Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Visul lui Ion

mărturisirea preotului

Lumina mătura întunericul cu mături de cânepă si de pelin, în straturi succesive de culoare, de alb fosforescent. Oamenii se lipeau de oameni, venind de afară tiptil înăuntru, printr-o cruce apăsată pe frunte, pe umeri, în aer.
“Uite-l si pe Vasile! Ia, ha! Ăsta-i frate-meu, Stefan! L-a trimis muierea la biserică.”
Umbrele oamenilor din icoane încremeneau sărutul prelungit al altor oameni, în iconostas, de jur împrejurul înăltimilor ceresti ale bisericii.
Preotul Ciobanu’ stătea ascuns privirii oamenilor în altar. În usile altarului, aurite, strălucitoare ca doi sori gemeni, era asteptată aparitia lui nepământeană, trupul lui subtire înfăsat în odăjdii, ca un Iisus la “Cina cea de taină”, ca un Dumnezeu pămâtean necunoscut.
“L-au eliberat! L-au liberat!” Sopteau două femei aproape de “Sfântu Gheorghe ucigând sarpele” în peretele din nord a crucii zidită de oameni pe pământ.
“Ani grei săracu’ !” “ Ani grei de temnită!“ pribegeau cuvintele soptite ale altor “credinciosi” în peretele de sud; plin de bărbati înalti cu capetele plecate în mâini ca “Ioan Botezătorul”.
 Cine? Cine? se propagă din om în om întrebarea, ca o undă seismică într-un loc, ca o cădere de frunză sub stejar.
 Preotu’ Popovici. Părintele Popovici.
 Care preot? întrebă o fată cu ochii plecati pe gura, pe buzele fosnitoare ale bunicii ei.
 Lasă! Tu nu erai născută…

Din altar, pe usa invizibilă în contur a iconoclastului, o mână nevăzută culegea pomelnicele oamenilor însiruiti acolo anume. Coloana lor se stingea când, odată cu “Dumnezeu să-i ierte!” murmurat de preotul nevăzut, oamenii împovărati de cruci, plecati până în pământ, se împrăstiau în biserică, la locurile lor stiute, în locul lor de îngenunchiere si de cuvânt ascultat.
Această translatie, din om în om, spre altar, a multimii, acest dianmism al multimii strânse să se roage pentru păcatele neamurilor ei, constientiza căderea sufletului în inconstiintă, în catalepsii de odihnă a mintii constintiza contopirea sufletului fiecăruia cu Duhul, cu Fiul si cu Tatăl; cutreimea din ei.
“Asa sunt oamenii! ” îsi spuneau preotii în altar.
“Mătci vorbitoare de cuvânt necunoscut. Noi vom lumina cuvântul. Noi vom slavi cuvintele din ei învătându-i să le rostească celu care le-a dat cuvântul pentru a fi, pentru a împlini focul arderii lui în trupuri, în suflete prinse în carne.”
“Acest murmur de soapte, e omul de dincolo de om, e o fiintă târâtoare în desert, să atingă oaza din miraj, să-si sfârsească setea în cuvânt.” Preotu Ciobanu gândea astfel, bătând drum des între masa cu pomelnice despăturite si usa cu pomelnice întinse în altar, cu nume de oameni care au fost, care mai sunt poate, dincolo, dincolo sub boltile crucii grecesti – care e biserica, care e naos, pronaos si acest altar de suferintă. “Da! de suferintă. Că oamenii nu stiu de povara crucii mele de aici, de povara mărturisirilor mele, de aici, dinaintea fiecărei slujbe.”
Ocoli masa cu peticele de hârtie despăturite, cu nume de oameni scrise apăsat în ele, cu nume de oameni indescrifabile în aer.
O usă, cea dinspre strană, se deschise. Un băiat de biserică sufla în tămâie, să ardă în emisfera interioară de argint a cădelnitei: Fum! Ufff! de parcă expira si inspira în acelasi timp cât isca focul în cetina bolnavă, în scoarta rănită a unui brad falnic, a unei păduri de mirt.
Da! Du…! Da!… Du!… Du! Mi!… Mi! Si! Si! … se auzeau soaptele prin bolti concave; arcuite pe oameni si preoti, pe icoane si lumini pulverizarte de fum, de flăcări, de priviri.
 Grea e, părinte, crucea tăcerii dintre noi! Îi mărturisi Ciobanu, preotului Popovici, în timp ce-si sumeca tunica-i albă cu fireturi, de mântuitor al clipei ce urma, de vestitor al cinei liturgice care stătea să înceapă – “slujba”, călătoria lui prin multimea soptită a oamenilor din naos, a oamenilor din fata icoanelor.
El, preotul Ciobanu, ascuns aici în argintul, în fasa nevăzută a altarului, se făcea om prin : “Grea a crucea tăcerii!”, ca să comunice oamenilor contopirea lui cu Dumnezeu.
Preotul Popvici, îmbrăcat în om de rând, se ruga în genunchi într-un perete rotund, sub fereastra cu lumină vânătă, lumina soarelui trecută prin zat’rzărul de afară, prin merii de afară, crescuti pe osemintele necunoscute ale unei păduri tăiate.
 Amin! se ridică el într-un genunchi ca să privească în jur, ca să culeagă în ascensiunea lui cele spuse de “preotul suprem” al altarului. Omul – preot surghiunit, era, acolo în altar, în rădăcina trupului său, tulpina privirii omenesti, era amintirea preotului de altă dată. Cei zece ani de temnită, măsurati în trupul lui cu lopata de o clepsidră spartă, de un ceasornic cu arc plesnit, iau picurat în carne două suflete opuse, care să se-nclesteze într-o identitate imposibilă, de înger prigonit, de sfânt fără nume.
Cei zece ani de temnită, de tăcere în colivii vorbitoare, de encefalii arzând ca două felinare în întunericul timpului măcinat în pietre de moară, i-au pietrificat căutarea omului din jur, ascultarea lui.
Usa din răsărit a altarului s-a deschis. “Cine a descuiat usa asta?” îsi spuse uimit omul în hlamidă albă, preotul Ciobanu’. Pe fluxul luminii albastre, din chenarul ei negru, intră o umbră fără culoare, fără identitate; oricând umbră întrupată, oricând trup umbrit de trecere prin zid.
 Părinte Popovici! M-a trimis…
 Băiatul de biserică se înăltă în călcâie peste masa cu pomelice, scuturând clopoteii cădelitei cu tâmâie aprinsă, împotriva deprinderilor lui vechi de a sta nemiscat în altar, de a călca pe vârful picioarelor, de a privi ___ în jos ca-ntr-o fântână fără fund, ca-ntr-un izvor adânc cât imima pământului.
 Stiu! Stiu! se auzi glasul subtire, feminin, al preotului – om, al preotului rătăcind în altar după vesminte, după vemintele lui albe de altădată.
Se scutură în tunica-i largă, negră, ca umbra venită de afară, căutând-si un loc între cusături, căutând centrul de greutate a deplasării lui în spatiu, în punctele unui sprijin relativ al spatiului.
Umbra fără chip, înbrobodită cu un batic cafeniu, furată de doi ochi galbeni în aer verticală acum, de când s-a propagat sferic cuvintele “Stiu” spre fluxul luminii semănat de răsărit în altar prin usa deschisă în zidul peretelui rotund, umbra îi întinse peste masă, lui celui rătăcit aici – preotului fără vesmânt, o pâine si un peste.
 De la brutăria lui Bulearcă.
 Da?
 Da.
 Si pes…
 De la cherhanaua din pădurea de plopi.
 Da?
 Da. Ion si Nicolae. Stefan si Vasile.
 Da?
 Da.
Apoi umbra îmbrobodită se stinse. Băiatul linisti cădelnita si i-o întinse preotului Ciobanu. Acesta se oglindi în ochii băoiatului apoi peaste el, prin el, printr-un drum necunoscut din cîte erau în altar, în oglinda … din cires de unde-i fusese dăruite de cineva necunoscut vesmintele ceremoniei liturgice. Împrumutându-si ăparcă din argint puterea umbaltului sacru prin portile altarului spre oameni se răsuci împietrind băiatul, apoi masa cu pomelnice, uitând de omul în vesmintele-i vechi si sărace ce-si privea pâinea si pestele într-un colt al ei.
Enuntă jumătatea lui de ectenie ascultând răspunsurile ascălului din strană Dă Doamne, Tie Doamne, ascultând răsuflarea omului preot pribeag dina altarul lui. “Grea cruce e tăcerea dintre noi, părinte! ” si usile din fata lui îl dădu în jos înapoi, împinse parcă de privirile oamenilor din biserică spre el, îl loviră în piept, o clipă, ca să fie smuls apoi de rotatia lor inversă în iconostas.
“Luati! Mâncati! Acesta este… Beti! Acesta este sângele meu!” … si “Cina cea de taină” se desfăsura metodic, în vârful lumii, în al o mie nouă sute saizecilea an de la Hristos încoace, în satul Tulucesti, suspendat pe lac, pe cherhanaua pădurii de plopi, pe cântecul răgusit de vioară a Budilenilor, pe casa lor zidită dintr-o salcie îngenuncheată în lut, în rădăcinile merior fără stăpân din ograda bisericii.
Clopotul bătu a doua oară: Bang! si oamenilor le-a fost luată suflarea în naos, în pronaos, în sat, pe Drumul Mare, până acolo unde arama si zincul si nelinistea lor propagată putea ajunge, putea penetra deepărtarea. Oamenii arătau ca niste morti verticali, cu ochii albi în orbite, cu sprâncene mai lungi, cu bărbi ascutite vânăt în piept. Bang! Si s-au trezit deodată cu altă înfătisare, în alt timp.
“S-a dus săracu’ frate-meu! ” vorbea Stefan scormonind locul din biserică unde sedea cândava alt om, drag lui, indiferent lui, sânge din sângele lui.
“Vai, n-am măcinat ieri! Si azi plouă!” se ruga într-o scânteie de lumânare Vasile din umbra “Sfântului Pavel”.
“Să ar grădina! Să scot salcâmul uscat din grădină!” Se rugau cei din lancea “Sfântului Gheorghe ucigând balaurul”, cu buzele înclestate pe dinti să nu le scape vorbele pe jos, afară, în cenusele umbrelor fumegânde, ale unor oameni înalti până în boltile bisericii infinite.
“Doamne, n-am lemne de foc! Doamne, n-am haine de înmormântare! Doamne! … ” se contopeau gândurile omenesti cu trâmbitle vietii de afară, vietii terestre – lumesti, de afară, cu un singur ceas diurn – soarelel tinut de mări să ne vegheze, în hamul ursei mari, târâtă-n calea laptelui pe stele nevăzute cu lumină-n pârg.
Oamenii umblau desculti, în ectenii, în fiinta lor mai întâi, apoi în câtecul psalmilor, în duietul preotului cu strana, cu Vasile dascălu’, mereu răgusit de solfegii, mereu certându-se pentru întâietatea cântărilor sfinte, pentru un “Amen!” nefericit…
 Iubiti credinciosi! Grea e crucea tăcerii între oameni.
 Care cruce, Ileano?
 Taci Marie! Vorbeste părintele. Taci!
 …si nu ne lepădăm de ea până la moarte.
 Doamne! cum de nu-i aici si frate-meu Gheorghe să-l asculte…
 Da, da. Ca rândul la moară e moartea…
 Cum tac icoanele pe noi…
 Ce trist tace clopotul, Ileano!
 Taci, Marie, că-si strânge puterea să bată eftenia de la sfârsitul slujbei.
 Bang! Bang! Clopotul sfârsi tăcerile eretice ale cuvintelor nevorbite. Biserica se golea cu fiecare dangăt, cu fiecare om miruit.
 Măi Ioane, da unde-i frate-tu de n-a venit azi la biserică? întrebă preotul pe cel din mâna lui dreaptă ce-i săruta crucea; si mâna în acelasi timp ce-si făcea alte cruci peste crucea de rgint să tină minte dumineca asta.
 Păi! S-a dus…
 A! Am uitat, se rezemă părintele cu mâna stângă de felon , mângâindu-si parcă epitrahirul si reverenda de sub el, pipăindu-si trupul slab de om, de om sfânt.
Am uitat! A plecat… Parcă mi-a spus unde… Parcă…
Ion tăcu. Ion – fratele celui mort, îsi purtă crucea spre masa cu pomeni ce astepta să fie “citită“.
“Omul e o cruce cu bratele frânte! Omul e o lumânare de seu aprins pe un fir cu plumb!”. Auzi ca-ntr-un somn numele celor pomeniti si numele celor din pomelnice:
… Ion, Maria, Gheorghe cu tot neamul lor adormit… Vasile, Vasile, Vasile cu tot…
“Unde-i frate-meu? Care-i frate-meu din atâtia Vasile?”. “Lasă! Stie el, Dumnezeu, asta! El ne stie dinainte de botez, de nastere, de creatie. El…”
 Ioane! Lumânarea.
Da lumânarea lui se stinse. Femeia lui, o altă lumânare a vietii lui, îl destepta din ascunzisurile tăcerii vorvitoare, ce-i năpădidse sufletul, constiinta. Atunci când lancea flăcării galbene, cu sâmbure albastru, i se rezemase în bărbie. Atunci auzi deslusit:
“Unde nu este durere, nici suspin, ci viată, ci viată, ci viată veeesniiicăăă…”
Nu cânta preotul Ciobanu, cum credea el. Cânta părintele Popovici care îl privea, îl privea până în adâncurile nestiute ale privirii lui omenesti, până-n rădăcina mintii lui dumnezeiască.
“Ce esti asa de uimit, fiule? Doar eu te-am botezat Ion. Ion botez…”
“Lasă părinte! Lasă! Unde ai fost atâta vreme?”
“La puscărie, fiule. La canal…”
“La canal? Păi, cine te-a…”
“El! El! El!…”
Si preotul care era mai mic decât toată multimea din jurul lui, care îl privea adânc în suflet, acolo, în fărâma de biserică, în ungherul bisericii cu altar stins, cu clopot nebun sfărâmând sferic satul, acolo unde se “cânta” eftenia lui, îl auzi pe fratele lui Vasile:
“Ioane, Ele… Ele…, Ileana, va rămâne cu mine în noaptea vietii tale de aici, în noaptea vietii noastre de furnici…”
-Scoală-te ,Ioane! bătea Despina cu pumnii în usa brutăriei. Scoală-te,că dă pâinea afară din covată.!








Ioan Toderită    4/25/2013


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian