Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Lirica Vavilei Popovici

„Să știi să plângi de bucurie/ când îți iese fericirea în cale/ doar și numai pentru câteva clipe./ Să știi să plângi/ când fericirea-ți este pierdută,/când inima și mintea aleargă năucite/ pe căi neștiute./ Râs-plânsul lumii să-l prețuiești/ și lacrimile-ți vor naște poeme.”

Astfel se deschide noua carte de versuri a Vavilei Popovici, cu un enunt - explicit ars poetica, ce nu lasă echivoc asupra tintei moraliste clasice a scrierii d-sale eseistice si epice. Apelul la sintagma populară “râsu-plânsu”, este cheia viziunii mito-logice – antinomia conditiei existentiale, a plânsului ( din basmul lui Ispirescu, de a “ nu se naste”,) si a râsului - geamăn, sau dacă vreti a mitului gemelarilor – frati , Fârtatul si Nefârtatul. ( Dioscurii din mitologia arhaică românească, Lazăr Săineanu). Întreaga carte este astfel un modern “ Însir’ te mărgărite”, discursul fiind unul explicit – afirmativ - povătuitor, în manieră adaptată paradigme neo - sacerdotale, ca să zic asa.
Poeta este deopotrivă în ritualul taoist, al contemplării apei – element primordial - care îndeamnă la meditatie si „ pietrele se rostogolesc, între ele vorbesc”... Lumea este LIMBAJ cosmic, iar spiritul percepe misterul comunicării - interconexiunii magice, cum odinioară stiau prin meditatie înteleptii:
Seară târzie./ Apa curge grăbită peste pietre, jucându-se cu stelele cerului./ Cântul apei lunecă/ printre vibrațiile dulci ale tăcerii estompând cântul jalnic al sufletului./ Pădurea din apropiere se face nevăzută,/ o salcie tânără resfiră plăpândele-i corzi atingându-mă blând,/ vântul scutură câte-o frunză peste valuri,/ pietrele se rostogolesc, între ele vorbesc…/ Le ascult!” (La malul unei ape).

Asa cum o stiu din câteva eseuri, Vavila Popovici este o venerabilă cugetătoare, cu o superioară mistică a metafizicii. Existenta este initiere, revelatorie, pe constanta inefabilă a stărilor elevate, în temeiul vechii cunoasteri, undeva între Mirările blagiene si trans-modernismul ( atenuat!) al unor teoreticieni actuali. ( Ion Popescu Bradiceni s.a.).
„Cât suntem tineri, moartea se află undeva/ în afara vieții;/ când îmbătrânim ne dăm seama/ că ea se află în interiorul ființei noastre,/ lovind precum valul – stânca,/ în dorința aprigă de-a o/ răpune./ În fiecare clipă, murim câte puțin,/ valurile rod perfid din stâncă,/ geamătul ei sinistru/ doar către sfârșit îl auzim..”.(Într-un târziu).
„Moartea dinafara vietii”, e un paradox aforistic, la urma urmei a trăi este a muri, în ordine inversă ... acelor ceasornicului, sau in extenso, sistemului planetar pe care un Niels Bohr – premiat Nobel - îl defineste în legea „macro – micro - cosmică”- sau dacă vreti fractalică.

Asadar, Vavila Popovici transmite o învătătură cu origini în milenii, reiterată în formule aforistice care îngândurează aidoma unui anamnesys platonician. Murim câte putin, adică suntem resorbiti în absolutul deductibil ca divinitate incognoscibilă, ci doar deductibilă, prin Intuition - inteligenta ubicuă universală. Între apa primordiei si mineralul încremenit in illo tempore, din vulcanii modelatori ai planetei – si implicit vietii din interregn - a organicului temporar - efemer prin durate, - animalul – om, cogitans - se dă o eternă luptă, spre a se sustrage din organic Fiindul, fiinta, duhul. ”Geamătul ei sinistru/ doar către sfârsit îl auzim”...

Apa este laboratorul creatiunii continue, cu mutatii si colaterale, cu distrugeri si regenerări, asta aude „cochilia urechi” si azi, ca acum mii si mii de ani. Vavila Popovici consideră că apa doreste a distruge, a răpune, ceea ce Focul – ca element promordial solar -, a făcut, a încremenit în mineral, asa cum si în carne?
…A parcurge, pagină de pagină obiectul - de – cult numit carte, al Vavilei Popovici, nu este decât de lecturat în singurătate, asa cum au fost scrise de d-sa între veghe (rationem) si vis, stare trans - figurativă, poetică; cheie perceptiei bune fiind în coparticiparea afectivă dintre “scrib” si “ucenic”. Când poemele vin brusc în actualitatea “rece” a existentei, a auto - observatiei si a situării anume într-o luciditate - interogativă, demnă, nesuperstitioasă, cvasi - umană, avem un fel de reportaje ale stării de nestare, ale întrebării Sinelui în “oglinda” magică a unui labirint (subcortic) – ( sau mandala) – fată de …Sine. De aici rostirea dilematică, auto-întrebarea “când nu vom mai fi”… sau insinuarea unei nise a reîncarnării, de sorginte gnostică: stăm sub zodii, suntem conditionati corelativ cu spatiul - timp, sau este doar iluzie, totul? Referinte se fac direct la teze, ca aceea a lui Saramago! – asadar avem un discurs parafrazic, polemistic, livresc.
Cum va arata o poetesă în ochii căreia/ nici o rază de soare nu se mai poate odihni,/ o poetesă care va trăi/ doar cu acele câteva raze rămase în suflet?/ Va mai dori cineva să stea alături de poetesa/ atinsă de boala necontagioasă,/ (exceptând părerea lui José Saramago!)/ de un destin nemilos, asumat fără de voie?/ Numele ei va dispărea,/ va fi oarba acestei lumi,/ nu va mai vedea nici cerul,/ nici pământul, nici culorile,/ nici privirile celor care o vor înconjura./ Plictisiți de boala sa,/ toți pe rând o vor evita…/ Va întinde mâinile și va căuta,/ (vai cum caută un orb!)/ ființa care să-i amintească de iubire,/ s-o numească/ așa cum o numea cândva: „Poetesa mea!”/ Ea știe că fiecare întâmplare nefericită a vieții/ îi duce pașii într-un singur sens,/ refuzând calea-ntoarsă./ Și totuși, ea va întinde mâinile și va căuta,/ (vai cum caută un orb!)/ ființa care să-i amintească de iubire,/ s-o numească/ așa cum o numea cândva, cineva: „Poetesa mea!”
Există “cale de întoarcere”? Patosul, empatia, dinamica fiintelor ce se contopesc orgasmic si apoi se re - despart, au fost doar vius, nirvana, plăsmuire din… increat ? Mă rezum lapidar la aceste câteva impresii, re-opinând că Vavila Popovici este, prin simtire de profunzime, o poetesă autentică, azi, într-o lume ce se videază accelerat - dramatic de SPIRIT. Filosofia Vavilei Popovici este teosofie ca să zic asa, protestantă. Cartezianismul este contrapunctic meditatie… transcendentală. Calitatea scrierii poetice a Vavilei Popovici este aceea de a agita o retorică existentialistă impregnată de experiment, de trăire, de asumare totală, de dăruire înnoitoare, din preaplinul unei energii harice rar întâlnite. Misteria Fiindului este a Divinului: se ascunde arătându-se, si se arată ascunzându-se. Tremurul este de fapt infra - cutremurul, trepidatia indicibilă a Spiritului ce se agită în om, în uman. Deloc stingheritor, de aceea, am numit acest modus scrivere, unul orgasmic, al primordiei Fiintei ce “migrează” în dimensiunile inefabile ale Divinului.








Eugen Evu    4/17/2013


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian