Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Munca voluntară

fragment din romanul Ciutura de cristal

Am plecat din Tulucesti, îndurerat de hotărârile "mai marilor" din Inspectoratul scolar de atunci de a nu fi transferat din Ijdileni, la scoala din iubitul meu sat natal, de a nu fi apropiat de părinti, de oameni dragi.
Incepusem să sfârsesc "Universitatea" provocat si de "formele pătratice" pe care le stia Spătaru, dar mai ales de nevoia întelegerii "pătratului pe care el nu reusea să-1 definească la clasele mici, pe care eu credeam că-1 stiu în întregime definit de altii.
Concursul de "intrare în oras", de titularizare pe o catedră în scolile urbei, l-am dat în "Liceul Israielit", asa cred eu că se cuvine să-i spunem acelei clădiri care mai dăinuie si astăzi pe "aleea scolii", pe aleea stăbimii de altă dată. Confiscată de la unii, de la altii, de la toti care aveau "proprietate umană" si le stătea în gât celor fără nici o altă proprietate decât "puterea comunistă" - fortă pe suprafată, pumn apăsat în piept, vorbă neghioabă zvârlită în timpane surde, aleea "stăbimii" se năruie încă în jurul victimelor ei, sub ochiul afundat al bisericii din preajmă, sub oscilatia strigătelor de joacă si de gândire ale copiilor din liceul -scoală veche. Unii; prin 1957, au numit Liceul israelit, Liceul nr. 3 Galati, apoi Liceul industrial al nu stiu câtelea în oras, apoi; acoperindu-se alte găuri în continuitatea unor scoli desfiintate o vreme de gândirea vremii, Liceul Alexandru Ioan Cuza.
Sala în care cele trei probleme stăteau atârnate la tablă; caligrafic ondulate, verticale, pline de linii si semne, de tâlcuri ascunse, era înaltă, albă, distinsă. O usă, cât o paralaxă selenară, se deschisese cu un scârtâit lung în spatele meu.
- Buletinele la control! strigă un ins cu chelie. Avea ochi mobili că nu te priveau în ochi; privind mereu peste tine, peste altii, la cineva din tencuiala zidului din apus - cel fără geamuri, cu spatele pe lumina venită din ferestrele cu dispersii, din peretele din răsărit. Stătea întunecat pe buletinul meu; eu scriind pentru rezolvare o ecuatie cu module, el silabisându-mi numele din buletin fără încredere, surprins.
- Si aveti locuintă în Galati? mă întrebă, curios, privind spre altii.
- Nu, am mutatie în Galati. Domiciliez în Galati, după cum se vede acolo, i-am răspuns în doi peri, plictisit. In sfârsit, sunt lăsat în pace, îmî văd de "modulele" mele, de valorile mele absolute explicitate pe intervale de semne, pe intervale deschise si închise, pe semidrepte si segment.
Problema a doua era cu o inductie în divizibilitate. A treia, era o problemă de geometrie în spatiu si toate la un loc, o teză de supravietuire în timp, de translatie în spatiu, în suflet. Da, deveneam "orăsan", deveneam profesor într-o urbe dărăpănată cu fum de furnal si miros de păcură arsă, cu lumină în conductori izolati, în transformatoare de tensiuni nevăzute.
Cineva, din umbră, mă păzea ca pe un vierme rebel, ca pe o omidă îndrăzneată, gata să mă strivească pentru dejunul meu vegetal, pentru dreptul meu la frunze, la mugure, la ram. O parte din fiintă ne e supravegheată de dincolo si acceptăm ochiul ascuns al supraveghetorului, fiindu-i dator c-o explicatie, cu explicatia păcatului de a fi aici, cu explicatia păcatului originar ce se repetă în noi. Nu luăm în seamă această privire, care totodată ne ocroteste lăsându-ne să păcătuim, care ne arată până unde să păcătuim; pentru a fi oameni, pentru a nu fi mai mult decât se cuvine să fii om.
Cineva, din umbra terestră, pământeană, era diferit celui pe care-1 stiam dincolo, dincolo de lume, era o fiară la pândă, o însetată fiintă de constiinte, de inconstiinte posibil constiente. Pândacii partidului, din administratie, din "comitete" si "birouri"; strict comuniste, din ramificatiile intenstinale ale securitătii, din "serviciile de cadre" stiau totul: controlau totul; gândul, respiratia, avortul...
... Era în anul 1967, toamna, da, toamna, într-o sâmbătă. Da, tot într-o sâmbătă, ca atunci când am vrut să-1 însor pe Grossman cu fata ciobanului.
Ion Donose alergă la deal, spre scoală, cu o hârtie în mână de la primărie, gata să-si dea sufletul, în cancelarie, pe biroul meu de director.
- Trebuie să ajungeti până la zece la Galati, că vă bagă în partid, că vă fac comunist. Doamne, se adeverise vorbele lui tata. Da, el mă făcea comunist fără să fiu. Abia acum îl voi trăda, abia acum sunt gata să-1 însel în speranta lui de a veni americanii, de a i se da vitele înapoi, de a-si tine încă odată plugul în brate.
- Tovarăsu' Toderită A... Ion, parcă...
- Ioan, l-am ajutat eu pe secretarul comitetului raional să-mi citească numele mic, la care tineam foarte mult; mama dorindu-si să aibă un fiu sfânt, nu slugă, mama dorindu-si să fiu unic pe pământ.
- Ce stii din statutul partidului?
M-am fâsticit. Eram chemat, aici la raion, să fiu înscris în partidul lor unic. Eram chemat să fiu în rând cu directorii de scoli, de scoli comuniste, să jur, fără vorbe, doar printr-o semnătură, credintă ideologiei comuniste. Vai, nu citisem statutul, nu-1 citisem.
- Păi, asa, cu toate articolele luate la un loc, spune să fiu cinstit, harnic si drept si să judec drept pe altii. C-am asta am înteles eu citind cărticica asta rosie; improvizai eu, încercai eu să scap de amănunte.
- Tovarăsu', tovarăsu'...
- Lasă-1, lăsati-1! Dacă mă gândesc bine are dreptate. Drepturile si îndatoririle le-a citit; se vede, se vede. Le spune în felul lui, le spune altfel decât acolo, dar cam astea sunt.
- Da, despre sanctiuni, ai citit? mă întrebă un ins tuns "castron", tuns "farfurie plată"; până în teastă, până peste urechi, pe care l-au si strigat tov. Tunsu.
- Sper să n-am nevoie de ele. Toate sanctiunile încep cu "observatia în colectiv" si sfârsesc prin "scoaterea din el", am răspuns eu, referindu-mă la nasterea omului si moartea lui pe pământ.
-Are dreptate, are dreptate! îmi luă apărarea cel din capul mesei plină de "comitet', plină de conducători "politici", întruniti să mă bage în gasca lor, în gasca orbecăielii lor prin lume.
- Tovarăsu, tovarăsu'...
- Ioan, l-am ajutat eu.
- Ioan Toderită sau Toderită Ioan? se răsti el la mine - supărat nevoie marc, de parcă inversarea numelui si a prenumelui era o mare rătăcire, era o mare greseală politică în evidentele partidului, în evidentele numelor pe pământ.
- Lasă-1 tovarăse activist Bisboacă! Ce, noi n-avem în comitet pe tovarăsul Ioan, aici de fată? Ba si pe tovarăsul Tudorită? Vezi, e ca si cum i-am striga pe amândoi deodată. Ce importantă are care-i primul? Tot "secretari doi" sunteti. Unul cu propaganda, altul cu economicul. Ce mai? Tot voi sunteti la putere!
- Eu as dori...
- Da, da, poti să pui întrebări, se bucură Ioan cu propaganda.
- Da, da, poti să ne întrebi orice, se gudură si Tudorită cu economicul.
- As dori un pahar cu apă...
- Dâ-i sâracu'! Dă-il Că o fi având emotii...
Paharul veni pe sus; din mână în mână, la locul meu de pedeapsă, întins, ca o mare favoare, peste cel ce scria procesul verbal, peste pixul lui oprit la "poti să întrebi'.
Am băut apa fără gust; de protocol, de ochii lumii, apa pusă acolo pentru mahmuri, pentru râgusitii de strigăte la oameni.
- Nu, n-am întrebări. Ion Donose, omu' de serviciu de la scoală, m-a anuntat acum o oră că trebuie să ajung aici. Am avut noroc de Aro-ul partidului raional care m-a adus repede aici din soseaua unde făceam autostopu'. Dumnezeu să-i dea sănătate soferului...
- Care Aro al partidului, ce Aro spui dumneata că te-a adus direct la noi? mă întrebă secretarul prim.
- Nu stiu. E, în curte, jos.
Sefu' ridică receptorul si ordonă aspru.
- Tovarăsa secretară, chemati-1 pe soferul meu, acum, aici. Peste un minut, intră soferul aro-ului ce-mi făcuse binele mărturisit.
- Tovarăsu' Graur, dumneata l-ai adus pe directorul scolii Ijdilcni la partid?
- Da! spuse soferul, serios, în pozitie de drepti.
- Păi, ce-ai căutat la Ijdileni? Cine te-a trimis acolo?
- Dumneavoastră, tovarăsu' secretar, mi-ati ordonat ieri să merg la Vlădesti.
- La Vlădesti, eu? -Daaa!...
- De ceee!!!
- Păi, nu pot să vă spun, asa, "în plen".
- De ce nu, mă, de ce? Am cu secrete în partid fată de altii. Am eu secrete fată de dumneata, tovarăse Graut? Că stii si cum mi se îmbracă nevasta si copii, si ce mănâncă ei...
- Ehei! făcu soferul.
- Cum ehei, cum ehei? se răsti la el "primul" comunist al raionului.
- Ehei, ca toată lumea. Că toti suntem îmbrăcati si "mâncati" la fel, că toti avem cartelă la haine si la pâine...
- Mă, asta a fost până în 1965, acuma s-a desfiintat, ai uitat?
- Păi, la câti "primi" am fost eu sofer, mă iertati... tovarăsu' Cimpoi, mă iertati.
- Să spună unde-a fost, să ne spună unde-a fost, se trezi vorbind Ioan cu propaganda.
- Da, uitasem. Unde-ai fost, mă! îl certă parcă seful sefilor pe soferul Graur. Apoi'amintindu-si că stie unde-a fost; că celălalt rămase la chestia-compromitătoare cu "secretul si plenul" îl obligă pe celălalt: "Spune, mă! Ce dracu ai făcut la Vlădesti?
- Am luat peste, pentru... si arătă cu mâna în sus.
- Pentru? îl întrebară toti deodată, asteptându-se să li se trădeze un mare adevăr; că pestele mare la pestele mare trage, la primul secretar al regiunii, la cineva mare din "cece" al "pecere" de la Bucuresti; venit peste noapte în control la...
-A! A! spuse primul secretar din capul mesei, luminat din semn. Am vrut să fie o surpriză, am vrut să vă fac tovarăsi o "multumire câmpenească" - cum ar spune poetul.
- Ce, ce? întrebară iar toti curiosi.
- Pentru mâine, la Gârboavele, vom sărbători îndeplinirea planului la viermi de mătase. Asta era secretul. Asta tinea ascuns de noi tovarăsul Graur.
Uitaseră de mine. Deodată cel cu scrisul procesului verbal; tovarăsii Cercevică, se lumină ca o fereastră spartă; mai mult decât avea să strălucească siliciul ei, mai mult de câtă minte avea el să gândească.
- Dumneata ai îndeplinit planul la gândaci? la viermii de mătase, vreau să spun?
Toti au privit spre mine ca spre un străin de ei, de treburile lor importante, "fortuite" - cum le plăcea să spună, fără a întelege cuvântul folosit.
Telefonul sună strident. "Primul" ridică grav receptorul. Usa se crăpă odată cu suisul "furcii" la ureche si, secretara, gratioasă; prea tânără pentru "sarcini" obstesti, îsi făcu aparitia între canaturi, susotind.
- Sotia, sotia...
- Da, da, scumpa mea. Mâine? La ce oră? La doisprezece? Tovarăsa prim? Si mai cine? Tovarăsu' prim? Bine, bine!
O clipă toti aveau ochii în pământ, o clipă toti au simtit catastrofa.
- Tovarăsu' "prim regional" îmi face o vizită mâine. Uitasem să vă spun, e ziua nevesti-mi. Uitasem, de atâtea probleme politice...
- Felicitări tovarăsu' Cimpoi! Felicitări sotiei de ziua ei. Lăsati, amânăm ziua asta "cu fluturi de mătase". Soferul stătea în peretele de la usă. Eu, candidat la "membru" de partid, m-am strâns în singurul scaun din coltul luminat al încăperii.
- Graur, Graur, să-i duci pestele sotiei tovului, auzi, mă? Du-te, nu mai sta cu gura căscată, spuse Cercevică - scribul fals.
- Dumneata, tovarăse director, să strângi fluturi. Să hrănesti fluturi cu frunză de dud, cu ce stii dumneata, dacă vrei să te primim în partid, îmi ordonă Ioan de la propagandă, de parcă, prin asta, mi-ar fi spus: "Iesi, dracului afară că nu-i de nasul tău secretul ăsta "plenar", că nu-i de nasul tău puterea noastră infinită"...
Crdeam că livada scolii nr. 9, unde m-au titularizat după concurs si unde m-au numit director, ar fi de duzi. Nu era asa! Cei care au plantat-o au asezat clădirea ei în formă de L în alt fel decât credeam eu. Pe linia orizontală a "lâului mare de tipar", pe cea care prelungea capătul străzii Scânteii până în soseaua Brăilei, s-au plantat plopi si zarzări. Plopii însoteau slujbasii scolii - profesori, învătători, părintii, pe aleea de intrare, să nu se răsgândeascâ, să nu vadă livada. Pe latura verticală a lâului s-au sădit visinii pitici, să nu acopere lumina soarelui, ca lumina zilei să intre în sălile de clasă. Grădinita se asezase în magazia de lemne, iar lemnele au fost depozitate afară în unghiul drept al literei scolii, în interiorul acestuia; legate cu sârmă ghimpată într-o stivă de prismă bolnavă; răsturnată din păduri necunoscute aici în ograda scolii de cartier...
Atunci, în sala de concurs, fusesem multi colegi de grupă ai facultătii de matematică; absolventii din '65, din '64, ai Institutului pedagogic Galati.
Atunci am concurat doisprezece pe patru locuri. Era primul concurs, de acest fel, de la venirea comunistilor la putere. Exodul industrializării socialiste convinsese cabinetele centralismului totalitar să accepte, prin concurs, titularizările celor fără pile, la oras.
Am reusit trei din câti eram în concurs si toti am fost trimisi cu "patalama" pe viată în periferia orasului.
Până la acest concurs, se intra în oras cu dosar de cadre, cu punctele marcate în frunte, cu "evaluarea politică" scrisă la dosar.
Sotiile stăbimii comuniste si alte rude ale lor, rezultate din împerechere, prin împerecheri diavolesti, ocupau catedre în centrul urbei Galatilor, în inima târgului, aproape de Mazepa - hatman înstrăinat, de apartamentele supraconfortabile ale conducătorilor multimii proletare.
De la inginerul fără post - în schemă pe post de muncitor, până la absolventul de scoală profesională, oamenii erau "repartizati" să locuiască în cartiere ghetou în cartiere confort II si III; aglomerate, insalubre.
Orasul Galati, arhitectura lui, sistematizarea lui arhitectonică, e un exemplu de ierarhizare a drepturilor cetătenesti în comunism, de gândire centralizată a asezării noastre piramidale în spatiu, în podisul sugrumat al Moldovei.
O aparentă multumire generală încolona multimile la muncă, la "conventie", la schimburi de noapte, în "foc continuu". Fiecare cartier-microraion era multumit că are "alimentară" proprie, chiar dacă Ceausescu ne cartelase la "consum" datorită datoriilor "externe", datorită mintii lui bolnave. "Alimentara" era si ea un loc de ierahizare a indivizilor. Securistii, oamenii de partid, dintre cei dispersati prin cartiere, să simtă aproape revoltele de orice fel, să ne simtă în ceafa lor vorba, suflarea, visul, cu turma lor de "colaborationisti - informatori", de "rude si rubedenii presupuse", aveau întâietate la "salamul" zilnic direct la "sefu"' alimentarei. Muncitorul o idolatriza pe tanti Vasilica - vânzătoarea - plină de inele de aur în mâini; ca si lucrătoarele de la abator si de la Avicola, să-i pună portie dublă în sacosă contrar cifrelor murdare din cartela din cartonul jegos, slinos, uzat, din fata ei, din evidenta lui în sertarele ei cu arhivă provizorie, tranzitorie. Sacosa cartelei era mai mare pentru familiile numeroase. Să ai copii multi era un criteriu de supravietuire, de a obtine un apartament mai bun, de a sta mai multă vreme pe un loc de muncă. Să proecrezi în numele natiunii, în numele numărării ei pe degete, era o "noblete comunistă, românească", si asta trebuia gândită de partid, de conducătorii partidului; ale căror familii nu erau prea aglomerate fată de câtă hrană aveau, fată de cât spatiu de locuit aveau, fată de câtă propagandă a "înmultirii natiei" ne administrau.
Cartela ne confisca evadările. Aveam masini prin rate, apartamente prin rate, mobilă prin rate, suflete rationalizate de o ideologie sinistră; ideologia imposibilă a "satisfacerii nevoilor tuturor" pe care în mod stupid le recunosteam ca fiind "tot mai crescânde".
Marii ideologi ai comunismului de atunci, ai comunismului "la ratie" - a lui Ceausescu, marii lingăi ai partidului lui aveau să devină "capitalistii tranzitiei" de azi; tară rusine, tară remuscare. Ei au acceptat moartea lui Ceausescu; acolo în constiintele lor, ca să rămână la putere în multimea îndobitocită de minciuna comunistă; de egalitatea imposibilă promisă de ea între indivizi. Comunismul ceausist i-a îmbogătit pe toti activistii partidului care, în decembrie 1989, stăteau ascunsi în beciuri, în sirele de paie a rudelor de la tară, departe de ochii lumii revoltate, departe de o justitie iminentă ce li s-ar fi cuvenit aplicată, ce ar fi trebuit să existe ca-n orice testament apocrif, ca-n orice viată - testament, apocalipsele apostolilor...
Mafia "structurilor conducătoare" era o caracatită ce se-ntindea cu tentacole nevăzute în toată societatea, Injustitie, în politie, în comert, în cele mai infime structuri sociale; în întreprinderi si în ateliere, în institutii ad-tive si educative, în câmp, pe baltă, în univers.
Omul simplu, omul truditor, trăia la umbra sperantei, propăvăduită de îmbogătitii pe seama lui, pe seama drepturilor câstigate prin sesizări în fata sefilor directi. O revoltă interioară, o mânie ascunsă, mocnea în multimea încolonată la rânduri; în alimentare, la benzină, la butelie, la pâine, gata să nimicească celula comunistă, gata să se autoflageleze, gata să explodeze. O nevoie de purificare era viata de zi cu zi si toti asteptau asta printr-un sacrificiu omenesc.
Asa munceam toti câte 10 ore pe zi, să scăpăm de "datoria" externă, mereu externă, inoculată; că fiind odată eliminată vom fi liberi, independenti de capitalismul negru; sălbatec, dominator, că vom fi fericiti etern. Asa ne-am lăsat mintiti - constienti de minciuna ce ni se servea, ca să avem speranta purificării viitoare, speranta eliberării de colectivism, de gândirea absurdă a celor autodeclarati mesianici.
Toate acestea trebuiesc stiute de voi cei care n-ati trăit atunci, trebuiesc mărturisite si celor cu care le-am trăit atunci; voi fiind visul nostru, noi amintirea visului neîmplinit; noi rămânând la "judecata de apoi", aderenti, încrezători, martiri ai judecătii omenesti de orice fel.
Să trăiesti o lună; o persoană, cu o jumătate de kilogram de carne era imposibil. Atunci furam. Eram hoti din om în om, un neam de hoti supravietuitori pe pământ. Comunismul ne-a arătat, prin felul de viată a conducătorilor lui, prin felul de viată a propovăduitorilor lui, că nu există filozofia lui decât de ochii lumii, că vorbele sunt una si viata este alta... Fereste-te de vorbe, de căderea pietrelor lor aruncate pe multimea proletară si vei fi fericit, si-ti vei împlini "segmentul" vietii hotărâte de Dumnezeu, nu de altii; de altii ce te fac să-1 uiti, siluindu-ti gândirea prin
lozinci, prin cântece de crâsmă - corale infernale, cu voce de mormânt.
Ni se recita Bacovia din tristetea lui omenească ca o conexiune la tristetea individului în capitalism - câtă denaturare, câtă minciună, câtă perfidă "sugestie a tristetii de a fi trăit în trecut", în antercvolutia prostiei lor". Râsul generat de "comedia umană" a lui Caragiale ne era încetinit, ne era asezat pe interpretarea unghiulară, politică, a unor întâmplări pline de farmec - în mintea aparent înceată a burgheziei românesti; derutată de parlamentarism, de europenizarea de atunci, de repaos; ca si noi acum, ca si noi oricând trăind în libertate, în prea multă libertate de sine, într-un liber arbitru infinit, fără constiinta necesarului de azi, necesarului de mâine, fără amintirea subjugărilor libertătilor de ieri. Ni se recita "împărat si Proletar", din poezia eminesciană, neobservându-se că universalitatea poeziei era atemporală, că împăratii există vesnic în lume, iar proletarul e fiecare din noi, fiecare din cei nedreptătiti de soartă, de puterea despotică a celui aflat la putere; cum era partidul lor, cum era împărătia lor stupidă; fără rost în lume, fără altă identitate decât îmbogătirea lor pe seama noastră, pe seama credintei noastre în om.
Da, asa am fost târâti toti, pe rând, în marea familie anonima comunistă, identificată prin carnete rosii de partid unic - la ce ne-or mai fi trebuit, de cine să ne distingem, că eram toti la fel, că aveam toti acelasi "statut al sărăciei si bogătiei din noi", că aveam acelasi destin de "încarcerati pe viată".
Da, ca înscrierea mea în partid; de la raionul de partid, din scena cu pestele si viermii de mătase, din scenarii asemănătoare, pentru crucificarea altora, pentru "înfierarea" turmei sacrificiale; înscrierea mea în "pecere" era o dovadă a "prostiei multiple" înghesuită în "craniile" institutionale ale puterii, în "encefaliile" lor neputincioase...
Telefonul sună sărind ca o "găină cu arc" pe masă. Eram în "bojdeuca lui Creangă"; în scoala generală nr. 9; director la scoala cu livadă, într-un cabinet improvizat dintr-o magazie de vechituri, de cârpe si detergenti pentru spălat dusumele.
- Alo, alo! am auzit o voce bătoasă în receptor. Respiram cu grijă în microfon, ascultându-1 pe celălalt. Stiam că e cineva de la partidul municipal - tovarăsul Boască ori tovarăsul Dragu; nume unu si unu, să-i ti minte oricând - pe viată, să-i confunzi cu organele trupului omenesc, cu o parte din sentimentele tale de om, cu denumirile lucrurilor ce-ti stau în preajmă.
- Da, da!
- Cine-i acolo? Tovarăsu', vorbeste! Ce stai cu furca-n gât, ce ti s-a pus în gât?
- Eu, eu, omul de serviciu Samson; Samson era femeia de serviciu a scolii. Riscam mult, dar aveam încredere în prostia celuilalt.
- Ai creion?
- Am! vorbii eu, în numele lui Samson inventat de mine.
- Astăzi, sâmbătă, octombrie 1969; Notă telefonică: în atentia directorului scolii nr. 9 si a secretarului ei de partid.
Mâine, duminică, octombrie 1969, veti fi cu 160 de elevi la muncă patriotică în partea de nord a cartierului Micro 19. Tovarăsul prim secretar Dascălu va fi prezent la "actiune".
- Cine semnează? întrebai eu, îndrăznii eu.
- Cum cine, mă, cum "cine semnează?". A transmis "partidul
orăsenesc", mă. A transmis spre executare, nu-ntelegi? E un ordin, mă! E
ordin, nu-i scrisoare de dragoste. Ce-ai scris tu acolo, vezi să se execute!
Cum spuneai că-ti spune, că te cheamă? _ ?
- Ce nume ai, mă?
- Samson!
- Samson si mai cum?
- Samson Lică! Lica era cealaltă femeie de serviciu a scolii...
"Ce nc-ati făcut tovarăse director" îmi măsturiscau ele mai târziu, în aceeasi zi. "A sunat tcledonul si a întrebat unu' de la partid de Samson Lică. Să îl dau la telefon pe Samson Lică. "Nu-i decât Lica" i-am răspuns cu. "Cum Lica? că cu am vorbit cu Samson Lică, cu un bărbat?" m-a repezit ăla de la partid. "Eu nu stiu cu cine ai vorbit matale dar sigur eu sunt Lica, nu Lică; femeie, nu bărbat". "Ce doresti 'matale? l-am întrebat, iar el mi-s spus ceva de 200 în loc de 160. Atunci l-am lămurit: "Tovarăsu' ati înteles gresit Samson Lică înseamnă Samson si Lica. Amândouă suntem femei. Da. Asta ati gresit: "Samson si Lica". Astea suntem noi".
"Lasă, lasă! o linistii eu. Am înteles ce vrea tipu' cu 200 în loc de 160, vrea 200 de elevi în loc de 160 de elevi, dar e tâmpit. Noi nu avem decât 180 de elevi". "Ptiu, dacă stiam îl făceam cu ou si cu otet! Ptiu, de-as fi stiut!" se plânse Lica peretelui pe care-1 stergea cu cârpa uscată, de nu stiam de scuipă praful din dinti ori scârba vorbelor activistului din telefonul ascultat cândva de ea.
Constructiile cutiilor de chibrituri ale R-urilor sfârseau pe centură, pe un drum ce lega soseaua Brăilei de gura Siretului.
învătătorii îsi tineau greu în frâu copii de la joacă; agitati si de iesirea lor în câmp, într-o frumoasă zi de slobozire de scoală, de canoanele învătării, într-o zi de rătăcire îndepărtată de ogrăzile părintesti; de pe Cosminului, de pe Iasomiei, de pe Frunzei - toate, la un loc, un cartier uitat de lume, departe de orasul propriu-zis - un sat satelit a urbei cetate, a urbei medievale de pe Domnească, de pe "Dunărea la nivelul zero" al Palatului Navigatiei.
Apoi, ca la un semnal, mâinile fragile, oasele necalcefiate, trupurile lor, s-au asezat pe grămezile de moloz, cărând în brate bucăti mari de piatră, bucăti de fundatie plesnită, de terase prăbusite, de treaptă de scară de prisos, spre gropile câmpului pe care fuseseră răsturnate, în gropile
155
rădăcinilor smulse ale unui crâng de salcâmi - stiut de oameni pe drumurile lor spre Tirighina, spre cetatea romană de pe dealul Bărbosilor, ori numai spre lacul cu apă stătută a satului Cătusa pe moarte.
Tovarăsu' prin Dascălu trecu într-o Volga neagră, într-un dric cu număr mic. Toti activistii stăteau în pozitie de drepti să-i zâmbească, să-si facă prezenta în ochiii sefului mare. Copii si noi - cadrele didactice, ne înfierbântaserăm să astupăm gropile metodic, gospodăreste, ne mai luându-i în seamă.
- Ce dracu' muncim aici ca prostii! spuse învătătoarea Cinteză; "oloagă" de mâini si de picioare, de atâta cărat betoane, să le fie exemplu copiilor, să-i învrăjbească într-o întrecere nebună cu groapa flămândă din preajmă, cu grămada ce o învecina.
- De ce ca prostii? o întrebai indiferent la cc-o să-mi răspundă, numai ca să scap de sârma aia lungă la care mă înhâmasem ca un cal în hulube, ca un bou înjug.
- Treaba asta cu molozul în gropi putea s-o facă o masină, nu un om, nu niste copii ce suntem toti în fata solzilor ăstora de bloc; curătat de mate, de carcase, de epiderme.
Chiar în acel moment, un activist striga la noi disperat.
- Tovarăsi dati-vă la o parte; dati-vă în lături.
într-adevăr, din "centură", două buldozere călcau pe suprafata pădurii defrisate, nivelate de noi în 5 ore de trudă. Lama primului buldozer căuta o grămadă chiar la marginea drumului; acolo unde dimineata ne intrase în oase, ridicând pietre spre cer, în câmp, în falii galactice de lumină rosie; arsă în creuzetul soarelui. Buldozeristul opri, crăpă usa subtire de tablă a miriapodului, se aseză pe senile si strigă:
- Unde vă sunt grămezile, mă, tovule? adresându-i-se activistului ce-i anuntase sosirea neasteptată, ce ne dăduse la o parte din calea lui.
- Păi, aici! Scoala asta le-a ros de pe fata pământului!
- Si eu, ce fac?
- Cum, ce faci? pleci înapoi de unde ai venit!
- Ce vorbesti, ce vorbesti dom'le? Eu am fost trimis la muncă voluntară cu utilajul ăsta, aici. Eu aici am să nivelez!
Ne-am dat la o parte din calea lui. Lama s-a înfipt în pământ, într-un dreptunghi desfăsurat înainte. Apoi, lângă el, celălalt buldozer îi imită "întelepciunea" de a nivela ce era nivelat. într-un drum dus si unul întors, suprafata muncii noastre de o zi a fost acoperită, a fost renivelată; de două ori nivelată; întâia oară de om, apoi, la sfârsit, de fiare, de mastodonti neutrii, indiferenti.
- De ce dracu' n-ati venit acum 5 ore? i se plânse, Cinteză, escavatoristului, ce-i întindea o hârtie activistului ca să-i fie semnată.
- Mie mi s-a dat ordin să viu aici acum o jumătate de oră, după ce va văzut tovarăsul prim cum munciti cu copii. I-a fost milă de voi. Mi-a fost
si mie milă, că am copil la scoală, si-i la muncă voluntară, undeva pe-aici.
- Bine, dar noi terminasem treaba! De ce ai mai venit?...
Atunci, din senin, din soseaua Brăilei, pe un sens invers decât ne vizitase Volga primului secretar, pe centura relativă a microraionului, apăru un monstru pe roti; pe zece roti uriase; un alt miriapod de fier - un trauler infinit, cu escavatoare pe el, cu cabluri si cilindrii de fier masiv amenintând, sfredelind văzduhul.
Intră direct în aria nivelată de noi si de "utilajul tardiv", cu o lipsă de respect vizibilă, cu o nesimtire iesită din comun.
- Mă, iesiti de-acolo! strigă activistul. Iesiti de-acolo că abia s-a nivelat!
- Taci, mă Rebegeo! îi răspunse cineva din cabina cu roti uriase.
- A, ăsta-i ăla de la noi, de la Santierul doi-constructii, îl recunoscu si altul din cabină pe activist.
- Cu gura, cu gura, ai? Faci politică, ai? Nu ti-a plăcut să muncesti în echipă la noi?!...
Atunci activistul se gudură, se apropie de fostii camarazi de muncă si le mărturisi:
- Scoala de partid; stiti si voi! M-au trimis la scoala de partid, de pe Bălcescu. Da, voi, ce faceti aici?
- Păi, nu stii? -Nu!
Am venit să instalam "sonetele", să escavăm zona asta. Aici se va construi un alt bloc, un bloc lung cât galaxia, cât...
- Dar abia am nivelat spatiul ăsta!
- N-ai învătat la scoala de partid, mă! In comunism, ce zideste unu' azi, dărâmă mâine altul; ca-n povestea aia cu Manole - zidarul unei mănăstiri.
- Numai dacă ne dai nouă, mă Rebegeo, muierea aia a ta frumoasă, de acasă, sau de pe unde o tii ascunsă, să stea cu noi o noapte...
- O noapte si o zi! spuse celălalt escavatorist. -... s-ar putea să nu mai dărâmăm ce am zidit.
- Hă, hă, hă...
Un râs isteric era amiaza. Noi ne-am strecurat printre cărămizile interjectiilor, căzând din cer spre scoală, sj>re casele noastre relative. în urma noastră, munca ne fusese de prisos. In urma noastră, cineva, ceva, dezgolea gropile la loc si le făcea mai adânci, mai fără rost, în câmp, în credinta noastră de mântuire a întunericului.
Un clopot bătea în depărtare un dangăt de înmormântare. Oamenii; voluntarii la munca de duminică", s-au dispersat în cimitirele tăcerii omenesti. Vom învia cândva din morti! spuse unul dintre noi, nu se stia cine, nu se stia de ce.







Ioan Toderită    5/2/2013


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian