Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Cirese pentru Maresal o carte de Ion Iachim

Motto: „Fii om, fii drept si recunoaste că pe deasupra ambitiilor, urii si intrigilor este Patria, este vesnicia neamului si că acolo trebuie să ne întîlnim întotdeauna, chiar dacă nu ne întelegem de fiecare dată.”
(Ion Antonescu)

Astă vară, prin luna iulie, am plecat la Cahul, la sanatoriul „Nufărul alb”, unde este o oază de sănătate. I-am revăzut pe vechii mei prieteni, distinsa familie de doctori Alexandra si Vlad Buzu. Domnul doctor Vl. Buzu a avut multă grijă de mine, mi-a acordat toată atentia, în clipele de răgaz discutam despre multe: artă, cultură, despre conditia intelectualului de azi. L-am simtit cam abătut, descurajat si afectat de ceea ce se întîmplă la noi. Într-o discutie am vorbit despre Dan Puric, despre întîlnirile lui cu admiratorii de la Chisinău. I-am propus spre lectură două cărti ale acestui om de mare cultură si bun român: Cine suntem si Despre omul frumos. La plecare am simtit că are nevoie de aceste cărti, care trebuie citite pe îndelete si i le-am dăruit. Peste cîtva timp mi-a telefonat domnul doctor si mi-a mărturisit lucruri uimitoare, care m-au bucurat enorm. Mi-a spus că fusese într-o derută totală si cărtile lui Dan Puric l-au ajutat să-si revină, să-l întărească în crezul său si să-i limpezească gîndurile. „Acum aceste cărti sînt citite de prietenii mei, care sânt la fel de bucurosi să descopere asemenea autor”, mi-a spus doctorul. Tot astfel m-a ajutat si pe mine un alt scriitor să-mi revin dintr-o stare de depresie. Am avut o vară grea, cu fel de fel de evenimente deloc simple si încercam să-mi revin la starea mea normală. Tocmai în acea perioadă, vecinul meu Vlad Pohilă, mi-a transmis a carte din partea scriitorului Ion Iachim, cu următorul titlu: Cirese pentru Maresal . Iar autograful tulburător m-a emotionat: „Printre femeile ce au stiut să fie si Flori de Doamnă, si cîntări de Bărbat eu Vă găsesc numaidecît si pe Dumneavoastră, stimată N.C. Cu toată simpatia, I. Iachim. 8 octombrie 2012.”
Am adus textul acestei dedicatii nu pentru a nu răspunde cu laudă domnului autor. Nu mă apuc să fac critică literară, nu sînt în drept, dar unele păreri le-as împărtăsi cu cititorii nostri, pentru că, mărturisesc, m-a fascinat această carte despre o mare personalitate a neamului nostru – Maresalul Ion Antonescu.
Am auzit, am citit si lucruri bune, dar si rele despre Maresal, eram curioasă cum întelege si întruchipează în literatură autorul nostru acest personaj, pe care unii îl detestă, îl urăsc, iar altii îl admiră, îl idolatrizează.
Cu mai multi ani în urmă, mi-a fost dat să citesc o carte despre viata Maresalului si iată încă o lucrare, acum beletristică, despre el, si eram setoasă să aflu cît mai multe amănunte.
Incitant este însusi începutul romanului, cu evocarea lui Ion Antonescu si a oamenilor politici de atunci: Stalin, Hitler, dar m-a emotionat în mod deosebit dialogul Maresalului cu un băietel basarabean din viitor si mărturisirea Conducătorului despre cum a pedepsit un evreu, care, locuind în România, nu era prea încîntat de limba română – ca să înteleagă cît de frumoasă si cantabilă este limba noastră l-a pus să stea în închisoare pînă o să învete o poezie de M. Eminescu. Probabil aceste metode ale „dictatorului” trezeau nemultumirea unor alolingvi si asta ei numesc genocid. Astăzi mă gîndesc la copiii alolingvilor, care absolvesc liceul si nu cunosc barem o propozitie a formula în limba română, darmite o poezie de M. Eminescu nici atît. Constat cu amărăciune, dar si cu revoltă, că oamenii de alte etnii, pe care i-am primit cu sufletul deschis să locuiască pe pămîntul nostru nu au învătat să ne respecte, să studieze limba, cultura si istoria noastră.
În continuare în roman apare un alt personaj drag autorului si mie de asemenea – Codrii Moldovei, la fel de important, cum scrie autorul: „Cetate vestică pentru băstinasi, lemn sfînt pentru altar si iconostas, biserici si schituri durate din bîrne de stejar, icoane pictate pe tisituri de tei dulce, casă, masă, scaun si lejancă, lemn tămîios pentru vioară, fluieras de fag si fluieras de soc, care ne-a mîngîiat, ne-a ascuns, ne-a salvat de toate primejdiile.”
Nu-i de mirare, spune Ion Iachim, că această Moldovă a Codrilor, au dorit-o, o doresc, o vor dori puhoaiele de venetici, în care nechează de milenii sîngele nomad.
Încurcate sînt cotiturile istoriei, ale momentelor dramatice si tragice de care a avut parte neamul nostru, pe care le-a trăit si pentru care au vărsat mult sînge ostasii români. Iar meritul Maresalului este că el a stiut să păstreze în sufletele ostasilor săi credinta, încrederea că ei, întîi si întîi de toate, sînt obligati să-si apere Tara de dusmani si să lupte împreună cu alte popoare împotriva dusmanului ce ameninta omenirea – bolsevismul, că Armata Română trebuie să recucerească atît Ardealul, cît si Basarabia si Nordul Bucovinei – vechi provincii românesti.
Poate că în roman le-a fost acordată prea multă atentie ostasilor Vărzărescu si Blaj, amintirilor lor, întîlnirii lor cu italianul Giovanni Cantadino. Aceste momente distrag întru cîtva de la evenimentele importante din roman.
Relevantă îmi pare, în schimb, lectura jurnalului lui Vasile Fluture, care trece în revistă momente istorice importante si necunoscute, unul are în vedere întrebarea „Va îndrăzni generalul să teacă Prutul?”. A îndrăznit. Acest ordin de mare curaj – „Ostasi români, vă ordon treceti Prutul!” – va rămîne în istorie ca un act de tărie si demnitate.
Din acelasi jurnal aflăm amănunte impresionante despre principele Constantin Cantacuzino, pilot român, faimos prin talent si osîrdie în lupte; el a distrus cel mai mare număr de avioane sovietice.
Fermitatea si dorinta, dar si datoria de a-si păstra Tara întreagă, de a o apăra pînă la sacrificiu, se citeste si în dialogul maresalului român cu Hitler, el precizînd că „a fi conducătorul unei tări nu-i un supranume, ci o functie, dacă vreti, un martiriu”.
Recunosc, am dat în carte peste multe abateri, pe care le-am citit cu greu, dar am făcut acest efort cu gîndul să aflu mai departe ce se întîmplă în roman cu Maresalul. Evit să mă pronunt cît de necesare erau pentru roman, pentru autor si, probabil, pentru unii cititori, aceste abateri, dar am impresia că scriitorul voind să spună mai multe, „diluează” cumva subiectul principal.
În continuare sînt iarăsi captivată de lectură, de trăirile si lupta ostasilor români, am înteles cît sînge nevinovat, cîtă jertfă, sacrificiu, nedreptate a avut de îndurat Armata Română în acele momente de grea cumpănă si cum a stiut să mobilizeze, să încurajeze întregul efectiv Maresalul pentru a păstra Tara. Din păcate, altfel a fost deznodămîntul acestui măcel sîngeros, care a costat poporul român moartea a sute de mii de ostasi căzuti eroic în lupte inegale, ca să ne referim doar la lupta crîncenă de la Cotul Donului.
Emotionante sînt în roman reîntîlnirile băiatului basarabean – Alistar – cu Maresalul, care află cu durere si stupoare o altă realitate în Basarabia românească – cea rusească, cruce grea, pe care o mai purtăm pînă în ziua de azi, din păcate.
Iată cum îl caracterizează pe general Victor Petin – atasat militar al Frantei la Bucuresti, într-o informatie de serviciu: „Ion Antonescu, noul Conducător al României, este extrem de destoinic si onest, general de mare valoare militară, inteligent, cu prea bună judecată, cu bună cultură militară, viteaz pînă la sacrificiu. Românii lui I. Antonescu sînt bolnavi de un eroism, necunoscut de tările din Occidentul Europei.”
Citind aceste evocări ale unui străin despre Antonescu m-am simtit mîndră pentru neamul meu, constiinta că si eu fac parte din acest neam m-a făcut să uit de depresie si să-mi revin la starea mea normală. Controversata învinuire a Maresalului, precum că a organizat ghetouri pentru evrei, i-a distrus fizic prin foame si omoruri trebuie tratată cu rezerve, ea convenind anumitor cercuri, respectiv interese. Există suficiente documente care demonstrează contrariul, după cum putem vedea si din dialogul cu personajul odios Vîsinski, mai exact – din interogatoriul lui Antonescu, se desprinde o cu totul altă realitate: loialitatea Maresalului, care avea si prieteni evrei, si a statului român fată de evrei. Erau pedepsiti doar cei care prezentau un pericol pentru România.
Spre sfîrsitul romanului citesc un capitol tragic despre condamnarea acestui erou. „Maresalul în ziua executiei era calm. Avea la piept o cruciulită, la care se ruga: «Isuse Mîntuitorule! Atîta frumusete si atîta Patrie mi-ai dat, Doamne, si a trebuit să le apăr, în numele tău, Doamne. E un păcat că am apărat cu arma în mînă ceea ce mi-ai dat, Doamne?! Ajută-mă, Doamne, să-mi duc cu demnitate crucea.» Repeta ca o rugăciune cuvintele lui Alexandru Ioan Cuza, după ce Domnitorul Unirii Principatelor a fost detronat: «Să dea Domnul să-i fie Tării mele mai bine fără mine decît cu mine.»”
De aici încolo mi se ridică si mie, cititorului, un nod în gît, citind cum Maresalul, cu mîna Moscovei, a kominternistilor de acolo, a fost condamnat de către „judecata poporului român”.
Zguduitor momentul executării acestui martir si erou si a altora, cînd autorul, ca un gest de dreptate pentru eroii executati de către un pluton de ostasi români, aduce un zid-curcubeu de oameni, care reprezentau ostasi vii si morti, pe care Maresalul i-a condus în luptele grele. În acest zid era si copilul basarabean din viitor. Abia după ce a comandat propria executie: „Ostasi români, foc!”, ostasii au îndrăznit să împuste. Înainte de a ajunge la inima Maresalului, de care era prinsă o panglică tricolor, gloantele trebuiau să treacă prin acel zid, adică prin Tara sa România. Maresalul a soptit: „Doamne, iartă-mă că sînt si voi fi iubit de Tară” si „neapărat i-a apărut în fata sa băietelul basarabean care i-a adus un pumn de cirese fîrlădane, din Basarabia”.
Citesc în carte mai departe cu lacrimi în ochi. „Cirese din Basarabia... Maresalul se cufundă în gîndurile sale: am vrut s-o eliberez, s-o aduc la sînul Tării. Cine stie cît va mai suferi această Basarabie! Si acest Mic Print al ei, care mi-a adus acum, înaintea executiei cirese fîrlădane...” „Unii filozofi afirmă cum că Isus Hristos în fata mortii ar fi regretat că este Fiul lui Dumnezeu si că ar fi primit moartea doar ca să triumfe ideile sale. Nu-i adevărat! Isus s-a bucurat că este Fiul lui Dumnezeu si a murit împăcat, stiind că salvează lumea, că ideile si credinta sa vor triumfa. Mor si eu împăcat: am luptat pentru dreptatea poporului meu, pentru revigorarea lui morală, l-am trezit din starea de umilintă, cînd i se răpeau pămînturile si drepturile nationale si el tăcea supus, l-am întors cu fata spre demnitate si Dumnezeu.”
Doamne, cît de mult ne lipseste astăzi un Maresal, un Ion Antonescu!
Mărturisesc că, în acel moment de angoasă si derută, romanul scriitorului Ion Iachim, strigătul lui de durere a ajuns la sufletul meu si m-a întărit în crezul că neamul care a dat asemenea personalităti luminoase precum Stefan cel Mare si Sfînt, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Al. I. Cuza, Maresalul Ion Antonescu merită să ocupe un loc destoinic, de cinste, în istoria lumii.
Iată cum a vrut bunul Dumnezeu să cadă ceata si nedreptatea, minciuna si urîtul pentru ca să apară „un sirag de piatră rară pe mosie revărsată”, acel zid de martiri, de curaj, jertfă, tărie care ne apără si pe noi cei de azi.
Multumesc autorului pentru că mi-a redat starea de mîndrie si demnitate pentru neamul meu – neamul românesc.

Ninela CARANFIL,
Artistă a Poporului din Republica Moldova
Chișinău,

P.S. După lectura romanului simteam că trebuie să fac ceva. Tot Dumnezeu m-a luminat. M-a dus la Sfînta Biserică, m-am rugat pentru sufletul Martirului si am aprins o lumînare de sufletul lui Ioan Antonescu. Iar alta – pentru sănătatea autorului, ca să mai scrie cărti la fel de bine.
N.C.






Ninela Caranfil    2/7/2013


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian