Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Sonetul Alexandrinei Chelu – o „aventur㔠plină de har

Tocmai am încheiat un an la sfârsitul căruia nu mică mi-a fost bucuria lecturării scrierilor unei talentate copilițe, de numai 14 ani, ca apoi, la început de 2013 să mă trezesc navigând prin aburii calzi si plini dragoste emanați de sonetele unei tinere poete orădence, binecuvântate de Dumnezeu cu harul creației: Alexandrina Chelu. „Aventura sonetului” ar părea pentru cei care nu au răsfoit cartea, un titlu care ascunde oarece temeri, ținând seama de genul liric abordat de autoare în paginile sale, dar vă asigur că nu este asa: as zice, dimpotrivă, să nu ne aventurăm noi, cititorii, să catalogăm sonetul Alexandrinei Chelu, înainte de a-l citi!

De multe ori am specificat faptul că dacă scriu despre creațiile cuiva, o fac din plăcerea de a-mi exprima propria opinie, „urmele” pe care lectura le lasă în sufletul si memoria mea, si, totusi, fac această precizare, ori de câte ori am ocazia, pentru ca adevărații critici să stie că nu mă amestec „unde nu-mi fierbe oala”, dar nici nu pot „tăcea” atunci când o scriere îmi atinge „coarda sensibilă”. Vedeți? Sunt sinceră si directă, cum la fel voi fi si în cele ce urmează.

Revenind la „aventura” tinerei si talentatei poete pot afirma, cu mâna pe inimă, că după ce i-am lecturat sonetele, mai că m-a atins o țâră de invidie, curajul cu care aceasta a abordat un gen atât de sensibil si frumusețea versurilor, dar mai ales profunzimea lor, fiind motive reale de pizmuială prietenească a unui mânuitor talentat al condeiului. Mi-a mers la suflet prefața cărții, al cărei autor este Darie Ducan, care relevă încadrarea poemelor-sonete ale Alexandrinei în categoria scrierilor lirice în care, „curios lucru, văd si un mare respect pentru instituția sonetului. Respectul ea nu-l ține pe loc, blocat în sicriul său formal. În timp ce unii dintre poeții care scriu sonet caută rime iscusite, ca niste Chevrolet-uri metalizate ale asonanțelor, Alexandrina a înțeles că la sintagme e de lucrat. Că răsucirile lor de sonorități atenuate si de relații nasc, uneori si ironic, alteori naiv, sonetul care se mănâncă pe sine, sonetul critic.” Si tot prefațatorul pune punctul pe “i” referindu-se la numărul ciudat de semnificativ al sonetelor cuprinse în volum: “Atipic e, iarăsi, si numărul sonetelor: 99. Pentru o formă clasică acest număr e contrariant. De ce nu 100? Acest cui al Pepelei ingenios îmi aminteste o poveste orientală în care un țesător de covoare care orbea numărând mii de noduri de ață, când a fost pus în fața terminării covorului, l-a lăsat fără ultimul nod, l-a lăsat neterminat, căci numai Înaltul e capabil de perfecțiune. Din aceast㠄aventur㔠câstigă, deci, sonetul, pentru că Alexandrina Chelu a înțeles că singura maleabilă e imperfecțiunea, căci sonetul e om.
L-a coborât? Eu zic că măcar cu puțin l-a înălțat.”

99 de sonete, citite pe nerăsuflate mi-au dat impresia că mă confund adesea cu autoarea lor si mă prind în hora aceea, indescriptibilă, a flăcărilor țâsnite din inima îndrăgostită, vâlvătaia lor conducând la o stare euforică în care nu mai există nimeni altcineva, decât Ea si El si Dumnezeul lor, trăindu-si clipa ruptă din Rai, clipa dragostei sublime, dar si trecând si prin zbuciumul firesc ce nu lipseste vreodată din custodia sentimentelor înălțătoare.

„Puterea dragostei”, „Puterea cuvântului” si „Puterea Divinului”, cele trei părți în care este structurată cartea, sunt de fapt pârghiile, ghidajele ce conduc spre aceeasi țintă, muritorul din noi biruit de dragoste, găsindu-si adăpostul în lumina Cuvântului si indezirabila încredere în divinitate.
Lecturând, pas cu pas, fiecare particică de suflet iscălită cu trăiri autentice, frenetice, as spune, este imposibil să nu pătrunzi adâncimea spirituală a fiecărui vers, trecând prin terțe stări, de la extaz la disperare, prin luminile si umbrele nobilului sentiment care înalță, purifică dar si doare, de multe, de tare multe ori, confundându-te cu sensibila autoare. Haideți să facem împreună o scurtă, dar profundă călătorie în lumea parfumată de iubire, a îndrăgostiților, bucurându-ne de savoarea versurilor ei!

Pornind de la un vis “Visez un prinț pe-acorduri de chitară, / Frumos, si să mă facă fericită, / Să simt năprasnic că-s îndrăgostită, / De-un aspru prototip sculptat ca-n ceară. // Să ne iubim din zori si până-n seară, / Răpusi sub înstelarea adormită, / Să mă aline când sunt necăjită, / Să-mi scoată focul de suspine-afară. // Să conversăm în rime, în sonete, / Însiruind cuvinte, iată versul! / Să ne răcim privirile încinse // Si să ne-mpărtăsim cu noi versete. / Si să ne facem singuri Universul, / Să-l țărusăm cu stelele aprinse.“ (“Conturul nostru”), ajungem, odată cu poeta, la acea iubire râvnită de orice muritor: “Te întâlneam în ceruri, visătoare, / Erai o parte din necunoscut, / Pierdut în Universul absolut, / Pluteai ca-n vis, o apă curgătoare... // De ce să-mi caut dragostea-n văzduhuri, / Când tot atât de bine-i pe Pământ?! / S-o iau cu mine, într-o zi,-n mormânt, / Ca s-o împart cu îngerii din duhuri... // Eram cuvânt, dar tu o cuvântare, / Eram un om, iar tu-mi erai orbire, / Când blând veneai, supus, spre mine. // O, triste timpuri, o, cântări amare, / Mă lasă iar lipsită de iubire; / Eu pot ajunge înger... doar prin Tine! (“Iubire îngerească”) Si chiar dacă iubirea este uneori sincopată de triste despărțiri si împăcări sublime si presărată cu “Păcate demne”, când recunoastem… “Ce dulci ispite îmi răsar prin fire, / Ce dragi rostiri se-aud prin glasul tău, / Te-ntrec în temeri, amețită rău, / Să-mi scalzi profund iubirea-n amintire, // Atât de plină-s de păcate demne! / Să zbori de sus, s-ajungi din nou la mine, / Cu respirații-ntretăiate,-n tine, / Zbătându-te-n cuvinte, între semne... // Plecând de-aici, dar tot venind la mine, / Adio, însemnând „la revedere”! / Ce calm resimt a ta apropiere... // Când tot mai mult devine cald si bine, / E-o nemaipomenită afundare / În propriile simțuri, în răcoare! “, ne trezim “Scăldându-ne-n iubire” si realizând atunci “Ce cald e sentimentul de iubire, / Când ari cuvântul de la suprafață! / Stergându-ți eu sudoarea de pe față, / Arzândă chiar de-atâta adâncire, // Atingeri tremurânde si fluide / Si mâini ce se-ntâlnesc din întâmplare, / Fiori ce ne produc cutremurare, / Ne pierdem lunecând în gânduri vide... // Iar trupurile se îmbrățisează, / Formând un Tot, un Unic, un Întreg, / Unim noi buzele, clipim cu ochii, // Privirile flămânde luminează... // Mă-ntreb, te-ntrebi: cu ce-o să mă aleg? / Dar taci! Eu spun mai bine să te-apropii!”… si-apoi, trăind extazul “Scăldați în soapte si-mbătați cu vise, / Pierduți si-ndrăgostiți ca doi nebuni, / Să ne-ntețim încet, ca doi cărbuni, / Scântâietor de bine! Simt că mi se // Adună lacrimile-n serenadă, / Să-mi cânte-n valsuri evreiesti de seară / Si să dansăm în ploaia grea de vară / Dar chiar de ceru-n cap o să ne cadă”. (“Îmbătați de iubire”)

Dar, desi sperăm că iubirea va dura “O eternitate si ceva mai mult...” si aproape suntem convinsi de acest lucru, când ne spunem cu ardoare “Doresc acum ca o eternitate / Si, recunosc, ceva mai mult de-atât, / Să fiu numai cu tine! Să sărut / În tine tot, ca pe-o divinitate! // Să caut pretutindeni bogăția / Ce mi-o oferă sufletul si trupul, / Să caut o mireasmă-n tot văzduhul, / A ta să fie, esti supremația!”- inevitabilul se produce si mirabila sămânță de la care asteptam rodire, se transformă pe neasteptate în fum: “Surâd si plâng adânc în suferința-mi, / Am un volum de versuri lângă mine, / Uitând de viață si uitând de tine, / Doresc să mor, strivită-n pocăința-mi. // De-ai trece-n drum pe lângă mine-odată, / Nu te-as mai recunoaste nici la față, / Căci sufletul mi-e în noroi si-n ceață, / Si n-as mai vrea să te privesc vreodată. // Tu sufletu-mi l-ai preschimbat în gheață,/ Pierzându-ți din dorință si putere. / Ai mai simți figura zâmbăreață? // Tu-n lăcomie, eu doar în durere. / Privesc spre tine, neînsuflețită: / Zâmbesti, iar eu surâd îmbătrânită.“ (“Iubire pierdută”)

Nu o dată ne întrebăm, fără a ne resemna: “De unde-atâtea lacrimi să mai cadă? / De unde-atâția ochi să-i mai deschid? / De ce să râd la zâmbetu-ți perfid? / De ce o mână-i rece, alta caldă?” constientizând c㠓Mi-ascunzi nimicuri, după care-oi plânge, / Dar n-ai de unde stii cât mă consum; / Ah, tu gândesti prea strâmt, ca-ntr-un costum / Ce-n cutele croielii te vor strânge! // Crunt mă jigneste-o vorbă aruncată. / Ei, ce? Căci pentru tine e normal, / Să te comporți asa urât cu-o fată, // De parcă-as fi si eu o întâmplată, / Ce nu-nțelege sensul de moral?! / Si-asa, curând, tu mă vei pierde-ndată!” (“De ce atâta chin?”)

Chiar dacă ceea ce se întâmplă nu este altceva decât o “Iubire imposibilă”:“Eram o fată simplă, mică, rea, / Si-am suspinat atunci când te-am văzut / Întâia oară. Apoi ne-am cunoscut. / Si-acuma, iată, sunt iubita ta! // Si stiu că tu acum esti omul meu! / Dar nimeni nu si-ar fi închipuit / Că tu de mine ai să fii iubit, Cum nici chiar eu nu pot să cred! E greu. // Mi-era rusine să-ți mărturisesc, / Că pentru tine trei iubiri nutresc,” si “Ai jurat... Va fi!” căci “Luptăm în continuare cu destinul, / Ce pare să ne pună bariere. / Distruge-vă-veți, clipe efemere, / Câstig etern avea-vom contra chinul // Ce țipă si apasă-n suferințe! / Suspine si păcate nimici-vom, / Asa că lângă trestii adormi-vom / Si mântui-ne-vom între credințe! // Ne-am despărțit, gândesc acum părinții,/ Dar mi-ai jurat să-mi fii mereu aproape, / Să mă urmezi în tot ce fac, si poate // Lupta-va inima-mpotriva minții! / Sau invers? Oare cine o să scape? / Te-as vrea cu mine-n fiecare noapte.”, mult temuta “Disperare” îsi face intrarea triumfală în scenă: “Mi-e tare greu si-ajung la disperare, / De nu te văd, de nu-ți simt mângâierea, / Mi-e tare dor să-ți simt apropierea / Să te iubesc si să te am cu-ardoare! // Ce nebunie, să dansăm, să râdem, / Să plângem, s-alergăm, să ne iubim, / Să ne jucăm, ca doi copii să fim, / Să ne privim în ochi si să ne spunem // Iubirea, fericirea, nemurirea / Iar eu, cu ochii-nlăcrimați de teamă, Te-mbrățisez si îți astept privirea”.

Apare si sentimentul de „Vinovăție” când “Degeaba-mi spui că ți-este foarte bine, / Că mă iubesti, că nu-ți sunt vinovată, / Căci când gresesc îmi cade lumea toată / În cap, iar constiința-mi arde-n mine. // În mintea mea deja sunt pedepsit㔠si “Mă lupt, pierzând, sfârsind într-un scenariu, / Mă zbat, m-ascund, ca pestele-n acvariu, / Iar când câstig, deja sunt obosită.”, peste care îsi face simțită prezența o “Săgeata alb㔠“[…] încrustată-n aur, / […] Ce are să rămână pe vecie / Un glas domol, precum al unui graur...// Săgeata-aceasta pieptul mi-l străpunge, / Iar când o simt puternică în mine, / Mi-aduce-aminte dureros de tine... / Iubirea-aceasta sufletul îmi unge. // Cu greu am încercat să îmi explic, / De ce din pat cu greu mă mai ridic, / Iar când pe geamul înflorit privesc, // Cu tine iar în gând mă rătăcesc... / Mă uit la cer, si el, râzând de mine, / Îmi spune că de fapt mă uit... la tine.”

Poeta crede cu asa o putere în iubitul ei, încât aproape că îl imploră: “Devino Dumnezeul meu!”, spunându-i: “Creează-mă în ochii tăi, cu dor / Ascuns, devino Dumnezeul meu! / Hai, luminează-mi gândul de ateu, / Prin psalmul antic, dulce-acrisor, / Făcând din mine zâna zânelor - / Cu păr bălai si fin, de catifea, / Eu, muza serilor din cafenea, / În care tu erai deasupra lor, / A celor ce ne-ncrezători priveau / Spre tine, ca spre un ratat artist, / Ce-n predică dicta iubirea sa. / Iar când, în taină, toți mă observau, / Eu îți ceream să fii mai egoist: / Să-mi dai doar mie-nvățătura ta.” Dar… “Pierdută-n vesnicie...” ne spune: “Simt timpul cum încărunțeste-n mine, / Lăsându-mă pierdută-n vesnicie, / Iar eu încerc să-l mint cu-obrăznicie, / Să-i deviez curbura: către tine... // As da tot timpul înapoi, o vreme, / Să mi te readucă doar o clipă, / Zburând cu jumătate de aripă, / Să-mi cânți frumos si să-mi reciți poeme. // Dar Chronos nu-i de partea noastră-acuma! / Oricât de mult ar vrea să ne despartă, / De-acum, îți voi rămâne credincioasă // O viață-ntreagă! Si cu toată gluma / (Că poate tu o iei asa), te-ndreaptă / Spre mine, ca spre Steaua luminoasă!”

Iertată-mi fie această prezentare aproape integrală a sonetelor asupra cărora m-am oprit si care mi s-au părut edificatoare pentru firul povestii de dragoste în versuri redată cu sensibilitate si măiestrie de pana autoarei, însă nu puteam să le stirbesc frumusețea, trunchindu-le.

În partea a doua a cărții sale, pornind de “La marginea unui Cuvânt”, poeta ne destăinuie aviditatea ei pentru creație: “Răsar la margini de înalt cuvânt / Si zbor în jurul lui o viață-ntreagă; / De el un glorios văzduh mă leagă / Si lui mă rog, doar el fiindu-mi sfânt. […] Sfidez eu aberația puterii, / E-o-nselăciune-a unui rost, aparte, / Cuvântu-abstract în noaptea-nfloritoare! / E gol, dar plin, e plin de golul serii, / Când Omul se vădeste dinspre moarte, / Vibrând de o dorință creatoare.” Urmează o serie de sonete cu profund substrat filosofic, care ne dau prilejul de a “scana” sufletul si mintea ascuțiță a talentatei tinere, în ele dezvăluindu-ne treptat, crezul ei literar si artistic; dintre acestea, doar o să enumăr câteva, lăsându-vă plăcerea să le lecturați în tihnă: “Esența omului”, “Testamentul Cărții”, “Greutatea Gândirii”, “Destin muzical” si încă multe altele.

Citind “Aventura sonetului”, cartea Dinei Chelu - cum e cunoscută poeta în mediul cultural orădean -, mi-a zburat gândul la o poezie de-a mea în care recunosteam că, uneori, eu însămi “desenez cuvinte, nu le scriu” si am zâmbit, făcând o oarecare asociere de idei cu mărturia sonetistei: “Vorbesc sonetizat: nu am ce face. / Sau, mai rău: m-am sonetizat cu totul... / O, Doamne, eu mă-ntreb din nou: sonetul / E muzica aceea care tace? // Prin forma fixă m-am desprins de lume, / Si orice-am încercat, am scris sonete / Si forme muzicale, ca versete” (”Sonetizând…”).

O radiografie a ființei sale interioare, precum o dulce spovedanie, este foarte sugestiv prezentată sonetul “Ființa mea…”: “Încep acum o reconstituire / A tot ce sunt, a tot ce mă cuprinde, / Ființa mea spre înălțimi aprinde / Speranță nouă, crezământ, iubire. // Dorința mea nu are altă fire, / Iar sfântul glas spre vesnicie tinde; / Nimic frumos de-acum nu m-ar surprinde, / Nici sufletul să-l duc spre înflorire. // Spre tine, Soare, mă deschid cu totul, / Lăsându-te să faci cuibar din mine, / Mă încălzesti, de nu-mi mai este teamă, // Căci vreau să zbor, simțindu-te-ntru totul / Al meu! De-acum nu mă mai pot abține, / Să nu răspund Puterii ce mă cheamă!”

Volumul se încheie cu câteva sonete de esență spirituală, din care am selectat unul foarte ilustrativ: “Mă arde-n mădulare Dumnezeu! / El pare-a fi departe, dar Îl simt; / Oricât încerc să fug, nu pot să-L mint, / Privirea Lui străpunge gândul meu. // Mă-ntorc. Nu este nimeni! Unde e? / Îmi tremură tot corpul emotiv, / Iar El încearcă parcă evaziv, / Să mă provoace. Mă întreb de ce? // Zâmbesc, merg mai departe, trec usor, / Stiind că nu sunt singură pe drum... / Apoi alerg, strângând un Mărțisor, // Plângând, cu-nfiorare, mă adun! / De mult doresc (desi arar am spus) / Să îmi redea credința Cel de Sus!” (“Mă arde Dumnezeu”)

Nu am scris despre această minunată carte pentru a face o analiză tehnică literară a creațiilor autoarei, acesta este apanajul criticilor de specialitate; am scris pentru că mi-a plăcut conținutul ei, m-a încântat varietatea metaforelor, imaginile poetice alese cu grijă si sensibilitatea debordantă a semnatarei. Filtrând prin prisma sufletului “Aventura sonetului”, am văzut în ea o reală mărturie a dragostei poetei pentru omul din vis, sau poate pentru cel aievea, pentru Cuvântul care a zidit si zideste în ea o viitoare exponentă a genului si nu în ultimul rând, a dragostei si smereniei în fața Creatorului “tuturor văzutelor si nevăzutelor”, cu care este în comuniune permanentă.

După opinia mea, pentru Alexandrina Chelu sonetul nu este nicidecum o aventură, este genul liric care i se chiar potriveste, slefuit cu propriile-i trăiri într-un mod personal, sensibil si inteligent si intuiția-mi spune că vom mai auzi curând de tânăra sonetistă orădeancă. Asadar, cu toată sinceritatea si admirația pentru autoare si sonetele sale, vă invit la lectură, si, credeți-mă pe cuvânt, nu veți regreta!



Limassol, Cipru
7 ianuarie 2013





Georgeta Resteman    1/11/2013


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian