Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Dumitru Ichim, sau despre reamintirea graiului uitat

„Lumina nu-i lumină,
ci doar un grai uitat,
încetul cu încetul
chemând întru a fi.”

Aceste versuri străvezii se găsesc la finalul poemului Timp alb al lui Dumitru Ichim din cartea Nelogoditele tăceri/ Heshtjet e pafejura (Editura Amanda, Buc., 2013), carte ce adună poezii din cele anterioare si prin intermediul lui Baki Ymeri trece si în albaneză, crescând ca două flăcări din jarul de pe aceeasi vatră. Fie si doar soptite de preot în sfântul lăcas, ridicat de el în Kitchener, din Canada, aceste vorbe ar trece prin enoriasi si i-ar aduna ca o singură fiintă sub cupola înaltă; fie si doar trecute pe filele unei cărti, ele rămân pentru poet si cititor ca o inscriptie înflorită în piatră, cu sclipiri de frumusete si nume.

Ce vor să spună primele două versuri care încep cu o negatie si se răstoarnă într-o afirmatie ce este la rândul ei negatie? „Lumina nu-i lumină, ci doar un grai uitat”. Dar celelalte două care abia se aud din pricina uitării, „încetul cu încetul chemând întru a fi”? Observăm cum se rotesc spiralic spre acel „întru a fi”. Stim de la Constantin Noica, si ca oricare vorbitor din Carpati, functia de deschidere a acestui „întru” si de lucrare în fiintă. Dar această chemare „întru a fi” cine o rosteste si cui se adresează? Poate graiul uitat să vorbească si să cheme? Si mai mult, pe cine priveste? Acest „a fi” se referă la om, la lume sau la graiul uitat? Sunt întrebări iscate din nevoia de întoarcere a omului, a poeziei, la fundamente si la sine. Ele tin de căile fiintei si de privirea si exigenta întregului.

Reluăm si desfacem strofa în două părti: primele două versuri sunt o afirmatie; celelalte, o functie; primele deschid o perspectivă ontică, celelalte se încarcă de o sarcină ontică. Primele se strâng în identitatea dintre negatia „Lumina nu-i lumină” si afirmatia ce cuprinde în sine negatia proprie: „ci doar un grai uitat”. Prin aceasta, contradictia din al doilea termen se întrevede si în primul: ca „grai uitat” lumina este si, ca grai auzibil, nu este. Ceea ce presupune că este o lumină naturală, vizibilă si o alta nenaturală, invizibilă si nefirească; o lumină a manifestărilor lumii si o alta ca „ratiuni divine”, cum s-a zis, ce se află ca temei al acestor manifestări. Să cităm din părintele Dumitru Stăniloae, ale cărui cursuri de doctorat, la catedra de Teologie Dogmatică Ortodoxă a Institutului teologic din Bucuresti, Dumitru Ichim le-a urmat: „Lucrurile sunt chipurile create ale ratiunilor divine plasticizate (...). În starea lor plasticizată se reflectă sensul, puterea si viata ratiunilor divine în unitatea lor din Logosul divin.” (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Buc., 1978, p. 7-8, s. n.). Deci este firesc ca, mai întâi, lucrurile plasticizate, lumea ce ne cade sub simturi, preotul-poet să o vadă ca străbătută de o lumină manifestată, care în esentă nu este altceva decât o culoare, albul în care sunt strânse ghem culorile. Ca atare, se întelege de unde decurge această afirmatie. ”Universul e o culoare/ la fel ca si mărul si spinul.// Timpul e iarăsi culoare/ la fel ca si dorul si frica.” La care se adaugă, în al doilea rând, sarcina omului, misiunea de a se înscrie pe calea reîntoarcerii, a purtării luminii manifestate, desfăcută în culori sau strânsă într-una, spre acele „ratiuni divine” aflate în unitate în Logosul divin. „Mă duc la izvor/ cu toate culorile mele - / murmurătoarele în sipotul-cuvânt/ de-a albul spre alb spre mai foc.” (Culoare, s. n.). Nu este vorba de culoare ca fiind o perceptie subiectivă sau o „calitate secundară” a obiectelor, asa cum o distingea prin zorii empirici John Locke, ci de o deslusire a modului de a fi al luminii si de o instituire poematică ce tine omul în legătură cu fiinta si divinitatea. Mai degrabă zbaterea lui Goethe privind geneza culorilor ca raport între lumină si umbră sub stringenta totalitătii (vizibilă si în „legea contraculorii”), culorile fiind „fapte ale luminii, fapte si pătimiri” (Cu privire la Teoria culorilor, Secolul 20, nr. 7-8-9, 1982, p. 161), vine în consonantă cu desfacerea si refacerea luminii. Poate vorba goetheană pătimiri ale luminii este plină si grea de sens. Ultimele două versuri din acelasi poem o spun. Mi-e albul culoare,/ sau frica de moarte?”.

Si omul urmează aceeasi desfacere pentru refacere, precum lumina, spre Logos. Cuvântul, „ratiunile divine” sunt dintr-un început si într-o miscare de fiintare în toate cele trei ipostase: Tatăl, Fiul si Sfântul Duh. Logosul divin îsi pune în sine diferenta: lumea si omul. Prin numire si facere. Fiindu-i asemenea, omul poartă în sine si diferenta. Este făcut si din lut si din aburul ce s-a suflat peste el. Metafora Olarului si a vasului de strâns lacrimi trec din Biblie prin multe poeme ale lui Dumitru Ichim. De cele mai multe ori, implicit. Ceea ce este plasticizarea pentru lucruri este si pentru trupul omenesc, dar, prin aburul ce i s-a suflat „în nări”, omul si diferă, este subiect uman „creat ca chip al Persoanei Logosului”. El cuprinde în sine si identitatea si diferenta, de unde chemarea de a o supune pe ultima negării. În cuvintele părintelui Dumitru Stăniloae, omul, persoana umană „e chemată la existentă ca partener creat al Cuvântului lui Dumnezeu cel personal, ca un chip al lui însusi, pentru a gândi si ea, în calitate de subiect, ratiunile obiective ale lucrurile împreună cu Cuvântul dumnezeiesc, subiectul gânditor originar al lor.” (op. cit., p. 8). Pentru a se deschide vietii, omul mai este trecut si printr-un „somn adânc”, ca dintr-o coastă să i se facă femeia. Astfel, se intră în devenire si se deschide mortii, se alunecă în diferentă si negare urmând să se recupereze ceea ce este de recuperat. Mai trebuie spus că somnul acesta de la început are o functie genetică. Nu este aici locul să-i o descifrăm, ci doar de amintit că Dumitru Ichim îl asază la rădăcina vietii si a mortii, a timpului: „Înainte de apă mi-e sete de somn,/ înainte de foc mi-e sete de somn,/ înaintea aerului am răsuflat din somn/ până când somnul s-a făcut pământ// în palmele Plăsmuitorului.// Mi-e sete de somn/ si as sări peste gardul somnului mare/ dar mi-e frică:/ ce se va întâmpla dacă nici moartea/ nu are somn deajuns/ si n-o să mai pot adormi?” (Cersetorii somnului). În fine, aici se desface si se strânge un nod dialectic, de identităti si diferente, de repetare a celor din planul divinitătii în planul omenesc. De nastere a dramei si de manifestare a iubirii divine. Datorită alunecării omului tot mai mult în lumea manifestată, a uitării identitătii sale cu Cuvântul (acesta rămânând un „grai uitat”), se caută recuperarea omului. Din prea multă iubire a Divinitătii. Si se „instituie” termenul mijlocitor, adică Iisus. Tatăl îsi dă pe unicul Fiu pentru a fi om, cu tot ce presupune aceasta, de trecere cu moarte pre moarte călcând, spre a-i arăta omului Calea, Adevărul si Viata. Calea mântuitoare a Învierii. Un model pentru recuperare, un model al Jertfei! Cele două „tăceri”, a Divinitătii si a omului, „nelogodite”, cum zice si titlul cărtii, sunt aduse în logodnă si, prin înscrierea omului pe calea jertfei, în nuntire. De aceea Iisus este numit si Mire. Astfel se luminează traseul liturgic al devenirii Divinitătii si mântuirii omului.

Cine se supune acestui traseu vede identităti si diferente pe orice treaptă de păsire, în sine si în lume, la orice nivel ontic al fiintei, si caută să le împlinească, să le depăsească. Dumitru Ichim o stie si încearcă să le cunoască, să le instituie poematic. În sprijin aduce harul si pământul roditor pentru unele „seminte” din textele sacre, dar si fapta. Îl ajută Biblia de pe masa din altarul bisericii. Cu învătăturile ei, cu pildele lui Iisus si descifrările lui Pavel. Mai întâi, lumea manifestată se vede în transparentă: cu spatiul, timpul si cauzalitatea având o „fată” imanentă si alta transcendentă. Timpul, pe de o parte, apartine lumii si este „geamăn” cu omul, pe de alta, îi înseamnă traseul liturgic cu „pietre” albe si-i este negeamăn si alb. „Grâne de foc si constelatiile noptii/ sunt gata să mă nască,/ dar nu mi-e geamăna oră/ a luminii/ trezită încă în bobul de mustar.” (Timp geamăn, s.n.). Dar nu s-ar vedea astfel, dacă nici omul n-ar fi prins în despărtire: suflet si trup. Toate ale lumii îi sunt, în primă instantă, gemene („Când ramul tău ca visul e,/ ce-ti amintesti caisule,/ tu gemănarea mea din început?”, Metempsihoză, s. n.), ca apoi să-i fie diferite, negeamene. Iată coordonatele spatio-temporale ale miscării de desfacere a sufletului de trup, de cele ce nu-s: „Când noaptea-i peste lucruri/ si vrea să intre-n mine/ îi las ce nu-s/ mutând din spatiul negru, ca la sah,/ un mugure în timpul sfânt si alb.” (Timp alb, s. n.). Spatiul, datorită zbaterii sufletului, este si el alb; dar sub povara dramei omenesti se strânge si devine apăsător, opac: „tavanul mut” asteaptă nevzuta mână să scrie: „mene, mene techel upfarsin” (Precum tavanul mut al scrisului de înger). Cauzalitatea se sprijină în cele neimanente, cu o vorbă a poetului, pe „toiagul de ceară” al omului, al topirii si al flăcării acestuia. Se trăieste acut sentimentul de „închidere” în trup si de „deschidere, de iesire în cele proprii, ale luminii. De aceea, tot universul poematic al lui Dumitru Ichim se umple de alb, până si soaptele sunt albe, dalbe, toate cerând „a doua înflorire”. Se văd în expunere determinante ale lumii si omului ca fiind aceleasi si neaceleasi, de început, de zbatere si mântuire: „Bătrâna torcând,/ pe tărmul celor trei zile/ de sub ziuă, îsi răsuci fusul/ si cu amurg îmi grăi:// «Soarele si-a cunoscut apusul,/ dar tu pe cine cauti?/ Pari un străin si tânăr. Pe-aici cei dusi se duc/ spre tot ce nu-i a nu-i.»” (Marea din ziua întâi, s. n.). Pe acest traseu omul pare „un străin si tânăr”, adică sufletul este ceva străin în temnita imanentei, si tânăr spre cele ce sunt ale Logosului. Cât de aproape rimează cu celebrul vers „Ceva străin este sufletul pe acest pământ” al lui Trakl, din poemul Primăvara sufletului, minunat descifrat de Heidegger! Dar să subliniem ce este de subliniat: Dumitru Ichim reuseste prin dubla negare, „tot ce nu-i a nu-i”, să dea afirmarea celor ce sunt, adică a Celui ce a spus din mijlocul rugului aprins sau din înclestarea cu Iacob: EU SUNT CEL CE SUNT. Si mai reuseste să vadă chiar în această Identitate Supremă „tâlcul greu” al recuperării si mântuirii omului prin Marea Dramă si Jertfă a Fiului. Cum se deschide si se închide fără închidere acest inel divin! Dar să reauzim, odată cu preotul-poet, Vocea: „– Descaltă-te,/ se auzi din rugul de foc nemistuit;/ e preînchipuire, de vrei semn –/ a descăltării de grăunt!/ Nu întreba de tâlcul greu!/ Pe-aceleasi urme Dumnezeu/ spre tine s-o întoarce de pe lemn/ îmbrătisându-te descult!” (Rugul aprins). Cât de simplu se desluseste legea dialecticii si a mântuirii în această întoarcere de pe cruce a Fiului către om spre a-l îmbrătisa „descult”, după „descăltarea de grăunt”! În alte locuri, aceasta este numită „a doua înflorire”.

De aceea, nici o suferintă nu e prea mare sub lumina crucii! Durerea pricinuită de moartea sotiei îi naste seria de „poeme pentru Flory” (Nu stiu dacă mai era cer, Floare mortii, Aniversarea puntii albe, Am uitat să te întreb, Epicleză s. a.), însă această durere „se stinge” usor si lăcrimarea se sterge ortodox în lumina credintei. Dumitru Ichim nu se „ceartă” cu moartea precum catolicul Johannes Tepl la pierderea prea frumoasei sotii Margareta, în celebrul text cu numele „dat”, Plugarul si Moartea, si nici nu si-o închipuie tânjind după vreo amintere pământească, precum Lisie din poeziile „dezgropate” ale lui Dante Gabriel Rossetti. El doar îi „aude” spovedania, prea grea de sensuri mântuitoare („Am săvârsit păcatul cel de moarte,/ dar nu îndeajuns ca să fiu moartă;/ să facem pace si mă iartă,/ iar jurământul meu de adevăr/ fie-mi făclia;/ n-am rezistat ispitei/ de a musca din măr/ să văd măcar o dată-n viată/ cum ar putea să guste/ vesnicia.”, Spovedania lui Flory) si se „proiectează” într-o viziune la Cina cea de Taină, între „pescarii alesi”, îndrăznind să cersească lui Iisus „o fărămătură” din pâinea frântă si pentru „flămânda si sărăcuta de afară” (Epicleză).

Si încă mai dinapoi, din miezul genetic al omului, acesta este înscris pe trasul liturgic – oricât s-ar rătăci în uitare – si este chemat să repete Marea Dramă si Jertfă a Fiului. În pofida celor ale humei, el poate să strige din tot sufletul: „Cred, Doamne, ajută necredintei mele!”. Si preotul-poet o transmite enoriasilor-cititori: „- Crezi tu?/ - Cred, Doamne, ajută necredintei mele/ si dacă poti,/ să nu mă mai pândească/ nici iarba si nici steaua, / chiar peste florile de gheată/ ce vor să Te cunoască,/ trage la noapte, când mă rog,/ ca pe-un amin – perdeaua.” (Ajută necredintei mele, s. n.). Este piatra de temei a poeziei lui Dumitru Ichim.

Pe această „piatră” lucrează poematicul si imaginatia poetului. Sensuri biblice si pilde ale lui Iisus se văd prin materia poetică precum pietrele albe prin apele prea repezi ale unui râu de munte. Ele îi răsar în fată „întâmplător” gratie uimirii, si neîntâmplător datorită credintei. Creatia îsi lasă mai peste tot să se vadă „clipiri” din „ratiunile divine”, noi le zicem epifanii ale Creatorului. Dumitru Ichim „se trezeste” cu unele în fată, prin cultura religioasă si prin deschiderea poematică. El se foloseste de „plasa” lor, ca pescar în slujba Cuvântului. Nu se sprijină pe virtutile metaforei, pentru o trecere dincolo, cum s-a zis – , ci pe cele ale simbolului, care înseamnă o trecere dincoace. Pe ambele trasee, fireste, se atinge manifestarea de cele ce sunt, dar pe această din urmă cale strălucirea poate să fie mai puternică. Si nu de putine ori, uluitor de periculoasă. Cumplită, pentru cel ce se apropie „încăltat”. Dar fără să le urmărim, să spunem repede că Dumitru Ichim îmbunează din aceste simboluri, „pilde”, si le trece în poezie, metaforic zis, doar atingându-le cu o aripă. Execută o „bresă”, spre lumina nefirească, nu în ele, ci cu ele, cu lumina lor, în lumea manifestată. De pildă, constitutia teandrică a bisericii se alege sub un văl al manifestării: „Doar privirea de copil dă/ păpădiei semuire/ împărătiei Tale./ Descultă si săracă/ e poate singura ta pildă/ despre/ a doua înflorire.// Cum trupul Tău/ ne va cuprinde pe toti/ în aceeasi biserică?// Doar privirea de copil dă/ păpădiei semuire/ prin neînteleasa pildă/ despre a doua înflorire - / îmbrătisarea sferică.” (Apocatastază, s. n.). În ochii copiilor se oglindeste Dumnezeu, s-a spus, dar, iată, si lumina teandrică a bisericii. Sau invers, face cu ele o „bresă” în lumea nemanifestată, a „graiului uitat”, a Logosului divin. Pilda celor zece fecioare, în care cele cinci nechibzuite, fără untdelemn pentru candele, rămân în afara usii când vine Mirele, se deschide printr-un adaos mijlocitor si sofianic: „Cinci erau nebune./ Cinci întelepte.// Dar cea de-a unsprezecea -/ Fecioara -/ se ruga Mirelui pentru toate zicând:/ Si ierbii/ si crinului/ si lunii/ si stelelor/ si soarelui fă-le un semn/ din inima mea pentru Tine/ ca să le torn în candeli untdelemn!” (A unsprezecea oră, s. n.).

În fine, se poate conchide că poetul-preot, Dumitru Ichim, îsi sprijină creatia poetică pe texte biblice, despre diferenta din miezul Divinitătii si pe cea „derivată” din sânul omului, si că are privirea fixată înduiosător pe termenul mijlocit si mijlocitor, adică pe chipul prea omenesc si divin al lui Iisus. Uitarea „graiului” este doar o încercare a devenirii mântuitoare. De aceea, smerit, Dumitru Ichim împrăstie câteva seminte pentru roadă, spunând, aproape în soaptă, că una dintre acestea este chiar făptura omenească. Sământa de pret care trebuie să încoltească din moarte, să crească prin moarte si să înflorească peste moarte. Ca rodul să-i ajungă în cer. Precum Iisus.

(Despre fapta sa, este de ajuns să amintim că Dumitru Ichim s-a născut cu un ceas înaintea Sărbătoririi Adormirii Maicii Domnului, în 1944, la Dărmănesti – Bacău, luînd numele si prenumele tatălui său, cântăret al bisericii de acolo, că a trecut prin Seminarii teologice din tară si străinătate, că si-a dat doctoratul cu teza The Orthodox Liturgy and the World si a ajuns, în cele din urmă, preot la Parohia „Sf. Ioan Botezătorul” din Kitchener, Canada. (S-a căsătorit cu Florica Batu, poetă de sânge aromân, tatăl ei aromân originar din Albania.). Mai mult, că efortul său teologic si de aplecare apostolică si-a adăugat izbânda zidirii unei noi biserici, sfintită pe 14 august 1994, exact când el si-a rotunjit cinci decenii de viată. Copil, primeste darurile botezului în biserica din Dărmănesti si ca preot le „ofere” copiilor si românilor din Canada. Simbolic traseu, subliniat si de titlul tezei de doctorat si de hramul bisericii!)







Dumitru Velea    5/1/2013


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian