Toate razele universului
Totul depinde de unghiul pe care-l face
raza soarelui cu raza pământului
acolo unde se întâlnesc visele stelelor
cu vârful acela imaginar
se-ntâmplă nasterea sufletului tău
o maree de ochi de mac în marea aceasta de grâu
din care curge aurul strecurat
în palmele tale făcute căus
musuroaie de cârtită puncte negre
în fraza Terrei care-ti vorbeste tăcerea
totul depinde de raza lunii care face unghi
cu norii preschimbati în cocori
în seile lor călătoresc anotimpurile
din nord în sud din zenit în nadir
distantele cad secerate de gândul tău
neîntrecut de niciun vehicul supersonic
de nicio rachetă cosmică
împlânti cu el steagul în muntii cu piscul în cer
în planetele păzite de anii lumină
din unghiul pe care-l face craniul tău cu lumea
pleacă toate razele universului.
În camera de la stradă
O liană nevăzută leagă poetii între ei
precum firele de telegraf stâlpii de beton
în vasele comunicante lichidul se ridică
la acelasi nivel precum spiritele poetilor
de aceeasi limpezime a sângelui
de noapte sau de zi posturi de observatie ei
monitorizează gradele sentimentelor din retortele
în care clocotesc trupurile realitătii reinventate
nu te pripi să negi culoare zilei
care va evada dintr-o noapte albă
nu stii niciodată când îti va lipsi o dulce zăbavă
sub umbrela poeziei
mergi orbeste pe sârma întinsă între viată si moarte
fără să privesti în adâncul sinelui
te temi să nu ratezi grădina edenică suspendată
de poetesele Semiramide deasupra sufletului febril
ascuns sub fusta materiei
poetii sunt îngeri cu aripile strânse
ei zboară metafizic
făcându-si cuib în camera de la stradă
a caselor noastre de vise.
Mâna trecerii
Teama de negru de moarte
mă trezeste cu noaptea în părul care m-a părăsit
pun ceainicul la fiert ibricul îl pun ceva mai târziu
pentru stirile de la ora sapte
începe o zi monotonă insipidă precum ceaiul fără zahăr
mă furisez în casa Karamazovilor
unde e mereu mare agitatie
îmi trag peste cap succesiv pielea celor trei frati si a tatălui lor
karma se odihneste în sezlongul de pe balcon descifrând harta cerului
dependenta de cărti îmi tine mintea acasă
nu stiu cum se descurcă feeling-ul necititorilor
nu-mi imaginez cum vietuiesc încorsetati
în cămasa de fortă a realitătii brute netrucate intelectual
omul este un animal liber dar rational
vai rezervatia socială îsi impune legile
sechestrat în alcovul alteritătii înving norii
ce se strâng tot mai negri
cu un vers alb
mâna trecerii îmi leagănă sezlongul.
În casa de pe deal a cerului
Pun între mine si lume distanta zero
îmi privesc ochii proiectati pe fruntea muntelui
cu figură de om
trece un bătrân cu o vecie de ani pe umăr
îmi scrie numele în pulberea unei frunze
fosnetul vietii se aude surd
între miezul zilei fade si al noptii fără somn
înglobat în grijile pământului bătrânul pierde în fiecare clipă
un dram de memorie
iau asupră-mi răbojul întâmplărilor
acestor timpuri de rătăciri ale mintii
bătrânul se dezbracă de vreme si îmi spune că
eu sunt îndreptătit s-o port
lumea e în mine eu sunt în lume
precum pruncul în uterul matern
mama a născut odată cu mine omenirea de pe pământ
am încercat să refuz iesirea în vâltoare
m-au tintuit de picioare cu capul în jos
limpezindu-mi tipătul în apa botezului
s-a deschis o usă în casa de pe deal a cerului
bătrânul înger îmi face cu mâna.
Asteptare vană
Cătelul orb al pământului hămăie
după lumina care bate în poartă la miezul noptii
stau la pândă cu pusca în umăr
nu mă încumet să slobod alicele
spre stolul de licurici
zboară liberi peste bolta întoarsă
sunt cel mai prost vânător
din cartea de iluzii
teama de ridicol
îmi taie respiratia
nu e usor să îmblânzesti alfabetul luminii
câte oi rătăcite nu pasc iarba hârtiei
fără să nască
este luni după Duminica Tomii
blajinii asteaptă în van cojile de ouă rosii
pe Apa Sâmbetei
nu stiu când să jertfească mielul sfânt
pentru cei adormiti.
Fosnetul toamnelor
În memoria oglinzii sterse din casa copilăriei
chipurile mele suprapuse
ca într-un palimpsest invizibil
în paginile cărtilor sub semnate
autoportretele se îngrămădesc
desenându-se singure
urmele pasilor întipărite în lutul vremii
desi n-am presărat cenusă
pe cărările rătăcirilor mele în viată
recunosc umbra rămasă pe frontonul caselor
pe dalele străzii
reconstitui crima pe care am făptuit-o
ucigând zi de zi an de an avatarurile vârstelor în derulare
omul e unul se spune
cioburi de alteritate se desprind din totemul
pe care mi l-a încredintat Dumnezeu
spunându-mi păstrează-l ca pe ochii din cap
altul nu-ti mai dau
din sacul de piele în care îmi car oasele pe umăr
se aude fosnetul toamnelor.
|
Toma Grigorie 1/30/2013 |
Contact: |
|
|
