Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Emigrant în Canada ( Fragmente din cartea " Din viata unui om oarecare " ) I

Am ajuns la Montreal in 1977

Eram în Canada, tara în care ne-am dorit atât de mult să ajungem. Hotelul de pe străduta care dădea în Sainte-Catherine a consti¬tuit un motiv de uimire si încântare pentru noi. Eram impresionati de cât de amabili si îndatoritori erau angajatii hotelului, atât de diferiti de ceea ce stiam noi din România si chiar din Grecia si Israel. Aveam o cameră spatioasă, cu televizor în culori (în România aceste televizoare nici nu apăruseră încă) si, spre bucuria fetitei noastre, pe un canal se transmiteau numai desene animate cu Bugs Bunny, Mickey Mouse si alte personaje îndrăgite de copii. Sotia era încântată de canalele de filme la care se uita până noaptea târziu. Ca si cum ar fi vrut să recupereze toti anii în care nu am avut la televizor decât program de stiri si, rareori, câte un program de divertisment.
La subsolul hotelului era un bar al homosexualilor. Am fost surprins cât de firesc priveau oamenii acest lucru. În România, des¬pre această categorie de oameni nu se vorbea decât în soaptă si era tratată ca un flagel al societătii. Cei despre care se bănuia că sunt homosexuali erau închisi pe motive de imoralitate. Am avut momente de îndoială. Cine avea dreptate în această situatie? Justitia română sau legile canadiene care acordau libertate de manifestare tuturor.
Potrivit instructiunilor, puteam rămâne la hotel trei zile, după care trebuia să ne găsim o locuintă si să ne mutăm. De aceea, în ziua următoare ajungerii noastre în Canada, ne-am prezentat la serviciul de emigratie de pe strada Atwater, în partea de vest a orasului.

— Bienvenue au Canada (Bine ati venit în Canada), ne-a urat functionara care se ocupa de noi.
— Je m’appelle Louise Lafleur, s-a prezentat cu elegantă.
Era zâmbitoare si foarte amabilă. Si, desi franceza pe care o vorbeam în acea perioadă era destul de elementară, părea că mă întelege foarte bine.
După completarea formularelor de obtinere a documentelor oficiale de rezidenti canadieni, Louise Lafleur ne-a întrebat:
— Ce aveti de gând să faceti? Cum vă pot ajuta?
— Putem sta trei zile în hotel, după care trebuie să ne mutăm. O să încerc să-mi găsesc cât mai repede de lucru.
— Monsieur Victorov, mi-a spus zâmbind, este greu de găsit de lucru în această perioadă. Este 17 noiembrie, se apropie Crăciunul. Vă sugerez să rămâneti în hotel până după sărbători si între timp să căutati un apartament. Aveti aici bani pentru obiecte de primă ne¬cesitate, mi-a spus înmânându-mi un plic.
Am rămas uimit. Ne asigurau tot ceea ce aveam nevoie până ne acomodam si găseam de lucru. Am înteles atunci de ce Canada era considerată una dintre cele mai bune tări din lume: pentru că primea oameni din tări sărace, tări în care erau războaie sau regimuri totalitare, si le asigura conditii bune de viată, ajutându-i să se integreze în societatea canadiană.

Era sfârsitul lui noiembrie si lumea se pregătea de sărbători. Montrealul părea un oras de basm. Străzile erau împodobite cu luminite multicolore, iar vitrinele magazinelor erau aranjate îmbietor cu lucruri frumoase. Bărbati si femei îmbrăcati elegant făceau cumpărături, se plimbau pe străzi, se salutau politicos urându-si Crăciun fericit. Se vorbea în franceză, dar si în engleză. Orasul era plin cu brazi de Crăciun si de la difuzoare se auzeau colinde. Am aflat, mai târziu, că Montrealul era unul dintre cele mai sofisticate orase din America de Nord, unde aveau loc conventii si întâlniri de afaceri ale celor mai mari companii, dar si activităti si evenimente artistice si culturale de cea mai înaltă tinută. M-a impresionat orasul si oamenii în iarna anului 1976 când am ajuns în Canada. Si, desi eram niste simpli emigranti, departe de casă si de familie, ne-am simtit minunat în tara care ne-a adoptat.
Guvernul canadian organiza cursuri de limba franceză, care aveau scopul să-i ajute pe emigranti să învete limba, să-i familiarizeze cu istoria, politica, situatia socială a tării si să-i ajute să se inte¬greze în societatea canadiană. M-am înscris la cursuri, dar am parti¬cipat doar de câteva ori. M-a dezamăgit profesorul, un fost ofiter din Franta care-si petrecuse cea mai mare parte din viată în Maroc. Eram surprins si intrigat de atitudinea lui vădit anticanadiană.

În acea perioadă, în Quebec începuseră miscările nationaliste care militau pentru separarea Quebecului de Canada. Asa zisul profesor de franceză era un adept al acestei miscări.
Desi eram venit de putină vreme, eram împotriva separării. Canada nu ar mai fi fost tara mare, frumoasă si puternică care îmbina cultura si traditia engleză cu cea franceză, dacă separarea ar fi avut loc, iar Quebecul ar fi fost o tărisoară francofonă ruptă din întregul din care făcea parte. Asociam miscarea separatistă cu tendintele ultranationaliste maghiare care voiau să se¬pare Ardealul de România si să-l pună sub dominatie maghiară. Emigrasem în Canada si voiam să fiu un cetătean canadian, nu unul al Quebecului. Desi Quebecul este una dintre cele mai frumoase provincii canadiene, si ne-am simtit bine la Montreal, teama că sepa¬rarea s-ar fi putut realiza, a constituit, mai târziu, motivul pentru care am hotărât să ne mutăm în altă provincie.

Aveam fată de profesorul de franceză o vădită antipatie si între noi apăreau adeseori divergente în legătură cu diferite teme pe care le discutam. Într-o zi, ne-a proiectat un film documen¬tar despre vizita generalului De Gaulle în Quebec. Am fost întotdeauna interesat de istoria celui de-al doilea război mondial si am urmărit pe parcursul vietii să citesc si să cunosc cât mai mult despre această parte a istoriei umanitătii. În ciuda rolului pe care l-a avut în eliberarea Frantei, nu am fost deloc impresionat de personalitatea generalului, si nu am fost un simpatizant al lui. De aceea, în mo¬mentul în care profesorul ne-a prezentat discursul generalului cu prilejul vizitării Quebecului, discurs pe care acesta l-a încheiat cu „Vive la France”, „Vive le Quebec”, „Vive le Quebec libre”, atât generalul, cât si profesorul mi-au devenit si mai antipatici.
— Monsieur Victorov, ce impresie v-a făcut discursul generalului De Gaulle? m-a întrebat profesorul de îndată ce am ajuns în sală.
— Eu am plecat dintr-o tară comunistă, domnule, pentru că am vrut să gândesc si să îmi exprim liber opiniile. Canada a făcut posibil acest lucru si de aceea respect si iubesc această tară. În ceea ce-l priveste pe generalul De Gaulle, dacă ar fi mers în Uniunea So¬vietică si ar fi strigat „Vive l’Ucraine libre”, as fi spus că a dat dovadă de curaj, dar consider că strigând „Vive le Quebec libre!” în timpul vizitei sale în Quebec, a abuzat de democratia canadiană.

Lipsa mea de consideratie fată de profesorul de franceză se datora si faptului că mi-am dat seama că este destul de limitat. Într-o zi, am vorbit în clasă de tipologia avarului si eu am făcut o compa¬ratie între Scrooge, personajul lui Charles Dickens din Poveste de Crăciun si Harpagon, din Avarul lui Moliere.
— Cine este Moliere, a întrebat vădit încurcat.
Mi-am încheiat repede cursurile de limba franceză, si am în¬ceput să-mi caut de lucru. Nu voiam să abuzez de oferta generoasă de a ne prelungi sederea la hotel si îmi doream să ne mutăm înainte de Crăciun. Am găsit un apartament bun si confortabil pe strada Maisonneuve, în partea de vest a Montrealului.

Chiria era de 200 de dolari pe lună plus 25 de dolari pentru garaj. Ne-am mutat înainte de Crăciun.
În fiecare dimineată cumpăram ziarul în care apăreau oferte de muncă si sunam sau mergeam direct la adresele indicate. Primul meu loc de muncă în Montreal a fost ca mecanic de întretinere la o fa¬brică de pâine. Era perioada sărbătorilor si coceau prăjituri si cozo¬naci iar cuptorul trebuia să functioneze continuu. Adeseori însă apă¬reau defectiuni la sistemul de alimentare si cuptorul era oprit pentru câteva ore. Intram în cuptorul fierbinte, îmbrăcat într-un costum de azbest si stropit cu apă. Lucram zece minute, eram scos afară, stropit cu apă si intram din nou. Pentru fiecare zece minute mi se acordau două ore de lucru.
Departamentul de întretinere era condus de un maistru mic si gras, care avea tot timpul în coltul gurii un trabuc stins. Nu îmi dădeam seama dacă era francez sau englez pentru că înjura în amân¬două limbile. Într-o zi, mi-a pus în mână o cheie mare de teavă si mi-a făcut semn să-l urmez. Ne-am dus într-un loc unde o conductă, plasată aproape de tavan, sufla abur la o conectie.
— Urcă si tine contra cheia ta, mi-a cerut si a agătat o scară de aluminiu de teavă.
— Scara nu ne poate tine pe amândoi, am încercat să-i explic, privind îngrijorat scara fragilă.
— Vino sus si fă ce îti spun, a urlat grăsanul.
În timp ce urcam, am ochit mai jos o altă teavă care trecea pe lângă un stâlp de otel: „Dacă scara se îndoaie, mă prind cu mâinile de teava asta si mă las în jos pe stâlp, mi-am spus.”
Lucrurile s-au întâmplat exact cum am prevăzut. În timp ce el încerca să strângă conectia, scara s-a îndoit de la mijloc. M-am agătat de teavă si m-am lăsat jos pe stâlp. El însă a căzut de la patru metri înăltime, prinzându-si piciorul sub el.
— Ce ai făcut idiotule? a început să urle, furios că el a căzut iar eu nu.
Nu am acceptat niciodată ca cineva să mă înjure, de aceea i-am strigat la rându-mi.
— Nu mă insulta pentru că tu mi-ai cerut să mă urc si eu pe scară.
Si cu aceasta s-a încheiat munca mea la fabrica de pâine.
Nu cunosteam pe nimeni în Montreal, de aceea a doua zi am luat cartea de telefon si am început să caut nume românesti. Am gă¬sit un nume Brates si am sunat.
— Bună ziua, m-am prezentat. Am venit la Montreal de o lună si nu cunosc pe nimeni. Îmi caut de lucru. Sunt dispus să fac orice. M-ati putea ajuta cu un sfat?
— La fabrica la care lucrez eu nu se angajează, mi-a spus domnul Brates, dar am un prieten care s-a angajat acum câteva zile la o fabrică de mase plastice. Pot să vă dau numărul de telefon.
Am sunat la fabrica de mase plastice si am fost chemat la lu¬cru a doua zi. Am fost angajat cu un salariu de 5.65 dolari pe oră. Patronul, un evreu sugubăt, se plimba prin fabrică si vorbea cu toată lumea. Mi-am dat seama însă că urmărea cu multă atentie eficienta fiecărui muncitor. Prima sarcină pe care am primit-o a fost să tai niste plăci de plexiglas de formă pătrată. Uneltele erau rudimentare iar precizia dimensiunilor obtinute lăsa de dorit.
— Cu un dispozitiv de tăiat cu freze disc s-ar putea obtine o precizie mult mai mare, i-am spus managerului după câteva zile. Aceasta este o schită a dispozitivului, dacă sunteti interesati.
În aceeasi zi, managerul a venit împreună cu patronul.
— Ce meserie ai? m-a întrebat.
— Sunt mecanic.
— De unde stii să faci asa ceva? Solutia ta presupune cunos¬tinte tehnice.
— Am lucrat în montaj de turbine în centrale hidroelectrice. Iar solutia propusă de mine ar putea fi dată de orice mecanic bun. Sunt sigur că si monsieur Jerome ar fi observat, dacă ar fi fost pus să facă ceea ce am făcut eu, i-am răspuns patronului, nevoind să-l pun într-o situatie neplăcută pe mecanicul sef.
— Sunt de acord să introducem acest dispozitiv. Apucă-te de lucru chiar acum.
În trei zile am terminat dispozitivul si numărul de oameni care efectuau operatiunea a fost redus de la sase la unul. Înainte de săr¬bătorile de Crăciun, patronul fabricii a venit la mine:
— Aici este salariul tău si o primă de 400 de dolari pentru dispozitivul pe care l-ai făcut. Fabrica se închide pe perioada sărbă¬torilor de Crăciun si Anul Nou. Te vom căuta.
Nu am mai asteptat. Cumpăram ziarul dimineata, încercuiam ofertele de serviciu care păreau potrivite pentru ce puteam să fac si sunam sau mă prezentam direct acolo.

Următorul meu serviciu a fost la o fabrică unde se produceau lanturi de aur. Într-o clădire se făceau toate operatiunile, începând de la topire si până la obtinerea sârmelor de aur de diferite dimensiuni si forme. Niste masini, fabricate în Italia, preluau colacul de sârmă si cu o frecventă uimitoare formau lantul de aur. Am fost repartizat să mă ocup de întretinerea si repararea acestor masini care, din când în când, se dereglau si trebuiau repuse în functiune. Nu mi-a fost usor să învăt. În acea perioadă am început să am probleme cu vederea si să port ochelarii pentru citit permanent. Mi se părea hazliu că de la turbinele si echipamentele hidroenergetice de zeci si sute de tone ajunsesem să lucrez la o masinută pe care as fi putut usor să o iau subsioară. Munca aceasta nu era pentru mine, asa că am început să caut altceva.
În subsolul caselor din Canada, numit basement, există un put cu o pompă care scoate infiltratiile de apă provenite din ploi sau din topirea zăpezilor. Pompa trimite apă în conducta de canalizare, dar, când se întâmplă să nu functioneze, apa din canalizare împreună cu alte murdării se infiltrează în put. Devenisem expert în repararea sau schimbarea pompelor. Într-o zi am fost chemat la o casă de oameni înstăriti care, la întoarcerea din concediu, găsiseră putul umplut cu o mâzgă rău mirositoare care se împrăstiase pe toată dusumeaua basementului. Am curătat putul, l-am spălat, am schimbat pompa gripată si am testat dacă functionează bine. Proprietarul a stat aproape tot timpul lângă mine, îmbiindu-mă cu o sticlă de bere:
— Ia si tu o bere. Ai muncit din greu .
— Multumesc, dar nu beau.
— Nu bei deloc? m-a întrebat surprins.
— Deloc.
— Este cumva o problemă de religie?
— Da, i-am răspuns scurt.
Nu voiam să dau prea multe explicatii. Nu era pentru mine o problemă religioasă, dar încetasem să beau cu multi ani în urmă.
Când sotia lui, o femeie corpolentă, cu păr rosu ca focul, îmbrăcată într-un halat străveziu, a coborât în basement, bărbatul a tresărit, speriat pe neasteptate.
— Numai tu esti de vină de nenorocirea care ni s-a întâmplat, i-a spus aceasta, privind în jur.
— My dear, totul s-a rezolvat. Domnul a schimbat pompa. Acum functionează bine.
— Cine curătă pe jos? a întrebat femeia supărată.
— Să vedem, găsim noi pe cineva, a bâiguit sotul, vădit încur¬cat.
— Curăt eu, am intervenit în discutie. În câteva ore am termi¬nat.
— Nu trebuie să faci dumneata asta. Este o muncă murdară. Putem găsi pe altcineva.
— Nu am nimic împotriva acestei munci, am răspuns si m-am apucat de lucru.
Am lucrat câteva ore. Am spălat podeaua cu kerosen, apoi cu apă fierbinte si detergent si am clătit-o cu apă rece.
— Îti plătesc cincizeci de dolari pentru schimbarea pompei si douăzeci de dolari pentru spălatul podelei, mi-a înmânat bărbatul banii în fata sotiei.
Am văzut-o zâmbind. Suma i se părea convenabilă, tinând cont de munca pe care am făcut-o. A plecat fără să mai spună nimic.
— Ia si acesti treizeci de dolari, mi-a spus bărbatul, uitându-se în stânga si în dreapta, de teamă să nu-l vadă sotia. Îti multumesc si îti doresc numai bine.
Trecuse de miezul noptii. În drum spre casă, pe strada Sherbrooke, care este paralelă cu Maisonneuve, la o intersectie, controlată de un sistem de stopuri destul de complicat, m-am încur¬cat si am trecut pe rosu. Din spate, a apărut masina politiei care a pornit sirena si luminile. Am oprit imediat.
— Actele la control, mi-a cerut autoritar un politist.
— Am fost derutat de felul cum functionează semaforul în intersectie, i-am spus în timp ce îi înmânam carnetul de conducere international din Grecia.
— Vezi dacă este băut, i-a strigat celălalt politist. Miroase a alcool?
— Miroase puternic a kerosen, nu a alcool.
— Fii atent la functionarea stopurilor si schimbă-ti carnetul de conducere. Noapte bună, mi-a urat politistul, care a înteles că veneam de la lucru.

În perioada aceea, paginile ziarelor erau pline cu oferte de serviciu. Eram dispus să muncesc orice ca să câstig bani să plătesc chi¬ria si să avem cele necesare traiului. Cheltuielile noastre lunare erau de 225 de dolari pentru chiria apartamentului si 100 de dolari pentru mâncare. Eu aveam nevoie doar de tigări, care costau 65 de centi pachetul, si de benzină pentru masină care costa 55-75 centi galonul imperial (4.75 litri).
Într-o dimineată, la rubrica ofertelor de serviciu am văzut că o companie oferea 12.5 dolari pe oră pentru un post de operator. Conditia era să ai scule personale. Mi-am cumpărat o lădită de scule si m-am prezentat la biroul de angajare. Am vorbit direct cu proprietarul, un italian tânăr, înalt, cu păr negru ondulat si cu o mustăcioară subtire. Semăna cu un actor italian, Amedeo Nazzari, care juca roluri de june prim si atrăgea în sălile cinematografelor un public alcătuit în cea mai mare parte din femei. M-a angajat în câteva minute si, cu amabilitate, mi-a arătat una dintre masinile pe care urma să lucrez. Masina ascutea niste cutite lungi de aproape un metru si jumătate folosite în industria de hârtie. Părea un monstru mecanic care la trecerea pe sub piatră arunca jerbe de scântei. M-am învârtit în jurul masinii vreo două ore, dar mi-a fost teamă să ating butonul de pornire.
— Nu pot să primesc acest post, i-am spus proprietarului care se uita mirat la mine.
— De ce? Ce s-a întâmplat? m-a întrebat.
— Masinăria aceasta este ca un balaur. Dar nu scoate flăcări, ci scântei. Mă mir că nu se aprinde clădirea. Mi-e teamă să o pornesc. La cea mai mică greseală, se poate strica un cutit si sunt sigur că este foarte scump. Vă multumesc că m-ati angajat, i-am spus îndreptându-mă spre iesire.
— Asteaptă un moment, a strigat proprietarul.
Mi-a pus în mână douăzeci si cinci de dolari.
— Dar nu am lucrat nimic, i-am spus mirat.
— Ai stat în fabrica mea două ore. Trebuie să fii plătit, mi-a zâmbit cu amabilitate. Arrivederci (La revedere), si, dacă nu găsesti altceva de lucru, întoarce-te la mine. Sunt sigur că te-ai descurca.
Mi-am luat lădita cu scule, care devenise inutilă, am cumpărat un ziar de la un chiosc de pe stradă si mâhnit am intrat într-un bar.
— O cafea si un coniac, am cerut barmanului în timp ce răsfoiam ziarul.
Pentru că nu mai băusem de multă vreme, mi se părea că băutura avea gust de lesie. La oferta de servicii, am găsit un anunt prin care se căutau persoane calificate pentru operatiunea de scraping la masini unelte. Se plăteau 14.5 dolari pe oră. O sumă foarte mare.
În fiecare dimineată, învătam câteva cuvinte tehnice în limba engleză. Paradoxal, chiar în dimineata aceea, învătasem cuvântul scraping, care în limba română înseamnă „tusare” sau „răzuire”. Este o operatiune de precizie pe care o foloseam intens la turbinele termoelectrice si pe care o cunosteam la perfectie. M-am ridicat imediat si m-am dus la adresa indicată. M-a primit proprietarul.
— Robinson, s-a prezentat.
— Caut de lucru. Am venit pentru anuntul din ziar. Cunosc bine operatiunea de scraping.
— De unde esti?
— Din România.
— Mi-am dat seama de cum ai început să vorbesti. Si bunicii mei sunt din România. De la Husi.
A pronuntat cuvântul Husi cu un accent care este folosit de obicei la alungarea găinilor, (hîsi).
— Mămăligă, brânză si tuică. Bunicii mei mănâncă mămăligă si beau tuica, si-a exersat bucuros Mr. Robinson cunostintele de limba română.
— Începi lucrul imediat. Ia cartea mea de vizită si du-te chiar acum la compania Canadair.

Canadair, astăzi Bombardier, construia avioane si armament. Am arătat portarului cartea de vizită si m-a îndrumat unde să merg. Am trecut printr-o hală lungă unde, de o parte si de alta, erau lăzi fără capac în care se vedeau tot felul de proiectile, rachete, armament. Am fost surprins că nu era nimeni în preajmă. M-am gândit că în România, locul ar fi fost păzit cu străsnicie de armată si securitate.
Un maistru, în vădită stare de ebrietate, mi-a arătat ce am de lucru. Împreună cu niste băieti, executam operatiunea de scraping la câteva masini de frezat care păreau din timpul războiului. Mi-am dat seama imediat că băietii erau începători si că maistrul nu-i învăta nimic.
M-am apucat de lucru.
— Veniti pe rând si uitati-vă la mine, băieti. Vreau să învătati cum se face această operatiune. Scrapingul presupune o precizie ma¬ximă care pentru masinile unelte este de 19-21 de puncte de albastru de Prusia pe un inch pătrat.
Băietii s-au dovedit dornici să învete si să se perfectioneze.
Într-una din zile, după câteva săptămâni de lucru, am sunat acasă de la telefonul din fabrică. Sotia fusese cu fetita noastră la spital si voiam să stiu cum se simte. Tocmai atunci, a trecut pe acolo Mr. Robinson si m-a văzut vorbind la telefon. Mi-a făcut semn să-l urmez.
— Herman, nu este permis să vorbesti la telefon în timpul serviciului.
— Mr. Robinson, i-am răspuns neplăcut impresionat de apostrofarea lui, am vrut doar să aflu cum se simte fetita, care este bolnavă. Am vorbit două minute. Îmi pare rău că, desi sunt aici de câ¬teva săptămâni, nu ati aflat cum muncesc si care sunt rezultatele mele. Înseamnă că nu v-a interesat. Vă anunt că aceasta este ultima mea zi de lucru. Vreau să vă spun si că, desi la angajare mi-ati promis suma de 14.5 dolari pe oră, fără să mă anuntati, m-ati plătit numai cu 12.75 dolari pe oră.
— Ei, nu te supăra, România, Husi, a încercat să aplaneze situatia Mr. Robinson.
Nu l-am mai ascultat. Mi-am luat lădita si am plecat.
Timp de câteva săptămâni, a sunat să mă reîntorc la muncă. Mi-a oferit postul de sef de lucrare si un salariu mai mare. Probabil ca băietii l-au informat de felul în care muncisem si mă implicasem. L-am refuzat politicos.

Într-o dimineată, am văzut un anunt în care se căuta un tehnician pentru departamentul mecanic al unei fabrici care producea lămpi de iluminat pentru hale industriale. Proprietarul fabricii era evreu. M-a primit într-un birou imens, dotat cu radio si televizor, ceea ce m-a făcut să cred că îsi petrecea o mare parte a timpului în acea încăpere.
— Herman este un nume german, dar Victorov este un nume rusesc. Ce esti?
— Nu sunt nici german, nici rus. Sunt evreu din România.
— A, vorbesti idis? m-a întrebat în această limbă.
Întelegeam, ici si colo, câte un cuvânt. Părintii mei au vorbit între ei limba germană si idis, dar cu noi au vorbit româneste. Eu si fratii mei am făcut scoala israelită română din Târgu-Ocna. Am vorbit la scoală si între noi româneste.
— Arată-i departamentul de productie, l-a chemat proprietarul pe directorul de productie.
Am plecat împreună să vizităm fabrica în care se desfăsurau toate operatiunile pentru producerea acestor lămpi imense pe care le văzusem în multe hale industriale. La departamentul de montaj erau niste mese lungi acoperite cu pâslă iar lucrătorii de acolo, în special femei, montau elementele interioare. Am observat că întorceau, când pe o parte, când pe alta, lămpile care erau destul de grele.
— Pentru a evita operatiunea de întoarcere, s-ar putea construi un dispozitiv în care lampa să fie rotită în pozitie de lucru. Este ceva simplu care ar îmbunătăti timpul de montare si ar evita producerea unor accidente.
— Este o idee foarte bună. Nu ne-am gândit la ea până acum.
Ne-am întors în biroul proprietarului unde, spre surprinderea mea, directorul a început să mă laude.
— Acest băiat este extraordinar. Este abia de câteva luni în Canada si vorbeste bine si engleză si franceză.
Nu-mi credeam urechilor. Cum putea să spună asa ceva despre mine, care vorbeam o franceză elementară si, aproape deloc, en¬gleză. Au mai discutat putin între ei în limba engleză, dar nu am în¬teles ce. La radio se transmitea jaz si eram încântat de frumusetea muzicii. Atunci am auzit pentru prima dată Chattanooga choo choo care mi-a plăcut foarte mult.
— Herman, te angajez. Începi lucrul săptămâna viitoare.
Am plecat spre casă complet derutat. Mă gândeam că omul îsi făcuse o părere gresită despre mine. Eu nu vorbeam nici engleză, nici franceză. „Ce l-o fi apucat pe director să mă laude asa? Nu mă pot duce acolo, ar fi o greseală”, mi-am spus în drum spre casă.
Am continuat să caut de lucru. Văzând că nu m-am prezentat la data stabilită, au început să mă sune de la fabrică să mă duc la serviciu. Câteva săptămâni, nu am dat niciun răspuns.
— Nu te porti frumos, mi-a spus sotia. Du-te si vor¬beste cu ei. Spune-le de ce nu te poti duce.
A doua zi dimineata, m-am înfiintat în biroul proprietarului.
— De ce nu te-ai prezentat la data stabilită? m-a întrebat fără nicio introducere. Acum este prea târziu. Am angajat pe altcineva.
— A fost o neîntelegere. Directorul a exagerat lăudându-mă că vorbesc si engleză si franceză. Eu nu vorbesc bine nici una, nici alta. Nu am vrut să vă dezamăgesc.
— Uită-te la mine cu atentie! Par a fi idiot? Crezi că nu mi-am dat seama că nu vorbesti bine nici engleză, nici franceză? Nu am vrut să te angajez purtător de cuvânt, ci am avut nevoie de tine pen¬tru ceea ce stii să faci. Directorul mi-a povestit despre ideea pe care i-ai dat-o în legătură cu manipularea lămpilor. Ascultă, băiete, în viată nu trebuie să refuzi ceea ce ti se oferă. Ar fi trebuit măcar să vii să-mi spui. Am fi lămurit lucrurile.
M-a salutat si mi-a făcut semn că sunt liber.

Într-o dimineată, în ziar a apărut un anunt că Desordi Construction, unul dintre contractorii principali ai hidrocentralei de la James Bay, căuta un specialist în pompe de injectie pentru mo¬toare europene.
Am văzut pentru prima dată pompele de injectie fabricate de firma germană Bosch, renumite în toată lumea, în laboratorul de motoare al scolii de ofiteri tehnici de aviatie. În timpul războiului aceste pompe erau montate pe motoarele Jumu, în special pe avioa¬nele Messerschmitt 109. Au fost primele pompe de injectie pe ben¬zină. Am depus un curriculum vitae si, după trei zile, am fost chemat la un interviu. Directorul de personal m-a introdus unui inginer în vârstă. Înalt, subtire, corect îmbrăcat, fără a fi elegant, purta, în loc de cravată, o lavalieră, care-i dădea aspectul unui om de stiintă din secolul trecut. M-a primit în birou si, după câteva întrebări generale, au început discutiile tehnice.
— Ce stii despre motoarele Diesel si pompele de injectie Bosch.
— Sunt folosite pe camioanele si autobuzele Leyland. Englezii au perfectionat motorul Diesel rapid. În ceea ce priveste pompele de injectie Bosch, au fost primele pompe de injectie pe benzină.
M-a lăsat să vorbesc, fără să mă întrerupă. Din când în când, nota ceva pe o coală de hârtie. Făcea niste semne într-un tabel ca si cum mi-ar fi pus note.
— Care este părerea ta? l-a întrebat directorul de personal după ce discutia noastră s-a încheiat.
— Este la nivelul unui inginer bun din punct de vedere al cu¬nostintelor teoretice. În ceea ce priveste partea practică, sunt sigur că se va descurca, a răspuns acesta fără ezitare.
Am fost angajat să lucrez la James Bay cu un salariu de 14.75 dolari pe oră. Programul era de 12 ore pe zi, sapte zile pe săptămână. Stăteam pe santier trei luni, după care mă întorceam acasă pentru o vacantă de zece zile. După ce deveneam membru al sindicatului, salariul mi-ar fi crescut la 17.50 dolari pe oră, în aceleasi conditii de lucru.
A doua zi, când m-am prezentat pentru angajare, am fost chemat la sindicatul muncitorilor din constructii si am fost imediat primit de presedinte, care avea în fată hârtia completată de compania Desordi.
— Monsieur Victorov, ati lucrat douăzeci de ani în montaj de centrale hidroelectrice, mi-a spus fără nicio introducere. Ati fost la Portile de Fier. Am auzit de hidrocentrala de pe Dunăre. De ceea, am hotărât să fiti primit în sindicatul muncitorilor din constructii hidroe¬nergetice la categoria „operateur de grue”.
În cazul dumneavoastră facem o exceptie, deoarece, în mod obisnuit, o persoană este primită în sindicat după sase luni de la angajare. Suntem însă impresionati de experienta pe care o aveti în tara din care ati emigrat. Veti începe cu un salariu de 17.50 dolari pe oră. Vă dorim succes, a încheiat strângându-mi mâna.
În câteva minute, secretara organizatiei mi-a adus legitimatia de membru de sindicat, pe care o păstrez si astăzi. Am fost apoi preluat de seful de personal pentru completarea formalitătilor de angajare.
Proiectul de la James Bay, care cuprinde o serie de dezvoltări hidroenergetice, a început în 1974. În momentul de fată, are o capacitate instalată de 16,000 MW. Este asezat în nordul Quebecului, într-o regiune izolată, la aproximativ 1000 km de Montreal.
După câteva zile de la semnarea documentelor de angajare, am decolat spre Val D’Or, un oras din nordul Quebecului. De acolo, cu o masină, am ajuns pe santier. La biroul de angajare am primit informatii detaliate despre conditiile de pe santier si mi s-a făcut un instructaj de protectie a muncii. O atentie specială a fost acordată modului în care trebuia să ne îmbrăcăm. Iarna începea în octombrie, iar în decembrie erau niste geruri de minus 50 de grade Celsius. La magazia santierului, am primit haine de lucru: două perechi de bo¬canci, două salopete, una obisnuită, alta de iarnă cu glugă, si o scurtă călduroasă. Am primit si patru rânduri de cearsafuri, perne si alte obiecte casnice. Magazionerul a chemat imediat o masină care m-a dus la baraca unde am fost repartizat. Ce deosebire fată de conditiile de pe santierele din România! Locuintele de nefamilisti erau formate din apartamente cu patru camere. În fiecare cameră locuia câte o persoană. Pe un hol comun, erau două băi cu dus, o masină de spălat si alta de uscat rufe. Pe un raft, se găsea detergent si săpun. Camerele nu erau mari, dar erau călduroase si curate. Erau mobilate cu un pat confortabil, o noptieră, pe care se afla un radiou, o masă si două scaune.
Am făcut o plimbare ca să mă familiarizez cu santierul, urma să mă prezint la lucru doar a doua zi după-amiaza. Am văzut cantina, mare si elegantă, magazinele alimentare si, spre surprinde¬rea mea, o sală de cinematograf modernă. Am aflat că se rulau filme 24 de ore pe zi, sapte zile pe săptămână pentru oamenii care lucrau în schimburi. La prânz m-am dus la cantina restaurant.
Am rămas stupefiat. Mese lungi erau încărcate cu tot felul de mâncăruri de unde puteai să-ti iei fără nicio restrictie. Bucătăria franceză se apro¬pie de cea românească. Se găseau acolo: cârnati cu varză, ciorbe, fasole, fripturi. Mie îmi plăcea în mod deosebit fasolea cu cârnati sau carne. De la supermarket puteai să te aprovizionezi cu absolut tot ceea ce doreai: fructe, cafea, băuturi răcoritoare, sardele, fără să plătesti nimic.

Lucrările la hidrocentrală erau în faza initială de constructie: excavatoare, basculante imense, compresoare, si tot felul de utilaje umpleau santierul. Am fost impresionat de numărul de macarale de 80 si 100 de tone din care, în România, nu aveam decât una pentru toate santierele. M-am gândit la oamenii de pe santierele de la noi care făceau eforturi mari să care tevile grele de sute de kilograme si la cât de usor era să fie agătate în cârligele macaralelor.
Un maistru mic de statură, cu fată rosie si nas rosu vinetiu, de unde am tras concluzia că era permanent în contact cu produsele lui Bachus, m-a condus la atelierul unde urma să lucrez. De-a lungul peretelui era un banc de lucru, acoperit cu o placă din plastic de un alb imaculat si deasupra rafturi încărcate cu piese de schimb, ambalate în cutii pentru pompele de injectie Bosch, montate pe motoarele Deutz. Am fost impresionat de sertarele cu scule frumos aranjate. Nu văzusem asa ceva în România. La capătul bancului, de lucru era instalat un aparat de reglare a debitului (centricubaj) nou. Nu era însă nicio pompă de reparat.
Într-un sertar, am găsit si cartea tehnică a pompei de injectie în limbile germană, franceză si engleză. Un dosar cu desene prezenta detaliile pompei, inclusiv date tehnice privind materialele, executia, tolerante etc. Neavând nimic de lucru, am început să mă documen¬tez. Avusesem impresia că stiu destul de bine ce înseamnă o pompă de injectie, dar după ce am început să studiez documentatia, mi-am dat seama că sunt ca un vorbitor de limbă străină, care are probleme cu gramatica. Usa s-a deschis si a intrat un om cu o masină de cură¬tat podeaua. Era mic de statură, cu o bărbută decolorată si o privire vioaie. Avea ceva hazliu în înfătisare. Aveam impresia că, dintr-un moment în altul, va începe să facă tumbe ca la circ.
— Hello! Bine ai venit la James Bay.
Si a început să mă întrebe de unde sunt, cum mă cheamă etc. Am observat că la întrebările mele răspundea cu o altă întrebare, lu¬cru specific evreiesc. Si-a dat casca de protectie jos si am văzut că avea pe cap o băscută pe care o poartă evreii religiosi, numită chipă.
— Ce te uiti asa la mine? m-a întrebat, văzând că îl privesc cu o anumită curiozitate.
Te întrebi ce port pe cap?
— Porti o chipă. Si eu am purtat când eram copil si mergeam la sinagogă.
— Esti evreu? m-a întrebat surprins.
— Păi nu ti-am spus că mă duceam la sinagogă? i-am răspuns la rându-mi cu o întrebare.
— Mă cheamă Morit, s-a prezentat întinzându-mi mâna.
— Pe mine mă cheamă Herman.
— Si pe Görnig îl chema Herman si nu era evreu, mi-a răs¬puns cu un zâmbet si, schimbând subiectul. Am venit să curăt podeaua.
Atelierul de reparatii avea aspectul unui laborator de încercări. Strălucea de curătenie. Nu era nicio pată de ulei.
— O pot curăta eu la sfârsitul programului. Oricum nu am prea mult de lucru.
S-a uitat la mine intrigat.
— Nu ai voie să pui mâna pe această masină. Nu ai dreptul să cureti podeaua. Ăsta este „jobul” (serviciul) meu.
— Vreau numai să spun că este curat. Nu am avut nimic de reparat încă. Si pot să fac si eu curătenie, dacă va fi nevoie.
S-a uitat la mine ca la cineva slab de minte.
— Curătenia halei intră în normele de protectie a muncii. Dacă cineva ar aluneca si ar cădea în hală, compania ar trebui să plătească celui accidentat compensatii foarte mari. Uite, a continuat scotând din buzunar o coală de hârtie, acesta este programul meu de lucru. La această oră este prevăzut să curăt podeaua în atelierul de reparatii.
Mi se părea că nimerisem într-o altă lume. M-am gândit încă o dată la conditiile de lucru pe santierele din România.
Morit stia tot ce se petrecea pe santier si mă informa cu plăcere si pe mine. Am observat că, desi era angajat ca om de serviciu, avea cunostinte despre desfăsurarea lucrărilor premergătoare, stia denumirea tuturor utilajelor de pe santier, capacitate, loc de fabrica¬tie. În scurt timp, am devenit prieteni.
— Sunt din New York, mi-a povestit într-una din zile. De co¬pil, am învătat croitoria si am fost croitor. M-am săturat însă de viata agitată din metropolă. Si, apoi, aici câstig mult mai bine.
Avea sotie si doi copii si trimitea toti banii acasă. Sotia lui îi strângea cu grijă pentru că voiau să-si cumpere o casă într-un loc linistit.
— Cum se face, că un evreu religios mănâncă la cantină? Mâncărurile nu sunt cuser.
— Am deja o întelegere cu Dumnezeu. Sunt iertat pentru perioada în care stau pe santier.
În pauze, venea la mine în atelier si se uita cum reparam pompele de injectie. Era bucuros să mă ajute în timp ce stăteam de vorbă. Lua o cârpă si stergea cu atentie piesele pe care le scoteam din ma¬sina de spălat. La un moment dat, am observat că le aseza în ordinea de montaj.
— Te descurci bine, Morit. Dacă ai sta lângă mine, în câteva luni ai putea să faci aceeasi muncă, pe care o fac si eu.
— Mi-ar plăcea, dar trebuie să lucrez ceea ce stiu acum. As¬teaptă copiii acasă, mi-a răspuns cu o privire resemnată.
Nu eram ocupat decât un sfert din timpul de lucru. Pe lângă faptul că mă plictiseam, mă gândeam si că o să-mi reducă postul.
— Morit, i-am spus prietenului meu într-o zi, nu am prea mult de lucru. Mă vor da afară.
— Te dau afară? a repetat acesta, uitându-se la mine ca si cum as fi spus cea mai mare prostie. Cum să te dea afară? Tu esti membru de sindicat. Poti să stai două luni si să nu faci nimic si tot nu te dau afară.
— Vreau să vorbesc cu seful atelierului să îmi mai dea si alt¬ceva de lucru.
— Văd că ai înnebunit de-a binelea. Ce vrei să ia munca altuia si să ti-o dea tie? Ai fost angajat pe acest post, stai linistit. Nu face exces de zel, m-a sfătuit prieteneste.
Nu i-am ascultat sfatul si într-o zi când seful atelierului, Mr. Richard, a trecut pe la mine i-am spus că nu sunt prea ocupat si as vrea să mai primesc si altceva de lucru. Mr. Richard era emigrant din Anglia. Nu stiu prin ce împrejurare a ajuns în Quebec, s-a însurat si a rămas acolo. „Yes sir”, răspundea invariabil de fiecare dată când cineva îl saluta, fie în engleză, fie în franceză.
— C’est imposible, my dear, (E imposibil, dragă) a amestecat Mr. Richard limbile, nestiind probabil ce limbă vorbesc mai bine. Pentru asta ai fost angajat, asta faci.
După câteva zile i-am spus din nou.
— Ce mai stii să faci? m-a întrebat văzând că insist.
— Mă pricep la instalatii hidraulice, i-am răspuns, gândindu-mă că miscările macaralelor si camioanelor sunt făcute hidraulic.
— Mai dă-i ceva de lucru la tine la hidraulice, i-a spus unui sef de echipă, un tip slab, cu o fată prelungă de culoare închisă si cu o mutră acră de parcă ar fi înghitit o lămâie. Fără să vorbească, acesta m-a dus într-o magazie mi-a dat un furtun gros de aproximativ 75 mm si lung de un metru si jumătate ale cărui conectii la capete cântăreau câteva kilograme. Mi-a arătat o basculantă imensă si mi-a făcut semn să intru sub ea să schimb furtunul care era spart. Pe pere¬tii basculantei se prelingea apă iar pe jos se făcuse o baltă amestecată cu pietris mărunt si nisip. Am muncit câteva ore.
— Ti-am spus să-ti vezi de treabă! m-a apostrofat Morit. Uite ce-ai pătit! Nu mai poti face nimic. Nu ai cum să-i spui sefului tău că nu mai vrei să lucrezi.
Nu am fost afectat, ba dimpotrivă. Eram ocupat si timpul îmi trecea mai repede. Văzând cum muncesc, seful de echipă a devenit mai binevoitor si mi-a dat si altceva de lucru. Într-o zi, m-a luat prin hală si mi-a arătat două motoare si un generator. Erau motoare Diesel de 12 cilindri V fabricate de General Motors care trebuiau cu¬plate între ele si apoi cu generatorul.
— Poti să faci treaba asta? m-a întrebat seful de echipă.
— Da, am răspuns ferm.
Am făcut trei lucrări de acest fel. Am terminat treaba cu o zi înainte de concediul de zece zile. Câstigasem o sumă, pentru mine, impresionantă de bani.
— Nu vreau să te mai întorci la James Bay, mi-a spus sotia de cum am ajuns acasă. Cu banii pe care i-ai câstigat, putem trăi până găsesti altceva de lucru.

I-am sugerat sotiei să plece în România să-si viziteze părintii, iar eu m-am întors la ziarele mele.
Într-o dimineată a apărut un anunt al companiei Dominion Engineering (această companie a fost mai târziu preluată de General Electric) pentru montori de turbine. M-am prezentat a doua zi dimineata la sediul companiei cu un curriculum vitae în care am scris doar că am lucrat ca muncitor specialist în montaj de turbine în România. Nu am vrut să arăt exact ce am făcut de-a lungul celor douăzeci de ani cât am lucrat în montaj de teamă că o să mă considere supracalificat si nu o să mă angajeze. Am fost imediat chemat la un interviu cu directorul de productie al fabricii.
Întrebările au fost despre centralele hidroener¬\getice din România, insistând pe tipurile de turbine care se constru¬iau si se foloseau acolo. Ca de fiecare dată când eram pus în situatia de a vorbi despre munca mea, am prezentat cu entuziasm tipurile de turbine care s-au montat în centralele electrice din România, provenienta si calitatea lor. Am arătat realizările tehnice ale uzinei din Re¬sita care construia turbine de mare performantă.
La sfârsitul interviului, mi-a spus calm:
— Monsieur Victorov, nu ati fost un simplu montor de turbine. Mi-am dat seama de acest lucru din modul în care ne-ati vorbit despre munca dumneavoastră. Vă rog să îmi aduceti un resume (CV) în care să descrieti detaliat calificarea si experienta pe care le aveti.
Mi-a fost teamă că nu mă vor angaja. Directorul a se¬sizat si a intervenit:
— Sunteti angajat, dar vrem să avem în baza noastră de date informatii despre experienta dumneavoastră, puteti obtine o pozitie mai bună în viitor.
A doua zi am început lucrul. Am fost numit seful unei echipe de noapte la asamblarea statorului pentru turbinele de la James Bay. Echipa era compusă din douăsprezece persoane care preasamblau statorul. Se lucra la rectificarea găurilor de asamblare a statorului, operatiune care se făcea manual. Se muncea fără tragere de inimă.
— Merge foarte încet, ne-a spus seful sectiei într-o seară când trecea pe acolo.
— Domnule, dacă am pune o masină radială de găurit pe flansa superioară a statorului, am putea reduce drastic timpul de rectificare, i-am sugerat.
A plecat fără să comenteze, dar a doua seară a venit si mi-a spus:
— Am discutat propunerea ta si suntem de acord să o introdu¬cem. Trebuie să obtinem aprobarea conducerii sindicatului.
— Ce legătură are sindicatul cu o solutie de crestere a productivitătii? am întrebat surprins.
— Lucrurile sunt mai complicate aici, mi-a spus, zâmbind de naivitatea mea. Solutia aceasta reduce numărul de oameni si sindicatul se împotriveste.
— Nu am propus această solutie pentru ca numărul de oameni să fie redus, ci pentru ca lucrarea să fie terminată mai repede. Calitatea va fi de asemenea mai bună.
După dezbateri cu sindicatul în care au fost făcute promisiuni că locurile de muncă nu vor fi reduse, s-a decis instalarea masinii radiale de găurit. Am observat că oamenii din echipă au început să mă privească diferit. Unii cu o anumită curiozitate, altii cu ură. Nu am discutat cu nimeni, ci mi-am văzut în continuare de treabă. Un muncitor de culoare, înalt, bine făcut si expresiv îmi zâmbea din când în când cu subînteles, uitându-se în jur să nu fie observat de ceilalti.

Am fost intrigat de modul în care activau sindicatele. Prin drepturile pe care le aveau si conditiile de lucru pe care le impuneau, conduceau si controlau realizarea lucrărilor. Conducătorii sindicatului pe întreprindere, sectie si echipe tineau sedinte interminabile, care nu se deosebeau cu nimic de sedintele de partid din România. Mi s-a părut interesant că în conducerea sindicatului erau multe persoane de origine maghiară, care fugiseră din Ungaria după revolutia din 1954. Atitudinea lor, specifică proletarilor comunisti, se transmitea lucrătorilor.
Obligatiile si drepturile fiecăruia erau bine stabilite. Nu aveai voie să mături spanul din jurul locului de muncă deoarece trebuia să vină persoana care avea această atributie. Puteai să astepti ore întregi să vină sudorul să pună câteva puncte de sudură. Si când venea, avea o atitudine distantă si supărată de parcă l-ai fi deranjat. Macaragiul îsi acorda cea mai mare importantă. Mergea cu pas domol ca după un car funerar. Avea agătată la gât cutia de control a ma¬caralei si trebuia să repeti comenzile de două, trei ori ca să răspundă o dată. Uzina era dotată cu o tehnologie avansată si se puteau realiza lucruri de mare tehnicitate.
Am văzut acolo imensele roti de la turbinele Pelton, care urmau să fie montate la o hidrocentrală din Brazilia.
Însă organizarea în sindicate, care dădea muncitorilor dreptul de a face aproape tot ceea ce voiau si îi protejau de a fi concediati, de¬termina o lipsă de interes si o delăsare care erau de neînteles pentru mine. Am fost uluit când am observat că strungurile „carousel”, unele dintre ele puteau atinge un diametru de peste 12 metri, se în¬vârteau toată ziua, iar strungarul nu băga cutitul în span. Aveam un sentiment de revoltă văzând că acesti oameni, care erau bine plătiti si îsi câstigau existenta din munca la uzină, se comportau ca si cum ar fi făcut o favoare celor pentru care lucrau. M-am gândit la oamenii mei din România, care au dat dovadă de o abnegatie impresionantă în munca lor, desi conditiile pe care le aveau si salariul pe care îl primeau nu se puteau compara cu cele ale muncitorilor din uzina ca¬nadiană.
La terminarea lucrărilor de montaj, am fost chemat de inginerul sef, Mr. Coffin, un bărbat între două vârste, cu păr negru lins, împărtit cu o cărare la mijloc. Purta un costum de culoare închisă care-i dădea aspectul unui proprietar de case funerare. La prima vedere, am avut un sentiment neplăcut, dar când a început să vorbească, am avut impresia că stau în fata unui preot de tară care îsi îndruma credinciosii cu voce blajină. Spre surprinderea mea, a vorbit în franceză.
— Monsieur Victorov, limba română este o limbă latină, cred că vă este mai usor să vorbiti în franceză, nu-i asa?
— Limba română este într-adevăr o limbă romanică, dar cu¬nostintele mele de limba franceză sunt limitate. Cred însă că vorbesc putin mai bine franceză decât engleză.
— La o centrală din Teritoriile din Nord, a intrat direct în su¬biect Mr. Coffin, s-a produs o avarie. O echipă din Calgari va exe¬cuta reparatia. Vrem să vă trimitem acolo să supravegheati lucrarea. Veti sta la Forth Smith, unde eistă un motel. Conditiile sunt bune. Aveti aici un plic cu bani pen¬tru cheltuieli accidentale. Cheltuielile motelului vor fi plătite de companie.
— Cu ce mă deplasez la hidrocentrală?
— Este o întrebare bună. Nu există drum de masină până la hidrocentrală, de aceea vă va transporta un avion în fiecare dimineată. După orele de lucru, avionul vă va aduce înapoi la motel.
— Cum au fost atunci transportate echipamentele pentru hi¬drocentrală?
— În timpul verii, sunt introduse niste constructii metalice în râuri si iarna se formează un pod consolidat de gheată.
A doua zi, am plecat spre Teritoriile din Nord. Am luat un avion de la Montreal, am făcut trei escale, nu-mi mai amintesc unde, si am ajuns pe un aeroport mic, de unde m-am dus cu o masină la Fort Smith. Nu stiam prea multe despre această localitate, dar mai târziu am aflat că acolo se afla o rezervatie de indieni. Am văzut pe stradă bărbati si femei într-o stare vizibilă de ebrietate. O mare pro¬blemă a guvernelor canadiene a fost si rămâne situatia indienilor nativi. Cei mai multi locuiesc în teritoriile din Nord, unde este foarte frig. Nu prea există de lucru, de aceea guvernul le acordă un ajutor social. Majoritatea indienilor trăiesc din acest ajutor. Din păcate, si venitul acesta mic era cheltuit pe băutură. Am fost trist să văd starea de decădere a acestor oameni. Nu i-am judecat ca pe niste betivi si am încercat să înteleg cum s-a ajuns la acea situatie. Oamenii nu aveau nimic de făcut. Iernile erau lungi si grele si lipsa activitătii le crea o stare de depresie pe care încercau să si-o alunge cu alcool. M-am gândit cu tristete la viata pe care au dus-o acesti indieni cu două sute de ani în urmă. Au fost vânători si pescari si au muncit să-si câstige mâncarea. Nu a fost o viată usoară, dar a fost una sănătoasă.
Motelul era curat si bine întretinut. Fiind singurul locatar, mă bucuram de o atentie si ospitalitate deosebite. Eram plecat de dimineata până seara târziu, la hotel doar dormeam. Dimineata o masină mă lua si mă ducea la un mic aeroport lângă Fort Smith. De acolo eram transportat la hidrocentrală cu un avion Cesna. Kevin, un băiat tânăr de 23-24 de ani, era soferul masinii si pilotul avionului. Peste îmbrăcămintea curată si elegantă, as putea spune, purta o jachetă jerpelită de piele. Am remarcat cro¬iala specifică jachetelor purtate de pilotii canadieni în timpul celui de-al doilea război mondial.
Kevin era prietenos si comunicativ. Aflând că am fost ofiter de aviatie si, probabil, tinând cont de diferenta de vârstă, a început să se poarte cu mine ca un subordonat.
— E o jachetă veche, dar foarte frumoasă Kevin, i-am spus într-una din zile. O porti în fiecare zi. Are vreo semnificatie pentru tine?
— A fost a bunicului meu, a răspuns cu emotie în glas. A pi¬lotat un Lancaster în timpul celui de-al doilea război mondial.
Împrejurimile arătau ca în taigaua rusească, pe care o văzu¬sem, cu multi ani în urmă, în excursia pe care am făcut-o pe malul lacului Baikal, în timpul delegatiei mele la Balakov. Era o pădure imensă, cât vedeai cu ochii. Mestecenii înalti si subtiri se îndoiau sub bătaia vântului, frunzele întărite de procesul de oxidare scoteau un sunet de parcă niste plăcute de aramă se ciocneau între ele. În zona hidrocentralei locuiau două familii de polonezi. Lângă casa lor, se mai afla o cabană din lemn care-mi amintea de cabanele din muntii României. Desi primisem recomandări clare să locuiesc la motel, am hotărât să stau la cabană. Mi se părea mai frumos decât în motelul părăsit, unde-i vedeam pe indienii nativi în stare de ebrietate si pe femeile care umblau împleticindu-se de băutură, nebăgând în seamă copiii care alergau după ele. Evitam în acest fel si transportul cu avionul care, pe lângă faptul că era costisitor, îmi lua si din timpul pe care voiam să îl folosesc pentru studierea documentatiei tehnice. Voiam să găsesc o metodă cât mai eficientă de reparare a turbinei.
M-am instalat confortabil la cabană. Din când în când, Kevin îmi făcea cumpărături. Îi dădeam o listă, pe care o scriam cu ajutorul dictionarului, si bani, iar el mi le aducea.
Pentru cină eram invitat în casa celor două familii de polonezi. Fiecare avea câte doi copilasi. În casa lor am mâncat vânat si peste, gătite delicios. Mă îmbiau de asemenea cu vestita vodcă poloneză Wyborova. Am fost impresionat de faptul că se bea cu măsură, câte două, trei păhărele, iar apoi sticla era luată de pe masă. Nu era, probabil, usor de procurat.
În perioada aceea, nu beam deloc.
— Esti român si nu bei! se mirau cu totii. Noi stim că românii beau aproape la fel ca si noi.
— Este adevărat că românii beau. Si beau de toate vin si vodcă, dar mai ales tuică, băutura lor preferată, făcută din prune.
— Si tu de ce nu bei? Datorită religiei?
— Religia nu are nicio legătură. Si vă asigur că am băut de toate de-a lungul vietii. Îmi plăcea vodca Wyborowa. Dar înainte de a veni în Canada, am fost operat de ulcer perforat, le-am spus, gândindu-mă că în acest fel mă vor lăsa în pace.
Justificarea mea nu a fost însă cea mai bună idee. Au hotărât să mă trateze cu un ceai special pentru bolile de stomac pe care îl stiau din tara lor. Nu mi-a plăcut niciodată să beau ceai. Doar mama mă obliga să beau câte un ceai de tei când eram răcit. În fie¬care seară, spre supliciul meu, puneau ceainicul pe foc si pregăteau ceaiul din care mă obligau să beau cel putin câte două cesti. Avea un gust rău, mai ales că îl beam fără zahăr.
— Mă simt mult mai bine, am încercat să-i conving într-o seară.
— Vodcă sau ceai? au întrebat instantaneu.
— Bine, ceai, am răspuns râzând.
Între timp, echipa de turbinisti de la Calgari, a ajuns la hidrocentrală. I-am prezentat sefului de lucrare, un tehnician ceh, al cărui accent în limba engleză era cel putin la fel de puternic ca si accentul meu moldovenesc, o nouă solutie de înlocuire a paletului de la statorul turbinei. Au acceptat solutia propusă si lucrarea a fost executată în nouă zile. Echipa de montori nu a fost foarte bucuroasă, deoarece, potrivit estimărilor initiale, reparatia ar fi trebuit să dureze 10-12 săptămâni, si ar fi avut timp pentru vânătoare si pescuit.
Kevin m-a dus cu avionul pe aeroportul de la Yellow Knife unde a făcut o aterizare de zile mari.
— Am fost acceptat de compania Eastern pentru training pe avioane comerciale, mi-a spus în timp ce îsi lua la revedere. Sunt nerăbdător să încep. Vreau să-mi iau cât mai repede licenta si apoi să mă căsătoresc.
Avea de mai mult timp o logodnică.
— Îti doresc din tot sufletul succes si sănătate, Kevin. Esti un băiat bun.
A doua zi m-am prezentat la Mr. Coffin.
— Ce cauti aici? m-a întrebat aruncându-mi o privire nemul¬tumită. Ar trebui să fii la hidrocentrala din Teritorii!
— M-am întors pentru că lucrarea a fost terminată.
— Cum adică a fost terminată?
— Echipa de la Calgari a fost alcătuită din specialisti foarte buni, dar estimarea se baza pe o solutie care presupunea lucrări mult mai complexe. Analizând la fata locului situatia, eu le-am propus o altă solutie de înlocuire a paletului statorului, care a redus timpul de reparatie la nouă zile.
— Trebuie să vedem dacă solutia ta a permis desfăsurarea lucrărilor în conditii optime. O să convoc o întâlnire a serviciului tehnic.
După o analiză minutioasă a solutiei utilizate si discutii telefonice cu echipa de la Calgari, au ajuns la concluzia că reparatia s-a desfăsurat în conditii bune.

— Este o solutie excelentă, domnule Victorov. Ati redus considerabil timpul si costurile implicate.
Vă felicităm. Vă rugăm să treceti pe la casierie unde v-a fost deja pregătit un CEC de 800 de dolari primă. Sunt bucuros că de mâine vom lucra împreună, mi-a spus strângându-mi mâna, cel care părea să fie seful departamentului de reparatii si care s-a prezentat, Alexandru Naghi.
Am călătorit împreună cu Alex Naghi la hidrocentralele din Manitoba, Long Spruce, Churchill Falls, pentru interventii tehnice. Într-una din călătorii, când ne întorceam din Winnipeg cu un avion, am început o discutie mai personală.
— De unde esti de loc? m-a întrebat.
— Sunt din România.
— Oh, înseamnă că suntem din tări vecine. Părintii mei au fost din Ungaria.
— Mi-am dat seama după nume. De unde din Ungaria? am continuat conversatia.
— Din Cluj, a răspuns fără ezitare.
— Alex, tu te-ai născut în Canada si de aceea nu stii. Clujul nu este în Ungaria, este în România, i-am spus sarcastic.
A simtit ostilitatea si fără să mai spună un cuvânt s-a mutat pe un alt scaun. Mi-a părut rău de izbucnirea mea. Poate Alex chiar nu stia nimic despre acest conflict între români si maghiari. Si îmi peri¬clitasem situatia la companie. Alex era seful meu si putea cere să fiu dat afară. Si eram multumit de munca pe care o făceam si de salariul pe care îl primeam.
În timp ce mă îndreptam spre casă de la aeroportul Dorval, mă gândeam cum o să reactioneze sotia mea când o să-i povestesc în¬tâmplarea .
— Dă-l în pizda măsii, cum să spună o asemenea ineptie, a fost răspunsul sotiei. Ardealul este al nostru si nimeni nu are voie să spună altfel, chiar dacă s-a născut în Canada. În ceea ce priveste lu¬crul, ai să-ti găsesti altceva! Te descurci bine.
Într-o dimineată, am văzut un anunt care mi-a atras atentia. O companie din orasul Windsor din provincia Ontario, căuta oameni specializati în montaj. M-am prezentat cu resumeul la adresa indi¬cată, un motel din Montreal, si am avut un interviu cu proprietarul companiei, Mr. Vukelic, originar din Croatia. Vorbea bine fran¬ceză si aproape deloc engleză. Într-un amestec de engleză si franceză ne-am înteles însă. I-am vorbit despre experienta mea în montaj si la sfârsitul interviului mi-a spus că sunt angajat.
— Mosieur Victorov sunteti angajat. Trebuie să veniti la Win¬dsor să vedeti orasul si conditiile de muncă si apoi să decideti dacă sunteti interesat să rămâneti.
— Am să vă dau răspunsul în câteva zile. Trebuie să mă con¬sult cu sotia.
Desi postul pe care Mr. Vukelic mi l-a propus era tentant, nu era o decizie usoară să ne mutăm la Windsor, care se află la approximativ 1000 de kilometri de Montreal. În perioada aceea, am avut probleme cu fata noastră căreia, aproape în fiecare noapte, îi curgea sânge din nas. Adeseori alergam cu ea la Urgente. Nu o puteam lăsa pe sotia mea cu fetita acolo, iar eu să mă relochez la Windsor. Fetita era elevă la o scoală particulară, The Study, considerată una dintre cele mai bune scoli de limba engleză din Canada, frecventată de copii de oameni bogati sau din corpul diplomatic. Am reusit să o înscriem prin intermediul sotiei consulului Spaniei în Montreal, pe care sotia mea o cunoscuse. Plătisem deja taxa de scolarizare, care fusese destul de ridicată, tinând cont de bu¬getul nostru. Fetita se simtea bine la scoală, îsi făcuse prietene si ne părea rău să o luăm de acolo. Îmi amintesc, cu umor, că în timp ce în fata scolii asteptau la sfârsitul programului limuzine cu soferi îmbrăcati în negru, eu mergeam cu un Chevrolet Bel Air, pe care îl cumpărasem cu 300 de dolari să o iau pe Eva de la scoală. Observam adeseori privirile soferilor de Cadillac sau ale altor masini de lux care se uitau curiosi, dar si cu o oarecare simpatie la masina mea. Pentru mine era important sa o văd pe Eva venind bucuroasă împreună cu prietenele ei, îmbrăcată în uniformă si cu emblemele scolii. A fost o perioadă frumoasă din viata noastră.
Micile noastre rezerve financiare erau pe sfârsite, de aceea am luat în consideratie propunerea lui Vukelic si am hotărât să venim într-o scurtă vizită la Windsor. Urma să decidem în functie de ce-am fi găsit aici.

Vom continua

Nota Observator :
Cartea " Din viata unui om oarecare - Pagini de jurnal " scrisă de Herman Victorov a apărut la Editura Maple Red Publishing House - de pe langă revista Observatorul.
Lansarea a avut loc Toronto si la Windsor





Herman Victorov    5/7/2013


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian