pentru noi a istoricului român si anume că în prezent civilizatia occidentală se află după toate probabilitătile în finalul fazei de înflorire când lupta pentru hegemonie s-a încheiat prin victoria Statelor Unite. Nu numai că dânsul a indicat câstigătorul competitiei, dar spre deosebire de Tocqueville a stabilit mult mai exact aria si natura hegemoniei americane, precizând totodată caracterul ei temporar.

Dovezile în sprijinul valabilitătii acestor concluzii abundă în jurul nostru si nu este cazul să le mai enumerăm. Dar nu putem renunta la discutia celor două mari întrebări de actualitate stringentă cu care se încheie eseul si cărora Domnul Neagu Djuvara încearcă să le răspundă nu în calitatea sa de istoric ci în aceea de politolog: care va fi aria de hegemonie a Statelor Unite si care sunt sansele ei de longevitate?

La prima întrebare răspunsul pare aproape evident. Statele Unite, cu toate că în ultimii douăzeci de ani au avut cuvântul decisiv în mai toate evenimentele importante ce s-au petrecut în lume, nu au reusit totusi să devină stăpânitorul mondial per se si să reducă toate culturile existente la cultura occidentală sub forma ei americanizată. Ca atare hegemonia americană va rămâne, după Domnul Djuvara, un fenomen limitat geografic.
De altfel, asa cum a constatat acum aproape două secole Tocqueville, ascensiunea Statelor Unite ale Americii la dominatia întregii lumi nu a făcut parte din doctrinele politice promovate de părintii tinerei Uniuni care erau de părere că democratia are nevoie de pace. Dimpotrivă, doi dintre initiatorii politicilor noii republici, Washington si Jefferson au propovăduit un izolationism selectiv. Primul era de părere că spre deosebire de extinderea relatiilor comerciale cu popoarele străine pe care o recomanda, angajarea de legături politice cu ele trebuia evitată. “Europa are un număr oarecare de interese care îi sunt proprii si care nu au legătură, sau n-au decât o legătură foarte indirectă cu ale noastre…a intra în diferitele ei combinatii de prietenie si dusmănie si a lua parte la luptele care rezultă ar însemna să actionăm imprudent. Izolationismul nostru si îndepărtarea noastră de ea ne invită să adoptăm o cale opusă…” a scris el. Jefferson a mers chiar mai departe afirmând că “americanii nu trebuie niciodată să ceară privilegii de la natiunile străine ca să nu fie obligati ei însisi să le accorde”. Cu toate acestea Statele Unite, în cei două sute de ani de istorie si-au extins mereu granitele nu numai prin cumpărări de teritorii dar si prin războaie cu Mexicul si Spania, lăsându-se de asemenea antrenate si în cele două războaie mondiale, în ciuda opozitiei factiunilor izolationiste.

Dar dacă este adevărat că la începuturi Statele Unite n-au aspirat la un loc dominant în lume sau măcar în fruntea civilizatiei occidentale astăzi lucrurile stau cu totul alfel. Caracterul hegemonic real al pozitiei USA afectează profund politica Uniunii atât la interior cât si la exterior, exercitând o influentă nu totdeauna fericită asupra psihicului cetăteanului de rând si provocând dezbateri aprinse atât în mediile academice cât si în presă. Asa se întâmplă că politologul Samuel Huntington a stârnit în 1996 o multime de discutii pe ambele maluri ale Atlanticului prin cartea sa The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order (Conflictul dintre civilizatii si refacerea ordinei mondiale). Huntington, considerat drept unul dintre cei mai eminenti specialisti occidentali în stiinte politice, a fost până la decesul său survenit în decembrie 2008 profesor la Universitatea Harvard si membru al Academiei Americane de Arte si Stiinte, anterior fiind printre altele consilier al Departamentului de Stat al USA si coordonatorul planificării în Consiliu Securitătii Nationale sub administratia presedintelui Carter.

Conflictul dintre civilizatii este o teorie proprie profesorului Huntington, după care cauzele principale ale conflagratiilor globale iscate în urma Războiului Rece ar fi de natură religioasă si culturală. Iar cartea, un amalgam voluminos de informatii utile si de elucubratii stiintifice, îsi propune – după cum el însusi mărturiseste în prefată – să ofere o interpretare a evolutiei politicii globale după încheierea Războiului Rece si o paradigmă, adică un model, de analiză pentru oamenii de stiintă folositor în acelasi timp
si persoanelor care decid în materie de politică. Din păcate lucrarea, încropită pare-se la repezeală, suferă prin afirmatii confuze si alte defecte. Este astfel surprinzător că într-o lucrare dedicată studiului civilizatiilor termenul de civilizatie nu are un înteles unic, bine definit. Cuvântul este, după împrejurări, folosit uneori pentru a indica entităti culturale, alteori pentru a defini apartenenta religioasă a unei natiuni (de exemplu Rusia, până de curând comunistă a devenit dintr-o dată în teoria huntingtoniană civilizatia ortodoxă prin excelentă), dar si pentru a singulariza structuri cultural-politice. Deseori întelesul termenului se schimbă arbitrar atunci când este folosit la plural sau la singular. Ceea ce măreste confuzia este si faptul că introduce în decursul demonstratiilor din text notiunea de sub-civilizatie cu ambele forme (plural si singular). De exemplu sub-civilizatia turcă (el întelegând cultura turcă) este categorisită de dânsul printre cele câteva sub-civilizatii care apartin civilizatiei islamice (el întelgând religia mahomedană). In acest caz paticular se pare că autorul american ignorează faptul că până la Ataturk nu a existat o cultură turcă originală, cultura Imperiului Otoman fiind de fapt cultura persană. Iar după Ataturk, odată cu adoptarea alfabetului latin s-a trecut la occidentalizarea culturală masivă a Turciei care încă continuă si azi, mult după moartea reformatorului, totul făcându-se – asa cum turcii i-au învătat în trei secole de suzeranitate si pe români – iavas-iavas.

Huntington afirmă în urma unor discutii stufoase si neconclusive că în prezent există în lume opt civilizatii majore, unele definite de el ca atare pe criterii religioase (Civilizatiile Islamică, Ortodoxă, etc.), dar altele datorită structurii cultural-politice a societătilor umane cărora le atribuie termenul de civilizatie (Civilizatia Latino-Americană, de exemplu). Civilizatia occidentală ar include după el numai Statele Unite, Canada, Australia, Noua Zeelandă si vestul Europei. Civilizatiile ar fi despărtite prin linii de conflict imaginare (comparabile cu faliile din zonele seismice). Unele dintre granite sunt presupuse a fi relativ pasnice pe câtă vreme altele sunt considerate potential sângeroase ca de exemplu cele dintre civilizatiile islamice (sic) si cele ne-islamice. Nicăieri însă profesorul american nu pomeneste nimic despre Jihad sau războiul sfânt împotriva necredinciosilor care se desfăsoară în prezent în lume.
Dintre multe alte formulări îndoielnice alegem aici numai una: linia de conflict ce ar separa civilizatia occidentala de civilizatia ortodoxă (sic). Începând din nordul Europei, linia merge de-a lungul granitelor actuale dintre Finlanda, statele baltice (Estonia, Letonia si Lituania) si Rusia, apoi prin Belarus si Ucraina, desparte România în două de-a lungul Carpatilor si traversează Muntenegru sfârsind în Marea Ionică deasupra Albaniei. Transilvaniei Huntington îi îngăduie apartenenta la civilizatia occidentală numai datorită populatiei catolice unguresti “persecutată de ortodoxia românească sub regimul comunist” si pentru că Ungaria nu ar fi făcut parte din Imperiul Otoman. Dar ambele argumente dovedesc o regretabilă lipsă de informare. Să nu fi auzit profesorul american de Pasalâcul de la Buda si nici de faptul că vasta majoritate a catolicilor persecutati de comunistii români au fost nu minoritatea maghiară ci românii catolici de rit oriental (greco-catolic)? Probabil că el nu a realizat pericolele tratării superficiale a realitătilor românesti ca si ale ignorării faptului că limba, traditiile si istoria comună sunt elemente cu mult mai importante pentru unitatea României decât măruntele frictiuni religioase iscate în urma zâzaniilor comuniste. Din nefericire însă pentru România frictiunile amintite în loc să fie rezolvate ca între frati întru Christos sunt continuate în chip iresponsabil otrăvind atmosfera societătii românesti si – după cum se vede – încurajând iredentismul maghiar si imperialismul hrăpăret rusesc. Este de asemenea de notat că în noua ordine americană Grecia, leagănul civilizatiei occidentale cu mult înainte de aparitia crestinismului, împreună cu celelalte zone la est de linia mentionată sunt incluse în asa zisa civilizatie ortodoxă. De altfel cartea si părerile profesorului Huntington au fost mult criticate în cercurile academice. Criticile au variat de la absurd la ridicol si de la sloganuri neavenite la rizibil, dar câteva acuzatii mai serioase printre care si cele referitoare la folosirea eronată a calculelor matematice si la caracterul pseudo-stiintific al metodelor sale de lucru au fost pare-se întemeiate.

Lăsând deoparte lipsurile cărtii profesorului Huntington unele dintre concluziile sale prezintă totusi interes pentru noi si o lectură atentă dezvăluie starea de spirit care predomină în acele cercuri americane de vârf unde se iau deciziile politice ce afectează o bună parte din omenire. Constatând că civilizatia occidentală a ajuns într-o fundătură si acceptând caracterul limitat al expansiunii puterii americane autorul afirmă că civilizatia noastră este valoroasă nu pentru că ar fi universală ci pentru că este unică. “În consecintă principala responsabilitate a conducătorilor vestici este nu a încerca să reformeze alte civilizatii (sic) după chipul occidentului, ceea ce este peste puterile lor în declin ci să păstreze, să protejeze si să reînnoiască calitătile unice ale civilizatiei occidentale. Această responsabilitate revine cu precădere Statelor Unite ale Americii pentru că ea este cea mai puternică tară vestică…În aceste vremuri Statele Unite nu mai pot nici să domine lumea si nici să se retragă din ea” spune el dând astfel dreptate indirect Domnului Djuvara.

Drept adjuvant Huntington propune desemnarea Rusiei ca leader al civilizatiei ortodoxe (sic) si recunoasterea ei ca mare putere responsabilă de securitatea granitelor sudice care o despart de civilizatia islamică (sic). Desi în linie cu principiile părintilor Uniunii americane citate anterior, usurinta cu care americanii se pregătesc să abdice de la rolul de hegemoni mondiali este de-a dreptul îngrijorătoare. Mai ales când apare evident că pentru o perioada incertă de liniste temporară sunt gata să arunce din nou în gura lupului tări alese la întâmplare – repetând greselile de la Moscova si Yalta din anii 40 atât de nefaste pentru milioane de oameni. Numai că lupul, ori mai degrabă ursul, este în prezent si mai ogârjit decât era în 1944-1945 si are si el de înfruntat aceleasi mari dificultăti cu care se confruntă civilizatia occidentală a profesorului Huntington. Ca să parafrazăm o expresie nord-americană: the American’s dog is barking at the wrong tree (câinele americanului latră la pomul la care nu trebuie).

Dar care sunt la Huntington semnele că civilizatia occidentală si Statele Unite, o putere matură, s-ar afla pe marginea declinului? Acestea nu sunt o surpriză fiindcă Spengler le-a observat si discutat încă la inceputul secolului trecut în lucrarea sa Declinul Occidentului. Profesorul Huntington la rândul său enumeră câteva, caracteristic americane, dintre care retinem cele mai importante:
- proliferarea comportamentelor antisociale (crime, droguri si violentă);
- declinul familiei (cresterea numărului divorturilor si a legăturilor nelegitime, înmultirea sarcinilor printre minore, răspândirea modei familiilor cu un sigur părinte);
- scăderea nivelului învătământului si a interesului pentru activităti intelectuale în esaloanele de educatie inferioare.

Cauzele, după Huntington, ar fi în general economice si demografice urmate de decăderea morală, sinuciderea culturală si lipsa de unitate politică a occidentalilor. Astfel în economie egoismul ar fi contribuit prin orientarea prioritară a consumatorilor către satisfacerea nevoilor individuale în defavoarea eforturilor colective pentru asigurarea unei puteri economice si militare viitoare.
Giuseppe Sacco, profesor de relatii si sisteme economice internationale la universitatea din Roma este însă de părere că mult mai dăunătoare pentru economia Statelor Unite decât individualismul local a fost hemoragia fatală de capitaluri de investitie declansată în 1978. În anul acela congresul partidului comunist chinez a aprobat deschiderea Chinei investorilor străini. Decizia a permis capitalurilor externe, în marea lor majoritate americane, accesul la o fortă de muncă ieftină, harnică si de două ori mai numeroasă decât cea existentă în întreaga lume occidentală. Împrejurarea a fost deosebit de favorabilă celor care au putut profita de avantajele momentului pentru că a coincis cu deschiderea pietii americane produselor chinezesti. Rezultatul a fost o redimensionare treptată, până la disparitia aproape completă a productiei industriale americane. O altă urmare spune profesorul Sacco este că America nu mai are ce vinde chinezilor în timp ce datoria externă colosală a Statelor Unite subrezeste si pune sub semn de întrebare statutul ei de putere hegemonică.

Din punct de vedere demografic nu este un secret pentru nimeni că lumea occidentală se caracterizează prin declinul endemic al natalitătii, în multe tări apusene aceasta fiind sub numărul necesar mentinerii populatiei existente; speranta pentru America ar fi în imigratie crede Huntington, minimalizând dificultătile si pericolele procesului de asimilare a unor grupuri migratoare numeroase, premeditat ostile, dificultăti demonstrate de modul cum evolueaza lucrurile în prezent în Germania, Franta, Spania si Italia.

Referitor la declinul moral, după ce este de acord că civilizatia occidentală “ar putea să fie subminată de slăbirea componentei sale centrale, crestinismul”, Huntington conclude în mod neasteptat că acest fenomen ar putea deveni o amenintare numai într-un viitor foarte îndepărtat. Credem că Tocqueville ar fi fost socat de o asemenea întorsătură de rationament. Să întelegem oare că Huntington chiar nu a văzut nici o legătură imediată între scăderea dramatică a numărului celor care “mărturisesc credinte religioase” si declinul familiei? Ori între reducerea numărului celor “care observă practicile religioase” si proliferarea comportamentelor antisociale?

Totodată socotim că lui Tocqueville i-ar fi venit greu să creadă si să accepte ideea că dusmanul cel mai mare al democratiei si libertătii este de fapt libertatea însăsi. Desi un sincer si entuziast partizan al democratiei, magistratul francez nu a ezitat totusi
să discute si aspectele ei negative. Dar democratia el o cunostea numai din studiul antichitătii elene si din practica recentă a societătii americane. Iar unul din pericolele care au pândit democratia încă din antichitate a fost concentrarea puterii într-o singură mână. Asadar era firesc ca tirania sau dictatura să-i fi apărut lui Tocqueville a fi pericolul cel mai mare pentru democratie.

Însă una a fost situatia în care democratia se practica în câteva sute de cetăti antice cu populatii omogene si limitate, ori în circa o mie de comune similar populate si alta este azi când vorbim de o natiune de sute de milioane formată majoritar din noi veniti incomplet asimilati. Astăzi nu dictatura ci libertatea dusă la absurd este marele pericol pe care profesorul Huntington, desi nu-l nominalizează, îl ilustrează convolut atunci când vorbeste de amenintarea curentului multiculturalist. “Istoric,” scrie el, “identitatea natională americană a fost definită cultural de mostenirea civilizatiei apusene si politic de Crezul American asupra principiilor căruia americanii sunt în majoritate covârsitoare de accord: libertate, democratie, individualism, egalitate în fata legilor, constitutionalism, proprietate privată. Spre sfârsitul secolului XX amândouă componente ale identitătii americane au fost feroce atacate de un mic, dar foarte influent grup de intelectuali si publicisti” promotori ai multiculturalismului. Profitând de liberalismul actual din Statele Unite suporterii multiculturalismului militează pentru “crearea unei tări formată dintr-o multitudine de civilizatii”. Se preconizeaza astfel primatul libertatii grupurilor minoritare definite de termeni ca rasă, etnie, sex sau preferintă sexuală asupra libertătii individului pentru a se evita chipurile tirania majoritătii. Dar un asemenea hibrid politico-cultural în fapt nu ar face parte din nici una din civilizatii si nici n-ar poseda o cultură comună proprie. Ideea, preluată paradoxal de administratia Clinton si inclusă printre obiectivele sale principale, s-a materializat ulterior într-o serie de legi ce favorizează diversitatea. “Istoria,” spune pe bună dreptate de data aceasta Huntington, “arată că o tară astfel constituită nu poate supravietui ca o societate coherentă…Respingerea Crezului si a civilizatiei apusene ar însemna sfârsitul Statelor Unite ale Americii…”

Aceasta ne readuce la cea de-a doua întrebare din încheierea eseului Domnului Djuvara căreia dânsul îi raspunde – în baza unei succinte analize istorice si a unor argumente extrase din considerarea diferitelor aspecte ale culturii contemporane –
pronosticând că hegemonia Statelor Unite va fi de scurtă durată, fiind urmată de mari tulburări.
Este interesant că in vreme ce cetăteanul mijlociu continuă să trăiască un vis de glorie aurită tot mai numerosi gânditori si intelectuali americani au devenit constienti de inevitabilitatea fenomenului descris de profesorul Djuvara. Astfel în ultimul capitol din The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order Huntington analizează posibilitatea reînnoirii occidentului pe care o vede posibilă prin măsuri politico-economice. Unele dintre acestea sunt însă scheme paliative învechite menite să întărească controlul politic, economic si militar american asupra celorlaltor state din civilizatia occidentală sau să reînvie rolul de jandarm al Rusiei la portile Europei în dauna tărilor limitrofe. Altele însă, cum ar fi restrângerea dezvoltării puterii chineze sau limitarea agresiunii Islamului fără a preciza căile de realizare a acestor deziderate sunt după părerea noastră de-a dreptul iluzorii. De altfel el nu vorbeste nicăieri de reînnoirea spirituală si morală a occidentului singura capabilă să-l salveze. Se pare că Huntington desi a recunoscut evidenta nu a înteles sau poate că nu a vrut să arate că a înteles de exemplu că occidentul – în tările căruia în prezent o treime din copii nenăscuti sunt anual eliminati prin avort – nu are statura morală necesară ca să se poată impune Islamului pentru care aceasta este o crimă abominabilă si care oricum câstigă competitia în mod natural prin rapida înmultire a populatiei.
În ceea ce ne priveste, cu toate că nu avem nici autoritatea si nici dorinta să corectăm eseul Domnului Djuvara si cu tot respectul si admiratia ce simtim pentru persoana si eruditia domniei-sale, îndrăznim să opinăm că faza luptei pentru hegemonie în civilizatia occidentală este totusi posibil să nu se fi încheiat încă. Chiar dacă hegemonia americană se va dovedi complet falimentară, aceasta ar însemna probabil numai involutia ramurii nord-americane a civilizatiei occidentale. Este o admisiune dureroasă pentru noi, cei din generatiile sacrificate experimentului sclavagist marxist-leninist, care am suferit si sperat să vedem lumina libertăti al cărei far a fost mereu, chiar în momentele cele mai întunecate, doamna cu facla de pe Liberty Island.
Pe de altă parte sentimentalismul nu ne împiedică să recunoastem că în prezent sunt cel putin trei forte care nu pot fi neglijate si care asalteaza portile civilizatiei occidentale definită ca atare prin formularea Domnului Djuvara. Acestea sunt India, Islamul si China. Toate trei sunt leaderi demografici depăsind categoric cele mai optimiste sperante de înmultire naturală a populatiilor alcătuitoare ale civilizatiei occidentale. Dintre cele trei India, în ciuda unei dezvoltări economice surprinzătoare pe model occidental, are prea multe probleme interne de rezolvat datorită mozaicului ei cultural si a diversitătii religioase conflictuale ca să fie pentru moment un candidat serios. De aceea agresiva reîncercare de islamizare a lumii de către mahomedani căreia îi suntem martori ca si rapida occidentalizare a Chinei par să anticipeze o nouă cursă pentru hegemonie cu numai doi competitori. China prin potentialul ei uman, prin entuziasmul cu care asimilează cultura occidentală, dar si datorită inconstientei cu care occidentul i-a facilitat ascensiunea la pozitia de mare putere are sanse să devină următorul hegemon, iar asta probabil chiar fără să folosească armele. Deja capitalul chinez – China producând anual 200.000 de noi milionari – a inceput să investească viguros în proprietăti funciare în America de Nord, achzitionând imobile în Statele Unite si ferme în Canada. Trebuie să ne oprim însă aici fiindcă depăsim cadrul lucrării prezente si pentru că subiectul prin importanta ce prezintă ar merita o discutie separată.


Naramata, B.C.










Gabriel Watermiller    6/28/2013


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian