Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Metropoliliput

Forrest Gump

Două furnici topless se răsfătau
la soare, lâng-o piscină.
„O urmă de bocanc”, mărimea 42.
Una era mai grasă, iar una plină
de hormoni pe sub mulatii pantaloni.

Vorbeau, de fapt bârfeau,
despre factiunea cu aripi, privilegiatii
găstii de sapte mii de membrii per
musuroi. Una era isterică si gesticula
cu cinci membre, în timp ce umflata
se scărpina tăcând.
Luase, probabil,
o eczemă de la gunoi.

Apăru un fante-furnic,
din acela cu aripi si le-ntrebă
în stil livresc de una, de alta.
Se aruncă în apă la bustul gol.

Avea antenele sclipind de gel,
avea un slip de macho,
mulat pe patru membre. Cea grasă se
uita la aripi, cea cu hormoni la
dosul furnicului domnesc.

Bătea un felinar de noapte în apa
din urma de bocanc. Lună plină pentru gâze
părea lumina lui în universul bătăturii.

Furnicile de aici erau furnici de casă.
Palatul îl aveau sub un sopron de vacă.
Cel cu aripi plutea-n piscina albă,
lumina felinarului era sus agătată
de o cocină pastel, unde dormea
în noapte, cuminte, un purcel.

Cel cu aripi le povesti despre
plecarea lor din zori.
O mie de privilegiati vor cutreiera
vestul si alt clan vor decide.
Stăteau suratele sorbindu-l pe nări si din privire
si vise îsi făceau. Cea grasă,
dar si senzuala damă
oftau în amor spre el.

Doar un cocos tembel si făr’ de somn
trecu pe lângă baltă. Se opri. Si aiurea
si făr’ de sens
eliberă piscina de acel furnic cu aripi.

Liniste si spaimă. Doar o aripă inertă pe lângă
cioc plutea în jos. Căzu lângă cea grasă.
Lesinuri de orice fel. Grotesc măcel.
Cât despre cei o mie,
cu unul mai putin, din noul clan de sub sopron
de altă vacă, o să se scrie.

Finalul spune că aripa căzută, într-o cutie de bomboane,
a fost bine păstrată.


Europa dream

Gândacul de Colorado deschise cinematograf.
Tăiase în două un tubercul mare, pentru ecran.
Iar cu mătase de porumb la colturi croi
o cortină. Unsă cu răsină lângă o aruncată
botină, gândacul mai ornă în stil,
cu cimbru si o cală mare fără pistil,
intrarea la premieră.

La inaugurare, în seara de proiectie,
veni gândacul nostru din povesti –
cu westernuri medaliate,
netitrate, în care mai multi
cowboy si licurici sonati trăgeau cu gloante
în nestire.
Focuri de noapte
în orăsele minate
să sperie păsăretul ticălos.

Gălăgie, iures, aplauze la westernul propus.
Săreau în sus entuziast purecii de mare, două râme
cu ochelari citeau netitrarea cu glas tare,
lăcustele si greierii se gâdilau în versuri,
furnici si cărăbusi se drăgăleau în spate.

Uitasem să mai spun că sala de cinema
era o floare a soarelui, cea mai mare!
Iar fiecare loc era
dispus în amfiteatru.
O viespe avea deja contract să facă lojă,
dar după ce-si va da acul cu ojă.

Final de film. Un licurici rănit de trei
ciocuri de ciocârlie, rezemat de trunchiul
drept al unui musetel, îsi striga iubita pe nume,
murmurând. Sângele-i siroia prin colturile
gurii. Sânge fosforescent
că doar e de lumină emitent!

Plângeau insectele în mod civil,
viespea făcu agheasmă din venin.
Cadrul se mută spre văduva de mâine.

Dar brusc, ceva opri sistemul! Beznă solidă!
Se rupse oare banda? Ceva nu se leaga!

Spectacolul din amfiteatru fu oprit indolent
de o balegă. O vacă somnambulă
îsi desfăcu stomacul stricând o sindrofie.

Surprinsi, cei cu aripi pe loc
au sucombat.
Doar două râme cu ochelari au mai iesit
din sala mare acoperită de cupolă,
în gură mestecând rahat.

Faliment. Scrise banca de credit.
De atunci gândacul american,
un mic burghez dungat si parvenit,
s-a limitat doar la tuberculi, plătind
din greu cu amidon,
migrarea lui contextuală în Europa intelectuală.


Recviem

Concertul din această seară
a fost dedicat maestrilor martiri
răpusi în ultimele zile.

Omizi ingerate de vrăbii hămesite,
lăcuste eviscerate de grauri
pe coclauri,
cărăbusi executati cu sânge rece
de alte aripate.

Libelule propuse la dineuri
unor batracieni din deltă, lipoveni,
pureci decapitati
cu mult cinism de gheare de pisică,
râme care îndestulaseră o closcă
si pe ai ei derbedei pui.

Venise multă lume la spectacolul
de gală. Tenor era un miriapod
de prin Irak. Orchestra era compusă
din muste cu talent. Dirijor, un tăun
cu barbă si ochelari.
Corul era asigurat de viespile dintr-un hambar.

Un Ateneu deschis în astă seară
într-un lan de grâu dat în pârg.
Veniseră aici mai toate gângăniile din crâng.

Un ultim bis si o ultimă închinăciune
A fost pentru cei dusi. Asasinati
cu erbicid. Un gâzocid.


Spicele aprinse
de licurici sus pe vârf
nocturna, dar si solemnitatea, asigurau.

Lângă plânsul mustelor soliste, chiar si
un hârciog uda batiste.

La ora patru înspre zori s-a încheiat
concertul. Poate din cei o mie,
pentru un sfert, o altă noapte n-o
să apuce să mai vie.

Un gând frumos
pentru cei dusi. Un strigăt
ecologic, că fără gâze, nici
pentru mine, aici, nu ar mai fi muze.




Chihlimbar

Păianjenul cânta în cafeneaua-n care un vierme
anticar vindea nimicuri din alte vremi:
un dop de plută, un mosor de papiotă,
un cadran de ceas, o monedă de un cent,
un bec de brichetă, o baterie de aparat auditiv
și multe alte piese strânse
în ultimele luni.

Lunile aici, în orasul lor, care se numea
Metropoliliput – o groapă de gunoi la marginea
unui oras uman – sunt ani pământesti.
O lună are fix 365 de zile de fus fiziologic.

Păianjenul cânta melodii italiene
de pe discuri vechi. Le învătase învârtind
un ac de pick-up pe un vinil aruncat la groapa de gunoi
– Metropoliliput-ul nostru povestit.

O molie, care cumpăra mereu câte ceva
din anticariat, venea adesea pentru acest Morandi
bine parfumat. Căci, da, păianjenul nostru
mirosea frumos. Călătorea adesea prin colturi de pereti,
prin toalete si noptiere, parfumuri si alte pudriere. Tălpile lui
aveau iz de vanilie. Cânta frumos în după amiaza aceea.
Alături, la spălătorie lăsase trei pânze care prinseseră miros de
muste moarte.

Era trist cântul lui. Sotia îi murise în noiembrie.
Sau dispăruse. Dar tot aia e.
Plecase într-o dimineată, femelă, deh! Îmbătrânea.
Nu-i plăceau ridurile dese. Găsise o oglindă într-un garaj
închis, laterala stânga la un Buick mai vechi,
și se privea minute-n sir. Îsi aranja ochii, antenele si nasul.
Dar într-o zi nu apucă să sară, masina
iesi din garaj. Târziu, la două zile după, au auzit la stiri,
concret, de accident. Buickul lovise un copac exact
cu partea stânga. Oglinda cioburi se făcuse.
Doar unul singur aduse acasă păianjenul si-l puse într-un colt.
Un ciob doar, din oglinda ei.

O iubise mult. Pentru ea acum cânta
sărmanul, iar anticarul îl lăsa. Veneau clienti vrăjiti
de-a lui poveste. În care el cu ea
valsa.

Trecu o lună, apoi două.
Păianjenul nu mai ajunse la program.
La anticar o ciocârlie aduse-n cioc
un chihlimbar. Un strop de răsină. În mijloc
era al nostru solist încremenit.

Plecase la pinul unde iubita se sfârsise.
Răsina i-a unit pe veci în ale mortii dansuri.

Anticarul vierme luă ciobul de oglindă
si îl lipi la chihlimbar, apoi îl prinse pe perete.

Un medalion prea trist. Povestea cafenelei
unde iubise un artist.

Ia tebe liubliu, Libia le bleu

Râmele albe aveau pretentii la apa
pe care o păzeau
râmele negre.

Râmele albe nu trăiau în bălegar,
ele aveau case la rădăcini de lalele.

Râmele negre erau agresive, aveau
ochi si mustăti. Cele albe respectau
standardele
dar voiau si ele apă de ploaie
că ar fi la pret bun barilul.

A început războiul, râmele
albe au apelat la fluturi mari
să arunce cu licurici aprinsi
peste casele din bălegar
ale râmelor negre.

Liderul celor albe, era un „sarcoz”
inelar care avea o iubită „brună”.
Preluă comanda. Probabil că
la final miza pe o pradă mare,
o portie de apă capturată.

Sarcozul inelar decretă faptul
că râmele negre se făceau vinovate
pentru viermicid si că nu respectă
standardele. Că au mustăti si ochi,
cel putin liderul negru, o râmă
„Moamar”, bătrân colonel de bălegar.

Fluturii albi trânteau licurici
după licurici, alte râme albe aliate
aveau la dispozitie armament sofisticat –
tântari de tip rachetă.

Moamarul spuse că la mijloc e doar
o vendetă,
Sarcozul fusese ales lider cu bani
scosi din bălegar si apă de ploaie, oferiti
discret de triburile negre.

Cu ceva vreme în urmă, o întâlnire
oficială, la o masă tribală,
Moamarul negru si Sarcozul alb
semnaseră acorduri pentru zeci
de fonduri.

Sarcozul alb si bruna sa râmă
voiau însă în istoria politică să rămână,
cu riscul unui război inelar
pentru, vezi Doamne, un ocean planetar.


Un La Fontaine pervers

Furnica noastră a vrut să fie Miss. Si pentru concurs,
s-a pregătit cu un pui de purece
care trăia într-o blană de urs. Purecele smecher,
actor mare, a îmbrobodit-o că-i impresar,
desi el trăise cam toată tineretea
în coliba unui tigan ursar.

Smecherul s-a culcat cu ea
si apoi i-a spus că-i trebuie cultură.

Furnica a trecut la meditatii despre
mersul legănat din fese,
cum se poartă posetele Vuitton,
rujul si rimelul, picioare epilate.
Toată ziua făcea masaje si
uitase că a trăit la pension.

La concursul de miss a fost respinsă
din prima, chiar la preselectie.
Era bâlbâită, vorbea gros, mirosea a transpiratie,
a urs… Tristă, s-a apucat
să învete să cânte la nai. Atunci
a găsit un mormoloc de broască, smecher
de cartier din port. Si acesta o aburi pentru o noapte.
Îi spuse că pentru înalta societate îi trebuie
demnitate.

Furnica se apucă de toale casual. Se îmbrăca sic,
cheltuind astfel toti bani strânsi o viată
în musuroi. Deh, dăduse la oras peste un tărănoi.

Mai avu experiente triste cu un cărăbus de mai,
spărgător de bancomate, dar care se dădea
drept director de bancă, un fluture care era impiegat
de miscare si coordona mersul serpilor, dar care
îi spuse furnicii că este ministru.

După atâtea tepe, furnica se întoarse înapoi
în musuroi. Acolo îi găsi pe ai ei părinti
în jurul mesei mici, rotunde, cu fratii la un loc.
Mă-sa, o grasă pensionară, o luă de umeri
si întelese cum stă treaba. O duse în camera
din fată si îi spuse că i-a găsit un mire potrivit.
Un agricultor cuminte.

Fata plânse o zi apoi se mărită.
În ziua nuntii, mama îi spuse încet la ureche.

„Credeai că pe tac-to, tăran ceapist,
eu l-am ales de drag? M-a păcălit, pe
vremuri, si pe mine, un bondar artist.
Îmi spuse că e tenor la operă. Când colo,
era sef la ADP, la mătură! Înainte de bondar
l-am cunoscut pe greierul cobzar. Ce iubire,
ce nebunie! O vară întreagă ne-am hârjonit
pe miristi. Iar iarna, mi-a spus să plec cu el
în turnee. Eu nu am vrut. El s-a dus, iar eu
am spus tuturor că a murit. Că am fost doar prieteni
si l-am învătat cum să are câmpul, cum s-adune grâne…
Hehehe, cum aram noi câmpul!!!
Asa a apărut si fabula. Să nu mă facă de rusine,
iubitul meu a fost considerat un lenes, iar eu
o harnică făptură si nu una amatoare doar
de…” Îi spuse mama preaevlaviaosei fiice.

Nu mor gândacii când vor oameni

Se smulse noaptea, din pat săriră furnicile speriate!
Gândacii dădură cu capul de tavan! Viermi, libeluli
molii si alte lighioane căscară ochii mari.
Peretii caselor din Metropoliliput cutremurau oglinzi!
Călugărite despuiate fugeau de prin bordeluri!
Cu tipete, de astă dată, nedesucheate.
Omiziile ieseau de sub bungallow-uri nelămurite
în ale diminetii neguri!
Mormolocii de broască din drumul lor spre scoală
s-au oprit.
Păsări de iarbă s-au ridicat de pe clocit. Tăunii beti
din cârciumi din cutii de bere si din feerie pe loc
ei s-au trezit!
Mustele bâzâiau cu panică, albinele intrară în depresii,
iar viespile se izbeau de gresii! De sub pământ râmele
tipau, iar pisicile cu purecii în vârfuri de urechi
amarnic miorlăiau. Iepurii lăsară în urmă timpul
si alergau în cercuri cărând aiurea păduchi si alte
gâze de cartel.

Păianjenii vindeau din pânze, iar viermii de mătase
se înghesuiau pe cargourile din port
cu sute de valize!
Era urgie, zgomote, sânge amestecat cu praf. Pădurile
de coada soricelului, izmă si alte buruieni cădeau
în zgomote sinistre! Sfârsitul lumii, zbiera preotul
din târg. Apocalipsa! Greierii se rugau la Dumnezei
prin tufele de musetel, coada ruptă si-o tinea
în mână un soricel.

Câinii urlau nebun în dimineata cruntă. Orasul era-n fum
si în foc. Dezastru. Drosofile zburau prin urme de zdrobit dovleac.
Închisoarea era spartă în mii de cioburi. Fără cap, dădea
din aripi un gândac.

Era crud finalul. Metropoliliputul dispărea în cer.

Echipele de umani năvăliseră la groapa de gunoi.
Desant de utilaje nivelau sub mii de cărămizi minuscule,
orasul universului cel mic.

Orasul umanilor se extinde. O nouă stradă mare si
alte case noi vor apărea
aici. Unde pe vremuri erau cohorte
de furnici. Tălpi groase de cizme călcau pădurile de izme
si sapte licurici fărâme se făcură.

Trei zile a durat urgia. După…
nici marea lor, nici case si nici parcurile sau cârciumile mici.
Nimic nu mai era din tot ce-a fost.

Decât gândaci făr-un picior, broaste cu dizabilităti,
albine muribunde. O mică grămăjoară de gunoi
a dispărut sub tăvălug. Asfalt încins curse peste rănile
lor. O lume s-a sfârsit. A lighioanelor.

În alte colturi ale orasului cel nou
însă o groapă de gunoi reapare. Supravietuitorii
au luat-o de la capăt.
Pentru că, nu-i asa, nu mor ei, gândacii,
când vor oamenii.







Liviu Popescu     4/17/2013


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian