Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Povara nedreptătii

După ce moare, omul mai trăieste o vreme în memoria celor care l-au cunoscut; sau prin faptele sale.

Aparent, contabilul prahovean Ion Stănică nu a făcut nici o faptă deosebită prin care să se remarce în comunitatea locală. Au făcut însă altii, transformându-l într-o victimă nevinovată a sistemului juridic obedient comunist.
Ion Stănică a trăit drama condamnatului pe nedrept, purtând până la sfârsitul vietii „Povara nedreptătii”. După cum va recunoaste el însusi în manuscrisul astfel intitulat, în anii grei de detentie la care a fost condamnat după o anchetă barbară si un simulacru de proces, l-au ajutat să supravietuiască sentimentul de nevinovătie, credinta în Dumnezeu, încrederea că până la urmă adevărul va iesi la iveală si i se va face dreptate.
Si l-au mai ajutat de departe, cele câteva mii de prieteni credinciosi care se odihnesc si astăzi pe rafturile bibliotecii sale din Breaza.


IUBITORUL DE CARTE

„Iubitorului de carte Stănică Ion, vrednic cititor de lecturi frumoase” scria pe 27 ianuarie 1959 un activist cultural din Câmpina ce semnase indescifrabil dedicatia de pe cartea Minunatele călătorii ale lui Marco Polo, oferită tânărului tehnician ca premiu la un concurs literar. Activistul anonim nu intuia valoarea premonitorie a cuvintelor sale. Dar să-l lăsăm pe „Iubitorul ce carte” să-si prezinte singur pasiunea de o viată: Încă din copilărie am îndrăgit cărtile si pasiunea cititului nu m-a părăsit niciodată. N-am mostenit nici o bibliotecă de la părinti. M-am născut sărac. Primele cărti le-am primit în dar în clasa a V-a primară de la profesorul meu de română, dl. Alexandru Cucu, a cărui imagine o port si astăzi cu veneratie în inima mea. Asa am cunoscut „Istoria literaturii române” de George Călinescu, „Eneida” de Virgiliu, „Principele” de Machiavelli, „Anna Karenina”de Lev Tolstoi, „Mizerabilii” de Victor Hugo. Nivelul meu de cunostinte nu-mi permitea să apreciez valoarea acestor cărti, abia mult mai târziu am înteles ce comoară nepretuită îmi oferise dl. profesor si le păstrez si acum cu sfintenie.

Intr-adevăr, si astăzi, după mai bine de jumătate de veac, aceste cărti stau la loc de cinste în biblioteca memorialistului autodidact. Profesorul de română i-a dezvăluit copilului imensa bogătie spirituală a cărtilor, stârnindu-i interesul pentru literatură pe vremea proletcultismului, când valoroasa noastră mostenire literară era considerată vestigiu al trecutului, dăunător pentru formarea tinerei generatii. Elev intern la gimnaziu si apoi la Scoala Medie Tehnică Petrol - Chimie din Câmpina, el economisea din bănutii săi de buzunar pentru a-si cumpăra cărti. Cât a suferit când a văzut cum, în primăvara anului prin 1949, cărtile de la muzeul comunal din Brebu sunt aruncate în curte pentru a fi încărcate într-o cărută si duse ca maculatură la DCA. A izbutit totusi să salveze „Dictionarul literaturii române”, editia 1871, de August Treboniu Laurian si I.C. Massim si „Autobiografia” lui Zaharia Antinescu, profesorul care l-a avut elev pe Ion Luca Caragiale si a întretinut o vastă corespondentă cu iluministii francezi.

Doi ani mai târziu a fost martorul distrugerii bibliotecii liceului pedagogic „Iulia Hasdeu” din Câmpina, reusind, cu acceptul directorului institutiei, prof. Dumitru Văcariu, să „salveze” mai multe cărti, printre care „Romanul vietii lui Eminescu”de Cezar Petrescu si „Călugărita” de Rabindranath Tagore. Evocarea acestor momente nefaste îi oferă prilejul să amintească de sacrilegiul comis de barbarii nazisti care ardeau operele clasicilor literaturii germane sau de băcanul din Italia care împacheta brânza în foile manuscriselor lui Leonardo da Vinci. „Am simtit că odată cu distrugerea acestor cărti se rupe ceva din inima mea. Am iubit si iubesc cărtile ca pe niste fiinte dragi”, va declara el peste ani. Declaratia are acoperire în cele câteva mii de volume, achizitionate de contabil de-a lungul vietii sale zbuciumate.

În timpul vacantelor si apoi după ce mi-am cumpărat si eu o casă la Breaza, i-am câstigat prietenia si evident, accesul la comoara sa spirituală. Am avut astfel plăcuta surpriză să găsesc acolo cărti pe care si-ar fi dorit să le aibă în biblioteca sa orice om de cultură, ceea ce mă îndreptăteste să afirm că I.S. a fost cu adevărat un biblioman. Încerc să-mi argumentez afirmatia enumerând doar câteva titluri din lunga listă de cărti de valoare pe care am alcătuit-o într-o cercetare, din păcate nu suficient de temeinică: G. Călinescu – Istoria literaturii române, editia 1941 si Viata lui Mihai Eminescu,editia 1932, ambele cu dedicatii ale autorului; Biblia,legată în piele,ed.1932; un manuscris de poezii al poetului E. Streismann, din 1892 ; clasici ai literaturii române si ai literaturii universale, memorialisti, filozofi - Aristotel, Herodot si Kant, oameni politici - Talleyrand si Machiavelli, autori de scrieri religioase s.a. Adnotările si sublinierile discrete pe carte dovedeau că posesorul lor le-a citit nu numai o dată. De aceasta aveam să mă conving recent, când i-am parcurs manuscrisul, bogat ilustrat cu citate.

Pe un raft erau asezate cu grijă cărtile primite cu autograf de la autorii care i-au trecut pragul casei. Am fost măgulit când printre aceste comori si-au găsit un loc modest volumul meu „Satul de sub ape” si cărtile despre Dostoievski si Zamiatin, traduse de mine în anii din urmă.
Toti cei care l-am cunoscut si am reusit să ne apropiem de sufletul său, i-am apreciat pasiunea nobilă. Astfel, profesorul Dan Grigorescu îi scria la 15 mai 1975 pe cartea sa, „Shelley": „Prietenului Ion Stănică, a cărui sete de cultură este de-a dreptul impresionantă, această carte despre un poet pe care-l iubesc mult, pentru că la rându-i a iubit imens oamenii”. Un an mai târziu, pictorul Constantin Piliută i-a oferit „Istoria ilustrată a picturii” cu dedicatia: „Astăzi domnul Stănică a devenit proprietarul primului meu tablou. Cu sinceră dragoste, C. Piliută”.

În 1981 profesorul Samoilă Negreanu va scrie si el pe volumul său de versuri: ”Distinsului prieten Ion Stănică, care-si găseste plăcerea în lumea minunată a cărtilor, cei mai loiali prieteni ai omului”.
De cele mai multe ori, când îi eram oaspeti, preferam să stăm în grădină, la o miniaturală copie făcută de el după „Masa tăcerii”. La o cească cu cafea sau la o farfurioară cu dulceată de cirese amare, oferită de tovarăsa lui de viată, Doamna Melania(„Melancolia”, cum o alinta nepotica mea, Sandrela) discuta despre literatură cu sotia mea, profesoară de limba română. Îi ceream părerea, pentru că stiam că va face observatii pertinente, despre articolele pe care le publicam în revistele „Historia” si „Hyperion”.
Îsi amintea cu mândrie că la această masă a stat si poetul Adrian Păunescu, care l-a vizitat împreună cu tatăl său, învătătorul Constantin Păunescu, în vara lui 1984. Atunci Poetul i-a oferit culegerea de versuri „Iubiti-vă pe tunuri” cu dedicatia: „Lui Ion Stănică, omagiul cald al autorului. Breaza, 1984”.
Cu întelepciunea izvorâtă din experienta de viată si, mai ales, din suferintă, interlocutorul nostru l-a caracterizat pe omul Adrian Păunescu în cuvinte putine, dar cuprinzătoare: „Este un om foarte curajos. Poet mare si patriot înflăcărat. Însă numai cine a fost la un cenaclu Flacăra poate să spună că l-a cunoscut pe Adrian Păunescu. Ardea ca ovălvătaie.”

POVARA NEDREPTĂTII

Pasiunea pentru cărti i-a oferit lui Ion Stănică mari satisfactii dar si multă suferintă. Literatura te face mai bun, mai generos, mai încrezător în oameni. Din nefericire tocmai aceste calităti i-au fost fatale. În anul 1967, pe când era contabil-sef la o cooperativă din Sotrile, comuna lui natală, a căzut victimă lăcomiei si vicleniei casierului cooperativei care a stiut să-i câstige încrederea si să delapideze, cu complicitatea postasului din comună, o sumă imensă pentru acea vreme - 160.000 lei.
Sesizând lipsa banilor, contabilul-sef a solicitat implicarea organelor abilitate pentru a-l demasca pe hot.
A urmat un simulacru de anchetă în care cel care a descoperit hotia a devenit principalul suspect si, pentru că pe atunci în practica juridică de la noi nu exista sintagma „prezumtia de nevinovătie”, anchetatorii au primit sarcina de la organele de partid nu să-l descopere pe adevăratul vinovat si să strângă probele necesare pentru a-i dovedi vinovătia, ci pentru a-l încrimina pe cel care a descoperit-o. Calvarul anchetei si cele o sută cinci zeci de zile si tot atâtea nopti de infern petrecute în arestul militiei raionale din Câmpina în conditiile anilor ’60 , asa-zisul proces în care a fost condamnat la saisprezece ani de muncă silnică, cei sase ani din condamnare efectuati în închisori si la diferite locuri de muncă, umilintele, conditiile de detentie subumane, degradarea umană dar si drama omului care îndură tot acest supliciu stiindu-se complet nevinovat cât si neputinta de a lupta cu un sistem absurd si nedrept – toate acestea sunt descrise cu lux de amănunte în „Povara nedreptătii”.
În regimul comunist au fost condamnati la ani grei de temnită pentru infractiuni pe care nu le-au comis multi oameni nevinovati(mă refer la cei pentru delicte de drept civil).
Multi, foarte multi dintre acestia, au clacat fizic sau psihic, pe unii închisorile i-au transformat în epave umane sau, si mai rău, în brute sau criminali.
Lui Ion Stănică tot acest calvar nu i-a afectat calitătile umane; el si-a păstrat integritatea morală si, mai mult chiar, a iesit din închisoare animat de dorinta de a dovedi celor care l-au cunoscut că este un om cinstit si a fost condamnat pe nedrept.
Si, mai ales,cu dorinta de a recupera timpul care i-a fost furat din tovărăsia cărtilor. Citindu-i manuscrisul, am fost impresionat de continut, dar si de discursul folosit în prezentarea evenimentelor. Am descoperit un narator cursiv, cu real talent literar. Cultura acumulată ca autodidact l-a ajutat să-si exprime într-o formă aleasă propriile idei, folosind în mod adecvat citate din autorii preferati.

Spicuiesc câteva fraze luate la întâmplare din manuscris: „Noaptea plouase si drumul ce lega comuna Sotrile de orasul Câmpina devenise impracticabil. De aceea, multi săteni ocoleau fie pe poteca din pădure, fie pe islaz. Începutul verii se arăta încântător. Florile pomilor se scuturaseră si norii rămâneau îngrămăditi pe cer.”……..”Noaptea nu dormisem deloc si fiecare clipă ce ducea spre ziuă parcă îmi apropia sfârsitul.”….Am iesit pe usă sub povara gândului că a pleca înseamnă a muri putin…”

În momentele cele mai grele nu si-a pierdut nădejdea că totul se va sfârsi odată: „Mi-am amintit cuvintele lui Otto Frank, tatăl Annei Frank, fetita care a murit împreună cu sora ei în lagărul de la Auschwitz: „Oricât de rău ti-ar fi în viată, nu trebuie să disperi, pentru că după rău va veni si bine.” „În închisoare am învătat că singura cale de a trece peste nenorociri este întelepciunea si răbdarea. Toate încercările mele de a-mi proba nevinovătia au rămas fără efect.
În această situatie nu-mi rămăsese decât resemnarea. În zădar încercam să-i conving pe anchetatori că eu am fost acela care a descoperit infractiunea si nu eram nicidecum părtas la ea. Nici logica, nici lacrimile mele nu i-au convins. Câtă dreptate avea Ovidiu: Stiu că n-ai în tine nimic,nimic uman/N-ai inimă sub coaste,ci doar un bolovan(Ovidiu- Elegia XI). Prin 2001 l-a întâlnit la tribunal pe presedintele completului de judecată care în urmă cu 25 de ani îi citise sentinta de condamnare. Ulterior acesta a fost destituit din functie pentru grave acte de imoralitate, dar i se permisese să practice avocatura: „Imaginea unui bătrân care îsi târa bătrânetea si paralizia prin sălile tribunalului mi-a adus în minte versurile lui Shelley: Văzui apoi un om al legii/Ce se târa ca o năpârcă… Nu demult am aflat că acesta a trecut în lumea umbrelor, ducându-si cu el păcatele”.

În închisoare a avut si o mare bucurie: i s-a permis să păstreze o carte de poezii de Mihai Eminescu; în scurt timp a învătat toate poeziile pe de rost, iar cartea care i-a alinat singurătatea se află si acum în biblioteca sa. Am fost prieten cu Iubitorul de carte care patruzeci si doi de ani si-a purtat cu stoicism în suflet Povara nedreptătii, dar niciodată acesta nu mi-a vorbit de drama vietii sale. Probabil nu voia să zgândărească rana dureroasă si nevindecată a trecutului. Neputând să mai tină în el durerea , s-a hotărât să se confeseze hârtiei. Doar cu doi ani în urmă, simtind probabil că i se apropie sfârsitul, mi-a încredintat manuscrisul cu rugămintea de a găsi o editură care să-l publice. Era dispus să suporte el costul aparitiei. Textul era însă prea condensat (ar fi iesit doar vreo optzeci de pagini, prea putin pentru o carte). Solutia ar fi publicarea în serial într-o revistă, dar mai avem astăzi astfel de reviste?





Mihai Maxim    6/23/2013


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian