Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Căpusele

Fuga de risc

Căpusa a ajuns mai mare decât omul
si gusa mai mare decât căpusa.

Numai de sub cămasa de cărbune,
căpusa fuge; ea nu acceptă riscul,
focul ce se poate isca în abataj -

nici prin tunel nu aleargă.

- Doamne, dă-mi ziua să văd o căpusă
prinsă pe-o gusă de căpusă!

Căpusa priveste lumea
pe-o gură de căpusă.
Locul prin care fisurează pielea
se numeste ombilicul căpusei; ea spune
că este ombilicul omului
prin care cu neodihnă îl hrăneste.

Fără gusa căpusei omul piere:
de aceea a dat Domnul
gusa mai mare decât căpusa,
căpusa mai mare decât omul.

- Lăsați căpusele
să-si sugă gusile!


Despre gazde

Prima căpusă spune:
- Am o singură gazdă, pentru economisire de timp,
hrănirea si năpârlirile le fac în acelasi loc,
vreau să-mi simt progeniturile aproape,
desfăsurate pe câmpul de luptă,
armată invincibilă;

într-o nisă a pielei, ca un scoborâtor
spre zonele mai calde,
depune miile de ouă.

A doua căpusă spune:
- Am două gazde, pentru sporirea siguranței,
hrănirea si năpârlirile le fac în locuri diferite,
orice palmă a destinului ar veni, nu mă poate atinge
decât pe mine, miile de progenituri stiu parola
si cunosc codul acțiunii pe noua gazdă;

larvele se hrănesc la aceeasi masă cu părinții,
iar nimfele, după câteva zile de conviețuire cu ei,
îsi caută o nouă casă pentru năpârlire –
în câteva zile, căpusele schimbă gazdele
si se înmulțesc cu sutele.

A treia căpusă spune:
- Am trei gazde, nu pentru siguranță,
ci pentru a mi se pierde urma si
a paraliza astfel mieii albi
înainte de a ajunge ofrandă pe cărbuni,

larvele se despart de părinți,
nimfele de larve, folosesc trasee intermediare,
miscări încrucisate si nevăzute,
ca sutele înmulțite cu miile
să cutremure făpturile strânse în gusile
uriase ale minusculelor căpusi.

Nici un loc nu mai există pe pielea omului
pe unde piciorusele lor catifelate să nu fi trecut
si chelicerele să nu-l fi însemnat
cu tăietură în semicerc pentru nesățiosul hipostom:
gusă peste gusă se vede în lumea căpusei.

Scribi înrosiți, ciorchini de gusi, fără ochi,
scriu ziua cu sângele supt noaptea
de rostrumul drăgăstos al căpusei.

Din secrețiile lor salivare îl cuprinde
pe om encefalomielita si leptospiroza.

Astfel se pleacă pe sub pragul porții de umbră.


Ombilicul dragostei

Căpusa stie drumul spre inima omului,
artera prin care si inima i-o trage în gusă.

Omul s-a retras sub pietrele muntelui,
ca astfel să scape de dragostea ei.

Acum, omul nu se mai vede
de sub straturile grele de căpuse
asezate una peste alta,
ca niste uriase burdufuri umplute de sânge.

- Doamne,
ele susțin că rostrumul lor
este ombilicul prin care hrănesc omul
încă nenăscut
si că fără sângele lor,
chiar tu nu te-ai fi născut!

Oriunde s-a întins căpusa,
omul este pe moarte.


Căpuse pe ciorchinele cerului

În pielea fiecărui om s-a înfipt câte o căpusă.

Ele sunt dintre cele ce se văd,
sau nu se văd;

unele lucrează noaptea,
altele ziua.

Celor rămasi fără căpuse,
li se spun căpusă.

Copiii le numără piciorusele,
două câte două de patru ori,
iar părinții aud susurul propriului sânge
cum urcă prin rostrumul căpuselor
în uriasele guse.

- Rezervoarele vieții omului pentru zile negre,
spun căpusele
oamenilor palizi, rămasi numai piele si os;

- cu scuturile noastre dorsale, lipite unul de altul,
cu ochi de veghe, vă apărăm pielea,
spun ele oamenilor într-o singură voce;

- pictate cu figuri geometrice, fresce ale modernei catedrale,
ajunsă în plasa noastră,
mai spun căpusele, slăvindu-l pe om,
ciorchinele cerului
lăsat de Domul să-l stoarcem doar noi.

Cât de usor si de liber în bătaia vântului
a ajuns omul supt de căpuse!


Văduva minerului

Între om si Dumnezeu
s-a întins perdea
gusa căpusei
plină de sânge.

Prin ea se filtrează lumina
si curge cu paloare de aur si pete de sânge
pe pielea si crestetul omului;
prin ea nu se stie cine râde si cine plânge,
de unde vine si unde se duce,
lacrima cine i-o strânge
în vasul din poartă.

Sub scutul căpusei,
văduva minerului pâinea o frânge
copiilor orfani.

Copiii se-nchină si mulțumesc,
dar bucata de pâine le scapă din mână
în groapa comună,
unde tatăl si alții asteaptă sub umbră
să dispară perdeaua de sânge.

Chelicerele căpusei se-aud,
prin întunericul nopții,
cum fosnesc si taie cu dragoste
pielea pe fragedele tâmple
ale copiilor adormiți
lângă văduvă.


Să te întrebe de sănătate

Cândva era o rânduială
să fie scosi în piața publică bolnavii,
ca ceilalți, trecând pe lângă ei,
să le dea, din pățanile lor,
câte o povață sau leac
cu privire la boală.

A nu-l întreba pe bolnav de ce suferă
era un păcat de moarte.

Acum, oameni slăbiți cu zile,
care si-au dat si sângele din inimă,
întinsi pe băncuțe asteaptă -
cu privirea lipită de rostrumul urias
al căpusei de bronz ridicată în mijlocul pieței -
să treacă pe lângă ei
cineva să-i întrebe de sănătate.

Nu trec decât sătule
cohorte de căpuse, mute.


Căpusa de limbă

Celui mai slab de înger,
alunecoasă căpusa i se înfige în limbă;
nici un ochi n-o poate distinge:
rosie pe sub papilele rosii.

Pe când sângele urcă în gusă,
amețitoare si dulce otravă coboară în limbă.
Si una si alta se umflă. Nimeni nu stie
dacă gusa sau limba astupă răsufletul gurii.

Cuvintele, care până mai ieri se rostogoleau pe limbă,
o iau înapoi, ca sufletul la înecați,
si ies prin partea de ocară a omului,
amestecate cu scârnă.

Nu mai este nevoie ca Bosch să imagineze
pe cel cu cap de pasăre pe scaunul pontifical,
cu un vas răsturnat drept mitră,
înghițând sărmanul om, din care sufletul,
nemaigăsind alt loc, iese prin fund,
ca nevinovate păsări.

Acum, cuvintele s-au desfăcut din aura veche,
s-au alungit în vorbe: o parte lipicoasă ca mierea
si o alta, mirositoare, de hulă. Iată de ce,
orice ar numi, ele despică, nu mai adună.

Omul si-a pierdut numele.

Limba umflată iese din gură si se preface
în rostrum sfredelitor; capul se-ntinde
pe spate într-un scut chitinos:
mai păstrează doar ochii pentru apărare si
semnele urechilor, ca două note muzicale;
membrele patru se despică si se întind
cu noduri ca la târâtoare, câte patru
de fiecare parte a gusii răsărite.

Căpusa de limbă
preschimbă mai mult decât o limbă.


Ploaie întoarsă

Plouă cu sânge
în bietele căpuse,
oamenii au ajuns nouri rarefiați
cu fața spre cer;

plouă dinspre pământ spre via de sus,
prea devreme strugurii s-au copt,
umplându-se cu sângele celor de jos.

- Doamne, în marea de sânge
dintre pământ si cer,
făcută din gusa căpusei,
se leagănă si oul înfăsurat
în sapte pielițe de aur,
sparge-l, si opreste sirul căpuselor,
sau umple-l cu sângele tău
pentru marea embolie a lumii!

În gusa căpusei se-aude dalta -
omul îsi sapă ciorchinele de piatră,
mai amintind de cel din via uitată,
de unde a fost scos afară
si omorât.


Între limite

Omul a ajuns limita căpusei,
o cale pe care s-au fixat una lângă alta,
ca niste sonde în nisipul pustiului:

s-a convins că sunt îngerii săi păzitori,
în grija cărora a fost dat încă înainte de nastere,
altfel cum i-ar fi stiut si pasul, si gândul.

El s-a lipit de căpusă, ca de ultimul salvator:
cu picioarele ei crede că merge spre țintă;
cu ochii ei de pe spate, că vede cerul;
cu rostrumul ei senzual, că se hrăneste;
cu scutul ei dorsal, că este apărat de explozia
clipei ce curge, fără să se trezească.

Acum, s-a tras în bezna din adâncul căpusei,
înoată prin valurile înspumate de sânge,
desi sângele din artere sale e pe sfârsite -
ea dezmiardă, dezmiardă…

El nu mai stie
unde se află, de pe creasta cărui val,
pentru a câta oară i se năzare
linia înrosită a orizontului. Istovit, se lasă sub val,
în propria-i limită. Fără stăpân.


Vântul si valurile

Trupurile golite de sânge le poartă vântul
cu fața în sus, dintr-o parte într-alta,
precum apele bolnave scot la suprafață
pestii întinsi, cu burta spre soare.

Valurile îi aruncă pe țărmul cu verdeață,
îi îngroapă în aer si pământ;
dar vântul pe care margine scoate
trupurile să le-ngroape în cer si lumină?


Loc sigur

Cel ce a ajuns în gusa căpusei
zadarnic mai face greva foamei,
el nu mai primeste nici o bucată de pâine,
nici o gură de aer.

Prin întuneric păseste,
desi de pe ochi i s-au desprins solzii de ceață,
în loc de cer are o piele întinsă
peste o mare de sânge;

să-i treacă apele nu mai poate –
cel ce le-a despărțit nu mai este –
în gusă nu apare stâlpul de foc,
nici norul deasupra,

ci singur, în propriul tău sânge, înoți.
- E bine. E bine că l-ai dat.
Altfel, nici în pielea întinsă a gusei
nu-ți mai găseai loc.









Dumitru Velea    4/11/2013


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian