Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Sculptura si cuvântul lui Nicăpetre - La 5 ani de la trecerea în nefiintă.

Sunt deja 5 ani de la plecarea dintre noi a sculptorului Nicăpetre. De fapt el n-a plecat niciodată, e prezent nu numai în sufletele noastre, dar si la fiecare intalnire a grupului si a cenaclului de pe langa “Observatorul”, cenaclu care acuma îi poartă numele. E prezent de ziua nasterii lui, pe 27 ianuarie, când, în fiecare an se proiecteză fotografii ale întâlnirilor la care era prezent, se recită “Glossa” lui Eminescu, pe care el atâta o iubea si se privesc din nou, cu respect, sculpturile lui.

El e prezent însă la întâlnirile noastre nu numai cu arta lui, dar si la distribuirea premiillor anuale ale Cenaclului cu premiul artistic “Nicăpetre”, premiu înfiintat în memoria lui. Vara, în fiecare an, Nicăpetre e omagiat din nou de cenaclul nostru prin pelerinajul pe lângă busturile sculptate de el si care se află la Câmpul Românesc de la Hamilton.

Un mare artist si un mare prieten nu dispare. El e printre noi la toate întâlnirile noastre, la care ne vorbea cu atâta emotie despre idolul lui, Eminescu.

L-am cunoscut pe maestrul Nicăpetre la Câmpul Românesc de la Hamilton în august 2000, când Ion Caramitru, pe atunci ministrul culturii, i-a înmânat artistului medalia “Mihai Eminescu”, pentru bustul lui Eminescu.

Auzisem de numele Nicăpetre, dar mi-era putin cunoscut. Frumusetea sculpturilor de la Hamilton m-a impresionat. Mi-aduc aminte că am sunat-o la Bucuresti pe mama, regretatul critic de artă Amelia Pavel, ca s-o întreb ce stia despre Nicăpetre. “E un artist foarte mare, mi-a spus, am scris despre el, s-a stabilit în Canada”. “Tocmai, i-am răspuns, am văzut niste sculpturi la Hamilton si bustul lui Eminescu m-a impresionat.” “Sigur, e un sculptor de talie universală. Rândul viitor când îl mai vezi spune-i salutări de la mine.”

Citesc în cartea lui Nicăpetre “DownTown Brăilita via ‘89” : “Eminescul meu nu a fost o comandă oficială, nu a fost făcut de un meserias, Eminescul meu a fost cioplit de un om care citeste si iubeste ce a dat acest poet lumii. S-a întâmplat ca acel om să fie sculptor, să mângâie cu mâinile lui această lumină dată de zei oamenilor, marmura, să fie sculptor bun care a asteptat timpul când soarta a hotarât să apară masca lui Apollo drept Eminescul nostru. Dar în primul rând eu am sculptat nevoia noastră de Eminescu.”

A doua apropiere de maestru a fost în octombrie 2000, când acesta i-a invitat pe membrii grupului “Observatorul” la atelierul lui din Scarborough. Admirându-i pe îndelete operele, am intuit atunci ceea ce apoi citeam în cartea sa: “sculptura mea nu este o meserie frumoasă si bănoasă, sculptura mea este un destin.” Iar mai departe: “înăltând din nou un trunchi de copac doborât, cioplind în el gândul tău, nu redevine un pericol?” I-am transmis în acea zi însorită de toamnă salutările doamnei Pavel si un zâmbet larg i-a apărut pe fată: “Da, mi-aduc aminte de doamna Amelia, a scris frumos despre mine. Ce mai face?”

Apoi l-am mai întâlnit în ianuarie 2001, când, la împlinirea vârstei de 65 de ani, Puiu Popescu, editorul Observatorului i-a pregătit o frumoasă surpriză: a făcut rost din România de diapozitivele cu sculpturile lui si, în cadrul cenaclului tinut la tipografia unde se tipareste “Observatorul”, a început să le proiecteze pe un imens ecran. A fost o seară cu totul exceptională, pe care nici unul din cei prezenti atunci nu o va uita.
Nicăpetre a fost foarte emotionat si, privind diapozitivele, ne-a oferit spontan o instructivă prelegere. “Un artist n-ar trebui să-si explice sculpturile, ci să le lase pe ele să vorbească singure; dar eu o să vă povestesc totusi cum am ajuns la ele si ce mi-a trecut prin cap când le-am cioplit.”

Cum o tipografie nu e o sală de spectacol, ne-am asezat pe tabureti, pe rulouri de hârtie si pe cutii.
Un beculet dădea lumină atâta cât să nu fie beznă totală. Sculpturile au fost comentate de autorul lor, care si-a depănat amintiri, uneori nostime, alteori cutremurătoare. Vorbele lui ne-au captivat. Tipografia a încetat să fie tipografie, iarna a încetat să fie iarnă, timpul s-a oprit, beculetul s-a transformat în soare si am trăit cu totii un moment de mare intensitate, încălziti de farmecul de povestitor al celui care ne vorbea.

În acea zi am înteles că marii sculptori si-au propus să învingă legile fizicii ale materiei. Desi Nicăpetre spunea că sculpturile trebuie să vorbească singure, fără explicatiile artistului n-as fi stiut să pătrund în intimitatea dintre artist si materie.
Prezentarea a fost o lectie de întelegere a sculpturii. Cuvintele au luminat propriile sale opere.
Cum să nu fi fost nevoie de cuvintele lui? Artistii de geniu sunt în avans fată de contemporanii lor si rămân deseori neîntelesi. Dar când un asemenea artist are pe lângă talentul de sculptor si harul vorbei si scrisului, cum le avea Nicăpetre, se naste posibilitatea unei mai mari apropieri între artist si privitor.

Cartea mi s-a părut tot atât de atractivă ca si prezentarea din acea seară, când ni s-a explicat ideea de zbor prezentă în lucrările lui Nicăpetre. Referindu-se la sculpturile în lemn, artistul ne-a mărturisit că în fata unui trunchi de copac, prima lui idee era să-l ridice, să învingă gravitatia, să-l faca să zboare: “în fata bucătii de marmură, sau de lemn, sculptorul nu vede numai forma viitoarei sculpturi, ci întreaga ei miscare.”

După prezentare l-am zărit pe maestru sezând singuratic pe o cutie si privind în jur. Purta un pulover gros, tărănesc. M-am apropiat si l-am întrebat: “Vă e drag puloverul, nu-i asa?” A zâmbit gânditor: “Da. Cum stiti?” “Dumneavoastră, ca sculptor, iubiti materia, i-am răspuns, si fiecare din noi duce cu el istoria hainelor pe care le-a purtat, cu specificul tesăturii cu tot. M-am gândit că iubiti acest pulover din lână de oaie”. “Nu v-ati înselat”, mi-a răspuns.

Citesc în cartea lui “Brăilita downtown”: “Pânza de sac îmi si place. Are o textură vizibilă, aspră, lumina cade pe ea cu un efect special, culoarea întinsă pe suprafata ei are o viată aparte”.

După acea memorabilă prezentare, sedintele de cenaclu din ianuarie au continuat să-l sărbătorească pe Nicăpetre alături de Eminescu, ocazie cu care Nicăpetre ne recita poezia lui preferată, “Glossa”.
Odată totusi a ales “Dintre sute de catarge”. Când recita era transpus ca si cum ar fi comunicat direct cu poetul.

În 2006, când Nicapetre a împlinit 70 de ani, la cenaclul care s-a tinut în fata unui public de peste 300 de persoane, Puiu Popescu i-a înmânat diploma de membru de onoare al comunitătii.
Ne-a vorbit si atunci despre el, despre planurile si sperantele lui artistice legate de sculptură, de publicarea cărtilor si despre centrul cultural Nicăpetre înfiintat la Brăila.
La sfârsit ne-a dat autografe pe cele câteva exemplare pe care le mai avea cu superbul album “Nicăpetre” apărut în România , continând fotografii ale lucrărilor lui si ale casei memoriale din Brăila.

Nefiind critic de artă, contactul meu direct cu cineva de talia lui Nicăpetre m-a intimidat. Mi-e greu să scriu despre marele lui talent. Prefer să folosesc un citat dintr-o scrisoare a lui Nicu Steinhardt către Virgil Ierunca: “Fericiti cei ce s-au născut în acest paradis românesc; cei ce l-au privit cu ochi veseli si înlăcrămati; cei în ale căror vine curge sângele sesurilor, dealurilor sau muntilor natali; … fericiti cei ce-l poartă-n suflet, desi se află departe; cei ce -orice, oricum si oricând- nu si-l zmulg din lăuntrul lor, unde paradisul acesta pământesc si-a pus indelebila pecete.”

Nicăpetre era purtătorul acestei peceti. Noi, prietenii lui de la cenaclul si grupul de pe lângă Observatorul, născuti ca si el în România, dar trăind departe de tară, am avut privilegiul de a fi lângă el, de a-l asculta, de a-l citi, de a-l admira si de a-l iubi.

A plecat dintre noi fără a înceta să spere că va lucra din nou.
În 2008 , când era prea bolnav pentru a veni la cenaclu, Puiu Popescu l-a sunat la celular si cei peste 200 de participanti i-au cântat, gâtuiti de emotie, “Multi Ani Trăiască”.
A răspuns trist: “Vă iubesc” si acestea au fost ultimele sale cuvinte pentru noi, colegii, prietenii si admiratorii lui.

La Hamilton se tine si în acest an traditionala săptămână cuturala românească (8-13 iulie 2013). Nicăpetre va fi alături de noi - prin vorba si fapta lui.







Veronica Pavel Lerner    6/2/2013


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian