Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Theodor Damian - Apofaze

Printre alte daruri, decembrie 2012 ne-a adus si un dar poetic. Desi de Sărbătorile de iarnă, noi, prietenii, ar fi trebuit să-i oferim cadouri, pentru că fost ziua lui de nastere, iată că Theodor Damian inversează rolurile, în modul lui obisnuit, si ne oferă cu bucurie, cel mai recent volum al său de versuri, Apofaze, (Editura Tracus Arte, Bucuresti, 2012, 149 pp.). Este, dacă vreti, un fel de continuare, de ,,va urma’’ al binecunoscutului volum Semnul Isar. Stiam de Apofaze încă de anul trecut din martie cand ne-a citit într-o seară câteva poezii. Doar că, de această dată, monologul trist al unui om îngrijorat pentru viata lui, capătă alte valente.

Se stie că cei care sunt spitalizati pentru o anumită perioadă de timp, au tendinta de a vorbi mai mult cu cei din jurul lor, simt nevoia să-si mărturisească boala, cât mai multe detalii de viată, să se elibereze de răul care-i apasă. Dar odată trecut hopul cel mare, odată depăsită această fază, întoarcerea acasă, printre cei dragi (membri ai familiei, sau prieteni), va fi nu doar convalescenta trupului, ci si a sufletului. Cel care, pentru o anumită perioadă de timp, ,,a stat la izolare’’ simte nevoia de a se înconjura de oameni iubiti, de a-i chema si de a-i vedea adunati în jurul lui, de a le spune ce gândeste, cum îi vede, ce crede despre el, despre ei, de a comunica, de a-si împărtăsi din gânduri. Se organizează, dacă vreti, (ca si în carte, de altfel), un fel de clacă, un fel de sezătoare (cum se făceau în trecut la sat), un fel de cenaclu (asa cum se întâmplă astăzi în cazul cenaclului literar Mihai Eminescu de la New York), unde gazda (poetul) îi adună pe cei dragi în jurul lui, încercând să se auto-povestească prin poeziile acestui volum, sau încercând să se auto-definească fată de ei, sau să-i descrie pe ei prin ceea ce au ca trăsătură de bază si, prin poeziile dedicate lor, să se privească alături de ei ca într-o oglindă. ,,Fiecare prieten al meu/ este un înger literar botezând/ universul’’(Un înger literar botezând universul – p. 69). Numai că, dacă în cazul volumului de versuri Semnul Isar, Theodor Damian nu putea să se desprindă de un ton grav, încărcat de o solemnitate impusă de situatie si de locul ,,desfăsurării actiunii’’ (spitalul), în cazul volumului Apofaze, tonul cărtii este acela al bucuriei de a trăi si de a fi alături de prieteni, este tonul biruintei, al unei credinte nestrămutate, asa cum este ea ,,Crezi doar/ mai bine să crezi/ decât să te îndoiesti/ cu îndoiala stai pe loc/ si mori/ ne spune Descartes/ cu credinta mai ai sansa/ să ajungi unde doresti/ aici este logica credintei/ cine-ar fi crezut/ că până la urmă/ paradoxul/ tine baierele fiintei’’ (Cuprinsul pesterii ca o întreagă pustie – p. 11).

Desigur că, după un oarecare timp al Semnului Isar, problemele sau întrebările pe care Theodor Damian si le pune sunt cam aceleasi, doar că, în acest caz, ele sunt privite din alt punct de vedere. Zbaterea dintre certitudine si iluzie, dintre realitate si spirit, căutarea permanentă prin ,,apa Sâmbetei/ în lumea aceasta/ dar regula este alta’’ (Asa ti s-a spus - p. 8), încercarea de a delimita lumea palpabilă a Martei, cu măretia ei (catafaza) de lumea spirituală si neconditionată a credintei din suflet a Mariei (apofaza sau dorinta de a ajunge la Dumnezeu) sunt din nou reluate în această carte, ele fiind conditia omului dintotdeauna. Regăsim în Apofaze aceeasi preferintă către paradox, de care Theodor Damian se foloseste cu o deosebită măiestrie si pe care stie cum să-l exploateze mereu în folosul poeziei lui ,,când esti gata/ închide ochii/ si lasă-te dus/ ca Maria Egipteanca în pustiul/ în care soarele/ niciodată nu a apus// Poate însusi darul/sapă albia apei/ care leagă cele de jos/ de cele de sus’’ (Asa ti s-a spus - p. 9), paradoxul permitându-i deschiderea permanentă a câte unui univers nou (de exemplu pestera cea nesfârsită cu cele două căi de acces, viata si moartea, pustiul, pântecele balenei ca mormânt, sau mormântul în sine ca un nesfârsit pântece de balenă, acel spatiu limititativ, cu care din păcate ajungi să te deprinzi si în care până si ,,captivitatea ti se pare frumoasă’’ (Văzut-am pe Satana ca un fulger – p. 18), un univers în care flacăra din mormântul nestricăciunii (metafora noptii de Pasti, folosită în Semnul Isar) rămâne de necuprins, un univers zadarnic si gol, dintr-un ciclu de viată în care se conturează zorile unei împărătii noi, în care ,,stânjenelul’’ (poezia n.n.) ,,înfloreste/ si arde/ ca rugul în pustie/ nestins’’ (Iată rămâne pestera ta pustie – p. 12). Uneori se poate porni de la un cuvânt sau de la o expresie cheie de genul ,,pâinea/ noastră cea de toate zilele’’ (Asa ti s-a spus - p. 9), pentru ca apoi să se dezvolte o întreagă teorie a unui infinit finit. Altfel exprimat, este blestemul care s-a abătut asupra omului, din momentul în care Adam a gustat din mărul cunoasterii. Acea dorintă există în suflet si insidios este roasă de o durere. Ea este o îndoială permanentă dintr-un adânc identificat perfect cu sarpele, iar sarpele, paradoxal, devine însusi adâncul (întelepciunea). Se caută deci marea tăcere a Cuvântului ziditor din realitate si nu din visarea poetilor, proiectarea sau reproiectarea în oglindă până la revederea sinelui, a existentei fiecărui individ în parte cu cercul lui, a puterii lui de a avea mai mult sau mai putin acces la cunoasterea de sine. Deci totul depinde de întelepciunea fiecăruia (de acea întelepciune mostenită genetic de la sarpele din adâncuri), de frica de cunoastere (pe care o dorim, dar o respingem considerând că e mai bine să nu avem acces la ea) si de focul mistuitor al pustiei, al singurătătii, al singularitătii fiintei umane.

Pornind de la întrebarea ,,cine zic oamenii că sunt eu?’’ (Văzut-am pe Satana ca un fulger – p. 19), Theodor Damian încearcă să se definească în calitate de poet dezvoltând, în acest sens de-a lungul cărtii, o întreagă teorie. Enuntul ei afirmă că tăcerea este cuprinsă în cuvânt, iar cuvântul se înscrie în tăcere. Nu poti să fii un poet adevărat fără să accepti aceste două coordonate. Partea a doua, demonstratia teoremei, sustine că ,,Dacă mergi spre tăcere/ mergi spre pustie/ când vei lua pustia cu asalt/ ti se va trimite glas subtire/ de vânt/ să-ti soptească despre/ cele ce vor să fie/ despre cum poti bea/ în acelasi timp/ din adânc si înalt’’ (Când vei lua pustia cu asalt – p. 17). Quod erat demonstrandum, pentru ca apoi, mai departe, Theodor Damian să se considere doar acel ucenic de început în ale poeziei, însufletit ,,întru dorul de dincolo/ el în tine si tu în el’’ (Ca o regină sacrificată – 41), pentru că atunci când scrii poezii vine îngerul si ,,Totul arde’’ (Când vine îngerul dintre vânturi – p. 43). Ce este poezia? Este o asteptare si o ascultare permanentă în obedientă, este cuvântul, iar cuvântul este poezia primului război, iar starea de creatie este arderea pe altarul cuvântului si al războiului ,,si aici si dincolo/ dincolo arde altfel/ desi aici si dincolo/ sunt surori/ … / focul trece/ în spectator/ ca la teatru/ asa le privesti/ ars de foc’’ (Cuvântul este războiul dintâi – p. 45). Paradoxul poeziei este paradoxul cunoasterii, poezia oferă întotdeauna un plus infinit în care, cu cât cunoasterea devine mai adâncă, cu atât ochiul pustiei creste mai mult, adâncind profunzimea pesterii si necunoasterea ei. Ce rămâne, este doar încrederea că ,,pe drumul dintre bine si rău// Dintru adâncuri am strigat/ către Tine/ cum poate din adânc/ s-ajungă glasul meu în înalt’’ (Plus infinit – p. 21). Poezia presupune o pregătire aperceptivă în care ,,transcendentul mă cheamă’’, o curătire ritualică în care ,,numai spălat în apele/ izvorului/ nici o apă nu spală/ ca apa aceasta’’ (Ca o regină sacrificată – p. 41). Ca si universul sau lumea, poezia este acel adevăr unic si paradoxal, care ne dă fiori, dar care ne si atrage, este acea tăcere deplină a poetului în fata cuvântului, ca si cum, cei doi s-ar vedea de fiecare dată pentru întâia oară. Poezia este însăsi viata noastră, un mers continuu înainte în contemplarea oarecum uluită si surprinsă a tuturor celor care există dintotdeauna. De la începutul Cuvântului în urma noastră, iar paradoxul existentei are următoarea explicatie : ,,Ti s-a dat un sarpe/ ca să mori/ si unul/ ca să trăiesti/ când unul te muscă/ altul te scapă/ ce taină este aceasta/ si cum s-o dezlegi’’ (Ce taină este aceasta – p. 56).

Theodor Damian evoluează firesc, rătăcind, niciodată rătăcit, pe coordonatele paradoxului, propunându-ne, în acest volum de versuri, să medităm asupra temei prieteniei văzută prin multiplele ei fatete. Apofaze este cartea miilor de clipe, viata lui întreagă, în care poetul se apropie ,,iară si iară’’ de prietenii lui sau de operele lor. Ceea ce îi uneste pe toti este, cu sigurantă crezul lor în Cuvânt, dar si dragostea lor fată de acesta.






Muguras Maria Petrescu     3/20/2013


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian