Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Unde vei găsi cuvântul, ce exprimă adevărul ?

În revărsarea zorilor ce vor veni
Vei căuta si nu vei mai găsi
Iubirile din alte vremi – uitate,
Ce-n suflet tot atâtea nestemate
Îmbogătesc simtirea ta curată,
Urmându-ti calea ta nestrămutată
De astru cu destin necrutător,
Supus si nesupus nemuritor...

Varietatea ipostazelor în care se manifestă Creatia pune la dispozitie cercetătorului tot atâtea căi de a căuta răspunsuri la întrebările care îl determină să pornească pe acest drum; drum al cunoasterii, în care răspunsurile nu sunt niciodată suficiente pentru că ele generează noi întrebări si, prin căutarea răspunsurilor la acestea, misterul rămas intact îl incită la continuarea drumului... până la găsirea „întrebării-răspuns”.
Poezia, unul din misterele indescifrabile ale omenirii a constituit de-a lungul timpurilor o atractie fascinantă asupra muritorilor ce si-au încercat sensibilitatea în a reda prin forta cuvintelor sentimente, stări de spirit, aspiratii, remodelări ale propriilor experiente într-o formă aparte, capabilă să capteze interesul celor care le este necesară, pentru a-si îmbogăti propria experientă. Poezia ca stare de gratie, este trăită nu doar de poet, ci si de cititor, atunci când fiecare dintre acestia constată, la un moment dat, că este deja acolo, unde Poezia le-a îngăduit să fie.
Am putem afirma că Poezia, privită ca o creatie literară, are un trup fizic, constituit din celule-cuvinte, armonios în măsura în care poetul îl poate modela astfel pentru a înfătisa lumii materiale prototipul tainic, din adâncul fiintei sale poetice; are de asemenea, un trup mental, constituit din lumea sa ideatică, si rigoarea gândirii poetului se răsfrânge fără îndoială în opera sa, si un trup spiritual, subtil, care dă consistentă celorlalte două.
A scrie despre poezia lui Mihai Eminescu, care excelează pe toate aceste planuri, este o încercare temerară; însăsi apropierea de această creatie atât de complexă, de o mare varietate a peisajelor de gânduri, de sentimente, de la cele mai adânci abisuri până peste vârfurile cele mai înalte ale dualitătii, constituie un act dificil. Nu este usor să străbati o lume atât de cuprinzătoare: „marea si cu râurile”, „lumea cu pustiurile”, „luna si cu soarele”, „codrul cu izvoarele”, „cerul”, „oceanul”, „stelele”, „depărtările”, „zarea”, „lacul codrilor albastru”, „apele”, „plopii”, „îngerii si demonii”, „spatiul si timpul”, „moartea si viata”. Totul se află în această lume de fantasme a creatiei sale, nu mai putin reală decât cea din afară, o creatie poetică în care fiorul inspiratiei si harul sunt prezente pretutindeni. Este o lume ideatică structurată după legi ce functionează implacabil. Prin cuvinte uneori de o mare simplitate se exprimă trăiri omenesti dintre cele mai diverse între care se detasează suferinta si iubirea, într-o paletă de o mare bogătie de nuante, toate acestea izvorâte din necesitatea de a-si exprima sinele poetic, cel din miezul fiintei. Sunt ilustrate, pe rând, relativitatea timpului si a spatiului („La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă.” – La Steaua), armonia naturii („Peste-a noptii feerie/ Se ridică mândra lună,/ Totu-i vis si armonie” – Somnoroase păsărele...), trecerea (Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău.../ Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu. – O, mamă...), dar si singurătatea si reveria (Când însusi glasul gândurilor tace,/ Mă-ngână cântul unei dulci evlavii – Când însusi glasul), maturizarea (Căci nu mă-ncântă azi cum mă miscară/ Povesti si doine, ghicitori, eresuri,/ Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,/ Abia-ntelese, pline de-ntelesuri – Trecut-au anii...), când fluxul gândurilor este analizat cu minutiozitate (Sau cad grele, mângâioase/ Si se sfarmă-n suflet trist,/ Cum în picuri cade ceara/ La picioarele lui Crist. – Singurătate), reusind să realizeze si să descrie detasarea de aspectele personale ale vietii („Dar de-ale vietii valuri, de al furtunii pas/ Abia conture triste si umbre-au mai rămas.”; „Si când gândesc la viata-mi, îmi pare că ea cură/ Încet repovestită de o străină gură,/ Ca si când n-ar fi viata-mi, ca si când n-as fi fost./ Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost/ De-mi tin la el urechea – si râd de câte-ascult/ Ca de dureri străine?... Parc-am murit de mult.”(Melancolie), si neputinta întelegerii adevărului în dualitate („Dar cum ai vrea să mă cobor?/ Au nu-ntelegi tu oare,/ Cum că eu sunt nemuritor,/ Si tu esti muritoare?” sau „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor si rece.” – Luceafărul).
Întrebările esentiale la care poetul sugerează căutarea răspunsului („Pentru-a tale proprii patimi,/ Pentru propria-ti viată,/ Unde ai judecătorii,/ Ne'nduratii ochi de gheată?”; „Unde vei găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul?” – Criticilor mei; „Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:/ Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?” – Rugăciunea unui dac) rămân actuale, fiind fundamentale.
Cuvinte simple la prima vedere ascund un înteles de o mare adâncime, pe care cititorul îl poate deslusi dacă este dispus să mediteze asupra lor prin citiri repetate, mânat de o ardoare asemănătoare aceleia cu care poetul a fost înzestrat pentru a merita răsfrângerea harului asupra sa („Tu asează-te deoparte,/ Regăsindu-te pe tine,/ Când cu zgomote desarte/ Vreme trece, vreme vine.” – Glossa; „În drumul lor ia firea mii de fete – ¬/ Aceleasi sunt, desi mereu se schimbă.” – Coborârea apelor; „Ci eu trec tăcut ca moartea,/ Nu mă uit la vechii munti;/ Scrisă-i soarta mea în cretii/ Întristatei mele frunti.”; „Vis nebun, desarte vorbe!/ Floarea cade, rece cântu-i/ Si eu stiu numai atâta/ C'as dori odat' să mântui!” – Ce soptesti atât de tainic...)
O credintă profundă convertită în poezie inspirată, poate da nastere unor poeme de o mare frumusete privind forma, de o mare adâncime privind continutul, ce pot sensibiliza pe cel care le citeste, ajutându-l să înteleagă pe această cale unele aspecte care într-o forma aridă a învătăturii i-ar fi inaccesibile. („Viitorul si trecutul/ Sunt a filei două fete,/ Vede-n capăt începutul / Cine stie să le-nvete;/ Tot ce-a fost ori o să fie/ În prezent le-avem pe toate,/ Dar de-a lor zădărnicie/ Te întreabă si socoate.” – Glossa; „Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viată dătător,/ Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,/ Căci unul erau toate si totul era una;” – Rugăciunea unui dac).
*
Ilustrând o mentalitate de inspiratie crestină si nord occidentală prin opozitie cu cea antică si clasică, Romantismul a generat o artă ce vizează infinitul, inaccesibilul, fantasticul, misterul, prin contrast cu arta antică ce căuta ratiunea, calmul, simplitatea, nobletea, limpezimea. Caracterizează spiritul evului mediu cu sentimentele sale profund religioase, cu entuziasmul pentru o societate cavalerească, cu iubirea pentru miracol, credintă, pentru dramatismul sentimentelor omenesti, în opozitie cu spiritul critic, ratiunea, măsura, fiind expresia unor tendinte aparent contrare celor cultivate anterior în artă, cele rationale, moraliste si păgâne.
În mai multe tări din America Latină, printre care si Brazilia, care recunoaste în Gonçalves Dias (1823-1864) si Antônio de Castro Alves (1847-1871) pe cei mai legitimi reprezentanti ai Romantismului, acest curent estetic coincide cu aspiratiile de independentă atât pe plan politic cât si pe plan cultural-literar. În literatura română, romantismul se manifestă în operele scriitorilor pasoptisti, atingând apogeul în opera lui Mihai Eminescu (1850-1859).
Definindu-se pe sine ca romantic, Eminescu nu este doar romantic, opera sa detasându-se de a primilor mari poeti romantici, prin maniera originală si perspectiva diferită în care tratează marile teme ale romantismului, ca natura, istoria, gloria, iubirea, experienta personală a eului, genialitatea; pe de altă parte în poezia sa se regăsesc concepte clasice, precum căutarea perpetuă a adevărului, poeziei sale nu îi sunt străine nuante ce apartin poeziei simboliste, sau poeziei modernitătii, de mai târziu. Poezia lui Eminescu poate fi privită ca un discurs liric rostit într-un limbaj romantic adus la esentă, interiorizat, ca o meditatie asupra conditiei umane, asupra vietii si mortii, ce va rămâne în mod firesc în marea literatură a epocii sale cât si a celor ce vor veni.
Fără să ne propunem studiul încadrării poeziei sale într-un curent poetic anume, nu putem să nu remarcăm că prin învătătura pe care poetul ne-o dăruieste, în urma trăirilor sale de natură spirituală în drumul zbuciumat al cunoasterii de sine, poezia sa capătă accente ale poeziei mistice .
Se afirmă că poezia mistică începe acolo unde se termină poezia religioasă. Mai exact, poezia mistică este o continuare a poeziei religioase, o transfigurare acesteia, referindu-se la ceea ce se poate exprima cu greu în cuvinte din trăirea unei stări de beatitudine, de extaz, la capătul unui drum dificil în care ardoarea pelerinului atinge cote de mare înăltime, focalizându-si toate resursele pentru îndeplinirea acestui unic obiectiv, comuniunea cu divinitatea.
În poezia sa, Mihai Eminescu descrie momente din „noaptea întunecată a sufletului”, premergătoare realizării de sine (Vino iar în sân, nepăsare tristă;/ Ca să pot muri linistit, pe mine/ Mie redă-mă! – Odă; „Străin de toti, pierdut în suferinta/ Adâncă a nimicniciei mele,/ Eu nu mai cred nimic si n-am tărie.” – Răsai asupra mea; „Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,/ S-asamăn între-olaltă viată si cu moarte;/ Ci cumpăna gândirii-mi si azi nu se mai schimbă,/ Căci între amândouă stă neclintita limbă.” – Se bate miezul noptii...), pentru a ajunge la repaos, dizolvarea completă în sinele universal („Si tot pe lângă-acestea cersesc înc-un adaos:/ Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!”; „Să simt că de suflarea-ti suflarea mea se curmă/ Si-n stingerea eternă dispar fără de urmă!” – Rugăciunea unui dac).
Încercând să exprime inexprimabilul, poetul mistic utilizează simbolurile pentru a exprima ceea ce prin Gratia Divină a primit deodată, într-un moment în care s-a simtit răpit, absorbit, descătusat si fără glas, moment în care simtirea sa, gândurile sale si tot ceea ce tinea de personalitatea sa erau blocate într-o stare de nemanifestare. („Răsai asupra mea, lumină lină, / Ca-n visul meu ceresc d-odinioară; / O, maică sfântă, pururea fecioară,/ În noaptea gândurilor mele vină.”; „Dă-mi tinereta mea, redă-mi credinta/ Si reapari din cerul tău de stele:/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!” – Răsai asupra mea).
Creatorul de poezie mistică stie că primirea Gratiei este un dar oferit lui pentru a putea transmite celor care la rândul lor caută, constient sau nu, drumul spre libertate. Pentru că acea stare pe care o poate trăi doar prin Vointa divină, vointa personală fiind total absorbită în aceasta, este o stare asemenea unei libertăti fără margini, a adevăratei zlobozenii asa cum este numită în Biblie, o stare de transcendere a oricăror limitări. O trăire în urma golirii inimii de orice altceva prin mistuirea tuturor gândurilor personale la flacăra vie a iubirii divine, o „ardere de tot” resimtite plenar ca o constientizare a stării de Libertate, inducând o stare care s-ar putea numi de Bucurie. Încercând să descrie Puritatea acestei stări, asemenea majoritătii poetilor mistici crestini, Eminescu a asemuit-o cu imaginea Fecioarei Maria, Maică a Domnului, cea din care purcede Creatia divină, rămânând permanent în starea de Puritate. (Rugămu-ne-ndurărilor/ Înaltă-ne, ne mântuie;/ Privirea adorată/ Asupră-ne coboară, /O, Maică prea curată/ Si pururea Fecioară/ Marie!)
***
Poezia poate să aducă răspunsuri pentru cei care caută, poate să aducă mângâiere celui aflat în suferintă, poate să-l ajute să treacă peste unele bariere aparent de netrecut si să întrezărească o rază de lumină când totul îi pare întunecat. Poezia este artă prin modalitatea de expresie, stiintă în măsura în care exprimă cunoastere, prilej de reflectie pentru cititorul iubitor de poezie. Dar poezia nu se rezumă la acestea. Poezia se naste într-un proces tainic în care rolul pe care-l joacă poetul este mai mult sau mai putin explicit, dar impulsul care generează tot acest proces rămâne necunoscut. Poezia este prin esenta ei unul din chipurile adevărului si este totul, pentru poet. Dincolo de clasificările privind apartenenta la un curent literar sau altul, poezia rămâne în măsura în care are ceva de transmis celor care o ascultă.
Toate aceste aspecte se regăsesc în poezia lui Mihai Eminescu, si multe altele pe deasupra. Poezia sa, universală ca expresie, ajunge să fie cunoscută nu doar în graiul pe care poetul l-a ales pentru a exprima esenta divină a geniului, gratie traducerilor făcute cu dăruire, talent si perseverentă de iubitori ai poeziei, traducători si poeti, cunoscători ai limbii române.








Elena Liliana Popescu    6/19/2013


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian