Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Interviu cu fostul presedinte al României, Emil Constantinescu.

Autor: Elena Chirită
Volumul de interviuri „Politică si Diplomatie”, Editura NominaLex, 2012



DEMNITATE NATIONALĂ ÎN FATA FMI

„...Am declarat acolo, în fata Consiliilor de conducere ale celor două mari organizatii financiare, că tările nu pot fi asimilate unor companii comerciale care să fie declarate în faliment si am garantat că România are capacitatea si resursele de a depăsi dificultătile financiare, ceea ce s-a si întâmplat cu o rapiditate nesperată nici de noi. (...) Pentru cei care se mai îndoiesc, mentionez cartea reputatului finantist american Joseph Stiglitz, fost economist sef al Băncii Mondiale, în care acesta analizează erorile comise de FMI si consideră că dacă, în 1999-2000, un guvern mai putin competent sau eventual corupt al României ar fi urmat indicatiile FMI, rezultatele ar fi fost dezastruoase pentru tară.”

E.S. Emil Constantinescu,
Presedintele României (1996 – 2000)

Emil Constantinescu, presedintele României în perioada 1996-2000, s-a născut la 19 noiembrie 1939 la Tighina (astăzi Republica Moldova); prof.univ.dr., licentiat în stiinte juridice si geologie, profesor de Mineralogie la Universitatea Bucuresti. După decembrie 1989, s-a implicat în efortul de democratizare a României. S-a numărat printre personalitătile care, după violentele comise împotriva profesorilor si studentilor de minerii care au invadat Bucurestiul în iunie 1990, au fondat asociatia Solidaritatea Universitară. A fost, de asemenea, membru -fondator al Aliantei Civice (1990), cea mai importantă organizatie neguvernamentală din tară. Aceste asociatii s-au alăturat partidelor democratice din opozitie si au format împreună Conventia Democratică din România - CDR (1991). La propunerea Solidaritătii Universitare, sustinută de Alianta Civică, a fost desemnat candidatul unic al CDR în alegerile prezidentiale din 1992. CDR a câstigat în 1996 alegerile locale si parlamentare, iar Emil Constantinescu a fost ales presedintele României. Doctor Honoris Causa al Universitătilor din Ličge, Atena, Montréal, New Delhi, Beijing, Ankara, Sofia, Maribor, Chisinău, Bangkok, Astana si al Ecole Normale Supérieure Paris. Distins cu Premiul Academiei Române (1980); medalii de aur si onorifice ale Universitătii Comenius din Bratislava; Universitătii Caroline din Praga si Universitătii din Sao Paolo; Medalia Arthur Bertrand, acordată de Academia de Stiinte, Institut de France; presedinte al Asociatiei pentru Educatie Cetătenească– ASPEC, al Fundatiei Române pentru Democratie – FRD si presedinte – fondator al Institutului pentru Cooperare Regională si Prevenirea Conflictelor – INCOR. Acivitate publicistică: “Timpul dărâmării, timpul zidirii”, “Păcatul originar, sacrificiul fondator. Revolutia din 89 asa cum a fost”, ”Revolutia din 1989. Trepte spre adevăr” s.a.



O tară debusolată

Excelentă, cum evaluati România, după integrarea în Uniunea Europeană?

România mi se pare astăzi o tară debusolată, incapabilă să constientizeze nu numai noul statut pe care integrarea în UE si NATO i l-a conferit, dar si propria realitate sau cea a lumii în care trăieste. Sentimentul de nemultumire, care i-a cuprins atât pe cei care au suportat si suportă costurile tranzitiei, cât si pe profitorii ei, pleacă de la o confuzie generalizată. Izvorul acestei confuzii este lipsa unui nou proiect national, după integrarea în UE care a marcat îndeplinirea telurilor principale ale revolutiei din decembrie 1989, ale programului politic al Revolutiei de la 1848, ca si visurile seculare ale neamului românesc: garantarea independentei, suveranitătii, unitătii statului prin integrarea în lumea vestică si în sistemul ei politic, juridic si economic. Numai un nou proiect national poate solidariza fortele pozitive ale natiunii pe care confuzia le paralizează si nihilismul le activează anarhic. Un proiect national pentru România secolului XXI nu poate fi conceput fără o viziune asupra lumii, asa cum anticipăm că ar putea arăta ea în 2050 si fără o strategie de dezvoltare durabilă până în 2025. Numai pe baza acestora se poate construi programul unui mandat parlamentar si prezidential coerent pentru perioada 2012-2016 (2017). În lipsa acestui mod de a vedea lucrurile avansăm cu spatele la viitor si aceasta se vede cu ochiul liber în fiecare zi, în incapacitatea de a ne valorifica resursele naturale, tehnologice si umane de care dispunem.

Agreati asa-zisa profetie a lui Silviu Brucan?
Îmi pare bine că îmi puneti această întrebare, pentru că este momentul să lămurim câteva lucruri. Mai întâi, mi-e greu să înteleg ce înclinatie perversă îi determină pe comentatorii din presa românească să atribuie calificative elogioase unor persoane mediocre si să eternizeze afirmatiile lor. L-am cunoscut bine, încă din 1990, pe cel numit „profesorul”, desi nu a absolvit vreodată o facultate, sau „oracolul”, desi „analizele” politice ale lui erau o colectie de banalităti. De fapt, era un comunist siret, crud, cinic si lacom care a condus manipularea mediatică din decembrie 1989, vinovată pentru moartea a peste o mie de oameni si care a proiectat transformarea FSN-ului în partid politic cu scopul de a mentine un neocomunism cu fată umană. Când a vorbit ziaristilor americani despre români ca „stupid people” (un popor de tâmpiti), era sincer în dispretul lui, iar dacă încercăm azi să-i dăm dreptate cu cei „douăzeci de ani”, trebuie să ne întrebăm unde ar fi vrut să ne ducă acest triplu spion dovedit al KGB, CIA si al Securitătii. Răspunsul ni-l dă cunoscutul ziarist si istoric american Robert Kaplan în una din cele mai cunoscute cărti despre Balcani si sud-estul Europei, „La Est, spre Tartaria”. În 1997, Kaplan a fost în România si a luat interviuri lui Brucan, mie si altor lideri de opinie din România. În capitolul despre România el apreciază că în fata României stau două strategii: cea a presedintelui Constantinescu, de îndreptare a tării spre NATO si UE si cea a lui Silviu Brucan, de mentinere a tării în zona de influentă a Rusiei. „Dacă strategia lui Constantinescu, de încredere acordată Statelor Unite nu va avea ca rezultat întrarea în NATO a României” – spune Kaplan – „este clar că strategia lui Brucan ar putea s-o înlocuiască... si ar putea lovi Vestul”. Viitorul tării va depinde de reusita uneia sau a alteia din ele. Cred că astăzi chiar si „stupid people” poate aprecia cine a reusit.

Care sunt, în opinia presedintelui Constantinescu, esecurile tranzitiei?
Esecurile tranzitiei nu pot fi identificate decât în raport cu realizările ei. Prin ratificarea tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, cea mai avansată structură de organizare democratică din istoria omenirii, dispunem de un document care certifică România ca fiind o democratie consolidată, cu economie de piată functională. Realitatea ne arată altceva: avem legislatie europeană, dar nu trăim în legalitate. Avem un stat de drept, dar nu avem justitie. Avem capitalism, dar nu avem capitalisti, ci oligarhi care fac afaceri cu guvernul. Avem democratie, dar nu avem cetăteni. Dacă ne raportăm la toată istoria modernă a românilor, putem spune că am realizat programul politic al lui Nicolae Bălcescu, de la 1848. Nu si visul lui: „să ne apucăm de a ne crea o natie”.

Iluzia despărtirii de comunism

A fost, cumva, o iluzie despărtirea rapidă de comunism?
Iluzia cui? A mea, în niciun caz. În 22 decembrie, seara, am înteles că ne despărtim de Ceausescu, nu de comunism. Si confirmarea a venit odată cu primul guvern FSN, format din ministri adjuncti preluati din guvernul Dăscălescu (la Finante chiar fostul ministru) si cu un presedinte al FSN, fost nomenclaturist comunist. Cei din Universitate n-am fost păcăliti si, după ce în primele zile am fost ales de profesori si studenti în triumviratul de conducere provizorie, împreună cu profesorul Ion Manolescu de la Litere si cu profesorul Cristescu de la Matematică, am participat la toate mitingurile împotriva noului regim, mitinguri care năsteau în stradă opozitia democratică.

Credeti că, odată cu înmormântarea lui Ceausescu, au fost îngropate si metehnele dictaturii proletariatului ?

Cum ar fi fost posibil? Patru decenii de comunism distruseseră nu numai institutiile politice, economice, militare, academice, dar si constiintele. Si apoi cei care conduseseră aparatul dictaturii au continuat să se afle la putere încă sapte ani, schimbându-si limbajul, nu si apucăturile. Dacă vorbim despre metehne, vorbim despre mentalitate si atunci nu trebuie să uităm că dictatura comunistă a venit după o dictatură militară de extremă dreapta si după o dictatură regală, care au lucrat si ele pentru mitul „conducătorului salvator” si au cultivat oportunismul, slugărnicia, minciuna si clientelismul. Dacă medităm mai serios la aceste circumstante, întelegem mai bine marasmul moral al societătii românesti din zilele noastre.

Ca presedinte ati avut, desigur, acces la informatii, la care noi, cetătenii de rând, nu avem. Este adevărat că Securitatea era pregătită, încă din vara lui ‘89, pentru posibile miscări de stradă care ar fi urmat să aibă loc în perioada septembrie-decembrie ‘89?

Securitatea nu numai că era pregătită, dar avea si un plan precis de contracarare aprobat de Nicoale Ceausescu si acest plan a fost aplicat în represiunea asupra manifestantilor din 16 – 22 decembrie de la Timisoara si Bucuresti, ca si la Sibiu, Cluj si în alte localităti. Securitatea a participat activ la represiunea criminală si nu a desistat decât în 22 decembrie, când era evident că lupta era pierdută. Securitatea a monitorizat atent toate actiunile ostile lui Ceausescu pentru propria ei salvare si pentru propriul viitor. Este drept că, după fuga lui Ceausescu, nu l-a mai apărat pe acesta - asa cum s-a manipulat în opinia publică - si a devenit în multe cazuri victima deciziilor autorilor loviturii de stat, a armatei si a grupului pro-sovietic.

Lovitura de stat, dată de generalul Stănculescu

Dacă vorbim de tranzitie, vrem sau nu, trebuie să invocăm schimbările politice din decembrie 1989. O întrebare rămâne încă de actualitate. Ce-a fost, domnule presedinte, în acel decembrie: lovitură de stat, revolutie (cu sensul de revoltă populară) sau manipularea populatiei?

Nu a fost doar vreuna din ele, ci toate la un loc. Si pentru asta nu îti trebuie alte informatii decât cele la care are acces un „cetătean de rând”, cum îi spuneti dumneavoastră. Trebuie doar să gândesti. Cu mintea ta. Sigur că a fost o revolutie, pentru că regimul politic actual al României nu mai este cel de dinainte de 1989. Revolutiile nu se produc într-o zi sau într-o lună. Se denumesc asa după momentul declansării lor, după care urmează perioade lungi de oscilatii politice, contra-revolutii, războaie civile, restauratii temporare, marcate de crime si trădări politice. Asa s-a întâmplat si cu Revolutia Franceză din 14 iulie 1789 sau cu Marea Revolutie Rusă din Octombrie (7 noiembrie) 1917.
Între 16 decembrie si 22 decembrie ora 13.00, în România a fost o revoltă populară care a dus - mai întâi în Timisoara - la ocuparea sediului puterii locale în 18 decembrie si apoi în 22 decembrie, la Bucuresti, la ocuparea tuturor sediilor puterii centrale comuniste (Comitetul Central al PCR, Securitate, Militie) si a centrelor de comunicare (Radio si Televiziune) de către protestatari. A fost si o lovitură de stat militară condusă de generalul Stănculescu, dar care nu a avut loc, datorită lasitătii, atunci când Ceausescu detinea puterea, ci doar atunci când a profitat de vidul de putere creat în urma victoriei revoltei populare. A existat si manipularea populatiei care nu lipseste în niciun eveniment istoric, cu precizarea că în România ea a cauzat, în perioada 22–28 decembrie, un număr mai mare de morti si răniti decât cei cauzati de represiunea ordonată de Ceausescu. Din nefericire, manipularea opiniei publice a continuat până azi si nu dă semne că ar înceta prea curând. Nu m-ati întrebat de conspiratie, pentru că, în acest caz, într-adevăr, accesul la informatie de care dispune un sef de stat joacă un rol important. Vă pot asigura că au existat multiple scenarii de conspiratii dintre care cel mai structurat a fost cel al grupului pro-sovietic în contact cu GRU. Nici acesta si nici altele asemenea nu au jucat însă vreun rol în căderea regimului Ceausescu, dar au profitat apoi de rezultatele victoriei revoltei populare.

Candidatura lui Isărescu, sabotată de coalitie

Ce asteptări avea de la Revolutie profesorul Emil Constantinescu, reprezentant al societătii civile, si ce intentiona să schimbe presedintele Constantinescu, dar n-a avut răgazul necesar?

De la Revolutie am asteptat LIBERTATEA. În toate sensurile ei: de exprimare, de alegere, de creatie, de circulatie. Libertatea si nimic altceva. Si nu-mi amintesc ca vreunul din prietenii mei să fi vrut atunci altceva. Că multi n-au stiut apoi ce să facă cu ea, asta e o altă poveste.
În ceea ce mă priveste, schimbarea pe care intentionam să o aduc a fost expusă în două programe electorale diferite: „Contractul cu România”, pe care l-am promovat ca presedinte al Conventiei Democratice pentru alegerile parlamentare, si „Acum pentru România”, ca program prezidential. Chiar dacă în tară putini îmi împărtăsesc opinia, eu cred că România s-a schimbat fundamental în perioada 1996-2000. Atât de mult, încât revenirea la putere, în 2000, a fostilor comunisti reformati, nu a mai putut întoarce lucrurile înapoi. E adevărat că nu m-am putut bucura de rezultatele reformelor si deciziilor luate, dar este un lucru bine stiut. Cu cât reformele sunt mai profunde si radicale, cu atât rezultatele vin mai târziu si pretul social plătit de popor este mai mare. De aceea am si acceptat să plătesc pretul politic, renuntând să mai candidez pentru al doilea mandat. Dar am propus si sprijinit candidatura primului ministru Mugur Isărescu, cu care colaborasem excelent. Din păcate, orgoliile partinice si personale ale liderilor coalitiei de guvernare au sabotat acest plan. Dacă vorbim despre un răgaz insuficient pentru o schimbare mai vizibilă, nu-mi rămâne decât nostalgia după ce ar fi putut reprezenta încă un an al tandemului Constantinescu–Isărescu pentru România. Cel putin pe planul prestigiului international.

Mostenirea lăsată de PDSR

În timpul guvernării CDR, România s-a aflat, ca si acum, în pragul falimentului. V-as ruga, domnule presedinte, să faceti, dacă este posibil, o comparatie între situatia din perioada 1996-2000 si situatia din prezent. Există diferente, similitudini?

Comparatia situatiei din timpul guvernării CDR (1996-2000) cu cea actuală (2008-2012) ne arată numai diferente nu si similitudini. România s-a aflat în pragul falimentării la sfârsitul guvernării Văcăroiu. Si nu în prag, ci chiar în miezul falimentului băncilor, industriei si al agriculturii. Cifrele nu pot fi contestate, dar pot fi ignorate cu rea-credintă, asa cum s-a întâmplat si, din păcate, se întâmplă în continuare. Dacă totusi cineva vrea să afle adevărul, nu are decât să consulte datele din Anuarul Statistic al României sau pertinenta carte a lui Stan Stoica „România 1989-2004, o istorie cronologică”. Poate afla astfel că, în timpul guvernării CDR-PD-UDMR (cum e corect), starea de faliment a băncilor private, ascunsă de guvernarea Văcăroiu, a devenit publică. În acelasi timp, s-a reusit cu mari eforturi interne si externe salvarea de la faliment a Bancorex, care avea credite neperformante, un deficit de 2 miliarde dolari, suportat ulterior din contributiile populatiei la buget, desi el se datora creditelor preferentiale acordate clientelei PDSR. Mă mai întreb: cum s-ar putea compara guvernarea din 1996-2000, care a mostenit de la guvernarea anterioară o rezervă valutară a Băncii Nationale de numai de 540 milioane dolari, cu actuala guvernare, care a preluat la instalare o rezervă a Băncii Nationale de 50 miliarde dolari si cel mai ridicat PIB din toată tranzitia?

În 1996, CDR a ajuns la putere pe un urias val de simpatie si multe sperante. În 2000, multi români s-au declarat însă foarte dezamăgiti de neîmplinirea “Contractului cu România”. Programul electoral cu care câstigase CDR a fost unul nerealist sau nu a fost suficient inteles de populatie?

Ideea de „contract” electoral am preluat-o de la republicanul Newt Gingrich si echipa lui, pe care o cunosteam încă din 1992, desi recunosc că am primit sugestii si din partea Alinei Mungiu si a lui Petre Mihai Băcanu. Continutul „Contractului cu România” nu avea însă nicio legătură cu cel al „Contractului cu America”. Era adaptat la realitătile românesti si se referea la elaborarea unor legi (repet, legi) imperios necesare într-un termen de 200 de zile. La acest proiect, coordonat de prof. Nicolae Noica, a lucrat un grup de eminenti profesori, savanti, cercetători, practicieni. Eu am avut grijă să fie realist, pentru că eram cel care si-l asuma în fata opiniei publice. Si, de fapt, principalul răspunzător în fata cetătenilor, desi convinsesem un număr mare de candidati la Senat si Camera Deputatilor să-l semneze. Ce nu s-a înteles de o bună parte a electoratului a fost chiar ideea de contract, adică a responsabilitătii ambelor părti contractante. „Contractul cu România” stipula clar o conditie: vom face dacă ne veti alege, adică dacă ne veti asigura o majoritate cu care să guvernăm.
Cetătenii nu ne-au acordat majoritatea necesară, ci am primit numai 30,7% din voturi, cu putin peste PDSR, astfel încât, dacă eu nu as fi fost ales în al doilea tur presedintele României, în mod sigur s-ar fi format alte coalitii si CDR-ul nu ar fi avut acces la guvernare. Ca presedinte ales, am format un guvern de coalitie cu USD (Partidul Democrat al lui Petre Roman) plus PSDR si cu UDMR. Acest guvern a avut o majoritate fragilă în Parlament, depinzând si de voturile reprezentantilor altor minorităti. Asadar, „Contractul cu România” n-a mai putut fi si program de guvernare, deoarece PD-ul si UDMR-ul au venit cu agende proprii. Chiar în aceste conditii, am reusit cu perseverentă si persuasiune votarea si promulgarea tuturor legilor prevăzute în „Contractul cu Romania”, cu exceptia „legii reînfiintării judetelor abuziv desfiintate” la care s-a renuntat în favoarea „legii regiunilor europene”.
Desi, la sfârsitul perioadei de timp preconizate în „Contractul cu România”, s-a prezentat un raport privind realizarea punctelor prevăzute si ulterior multe din legile votate au produs si rezultate; „Contractul” a fost desfiintat de mass media în fata opiniei publice. Mi-a rămas satisfactia că punctul pe care l-am introdus personal, „zece mii de locuri noi în căminele studentesti”, a fost realizat integral de ministrul învătământului, Andrei Marga. Cei care mai sunt interesati de o imagine corectă asupra „Contractului cu România” o pot găsi în cartea publicată de Catherine Durandin si Zoe Petre în 2008, în Franta, apoi tradusă în România, în 2010.
Dosare secrete

După încheierea mandatului, referindu-vă la riscul ca România să fi intrat în faliment, ati făcut vorbire de un anumit secret păstrat de Excelenta Voastră si de guvernatorul Mugur Isărescu. Acum, după 11 ani de la terminarea mandatului, ne puteti face unele dezvăluiri?

Între timp, am dezvăluit părti din acest secret. În 1997, cu ocazia unei vizite strict personale la Bonn, la invitatia cancelarului Helmut Kohl, am obtinut din partea acestuia promisiunea ca Deutsche Bank să acorde un sprijin discret, dar eficient, Băncii Nationale a României. Ca persoană de contact, de încredere, l-am desemnat pe ministrul de Finante din acea perioadă, Daniel Dăianu. Când Helmut Kohl a piedut alegerile si cancelar a fost ales Gerhard Schroder, noul cancelar a făcut o vizită oficială în România si m-a asigurat că va respecta promisiunea lui Helmut Kohl. În 2010, cu ocazia unei conferinte desfăsurate la Hotelul Hilton din Bucuresti, cu participarea fostului cancelar Gerhard Schroder, i-am multumit public pentru sprijinul acordat.
Când, în 1999, FMI a propus intrarea României în încetare de plăti (partial justificat de achitarea unei sume uriase a datoriei externe contractate de guvernul Văcăroiu), m-am adresat, personal, presedintelui Clinton, care declarase la Madrid, la dejunul de gală al summit-ului NATO, că România este un model de rezolvare a conflictelor cu minoritatea maghiară si cu Ungaria. Ulterior, recomandase România ca un exemplu de urmat pentru Balcani si Asia Centrală. I-am spus că o tară care a făcut efortul de a deveni un exemplu politic trebuie protejată economic. M-am adresat si presedintelui Frantei, Jaques Chirac. Ca rezultat, directorul FMI, Michel Camdessus, si presedintele Băncii Mondiale, James Wolfensohn, au venit personal la Bucuresti. Ulterior, am fost, la rândul meu, la sediul central al FMI si al Băncii Mondiale de la Washington, împreună cu primul ministru Mugur Isărescu. Am declarat acolo, în fata consiliilor de conducere ale celor două mari organizatii financiare, că tările nu pot fi asimilate unor companii comerciale care să fie declarate în faliment si am garantat că România are capacitatea si resursele de a depăsi dificultătile financiare, ceea ce s-a si întâmplat cu o rapiditate nesperată nici de noi.
Ca un amănunt în plus: în 1998, când mi s-a decernat premiul „Omul de stat european al anului” de către prestigiosul East West Institute din New York (premiu care înaintea mea fusese acordat lui George Bush, Gorbaciov, Helmut Kohl, Lech Walesa si Vaclav Havel), cel desemnat să prezinte laudatio a fost chiar secretarul de stat pentru finante al SUA, Robert Rubin. Pentru cei care se mai îndoiesc, mentionez cartea reputatului finantist american Joseph Stiglitz, fost economist sef al Băncii Mondiale, în care acesta analizează erorile comise de FMI si consideră că, dacă în 1999-2000 un guvern mai putin competent sau eventual corupt al României ar fi urmat indicatiile FMI, rezultatele ar fi fost dezastruoase pentru tară.

În contextul crizei economice în care se zbătea tara, pentru salvarea de la dezastru, ati fost obligat să aplicati măsuri impuse de vreun organism financiar international sau cancelarii?

Pe tot timpul mandatului meu, asupra mea, ca presedinte sau ca persoană, nu s-a exercitat niciun fel de presiune si toate deciziile politice, economice sau militare s-au luat numai în România, în functie de interesele nationale. Cred cu toată convingerea că perioada 1996-2000 va rămâne în istorie ca un moment de maximă demnitate natională si toate documentele oficiale sau neoficiale cunoscute sau încă necunoscute pot proba aceasta.

Avioanele rusesti, fără autorizatie de survol

Care au fost deciziile pe care le-ati luat si pe care le considerati a fi fost de maximă însemnătate?

Dintre cele mai importante mentionez: cooptarea UDMR la guvernare, care a deschis calea reconcilierii istorice cu Ungaria, acordarea dreptului de survol avioanelor NATO în conflictul din Kosovo si decizia de retragere a autorizatiei de survol a avioanelor rusesti spre Kosovo. Aceste decizii au avut un impact decisiv asupra hotărârii Consiliului European de la Helsinki din 1999, de a include România pe lista tărilor care încep negocierile de aderare la UE.



Destabilizarea României. Rolul actorilor străini

Mineriadele au avut un impact dezastruos asupra societătii românesti si a imaginii tării. „Pacea de la Cozia” a preîntâmpinat un posibil dezastru. În obtinerea acestei păci au fost implicati numai actori autohtoni?

Pasiunea ziaristilor pentru exprimări metaforice gen: mineriade, mareea neagră, luceafărul huilei, creează confuzii între evenimente care nu au nimic în comun, cum ar fi tratarea de-a valma a raidurilor minerilor asupra Bucurestiului, la chemarea conducerii statului si dirijate de serviciile secrete împotriva fortelor democratice din 1990-1991 si a reactiei institutiilor democratice la actiunile teroriste asupra statului de drept care condamnase un infractor recidivist, Miron Cozma, din ianuarie si februarie 1999. Dacă mineriada din iunie 1990 a afectat grav imaginea tării, stoparea minerilor în ianuarie 1999 si arestarea lui Miron Cozma si a complicilor săi - în februarie următor - au fost salutate de toate cancelariile occidentale.
O altă metaforă lipsită de continut este „Pacea de la Cozia”. În realitate, blocarea accesului minerilor spre Bucuresti s-a realizat în urma ordinului pe care l-am dat, în calitate de comandant al Fortelor Armate, sefului Marelui Stat Major pentru realizarea unei operatiuni de descurajare de către unităti specializate ale Armatei, după ce obtinusem acordul partidelor politice din opozitie, pentru declararea stării de urgentă. După cum se poate citi în raportul prezentat în fata CSAT de generalul Constantin Degeratu (publicat în februarie 1999 în ziarul Adevărul), minerilor li se blocaseră toate drumurile, cu exceptia celui de întoarcere la Petrosani.
Numai după ce hotărârea de renuntare la deplasarea spre Bucuresti, luată de Miron Cozma împreună cu ceilalti lideri ai minerilor, a fost interceptată de SRI, s-a decis deplasarea la Cozia a primului-ministru Radu Vasile, pentru a detensiona situatia. Într-o convorbire telefonică, înainte de plecarea sa la Cozia, i-am pus ferm conditia să nu accepte niciun angajament de exonerare a răspunderii în fata legii, care este o atributie exclusivă a justitiei. Restul este poveste gazetărească cu un personaj pitoresc în rol de prim-ministru, la o masă tovărăsească-bisericească cu bucate traditionale românesti.
Este adevărat că, în organizarea si sprijinirea actiunii conduse de Miron Cozma, au fost implicati actori străini, interesati în destabilizarea României, chiar înainte de proiectata vizită a Papei Ioan-Paul al II-lea la Bucuresti si a interventiei NATO în Kosovo. Blocarea actiunilor teroriste ale minerilor (după trădarea si dezertarea generalului Lupu) si operatiunea de arestare a lui Miron Cozma si a locotenentilor săi s-au făcut însă sub ordinele mele directe, fără nici cea mai mică influentă străină.

Ostilitatea partenerilor politici

Între asteptările populatiei s-a aflat si condamnarea comunismului de către CDR. Paradoxal, aceasta a fost făcută de un partid ai cărui membri nu erau nici pe departe îndreptătiti să se pronunte, asa cum ar fi fost multi dintre membrii CDR, care suportaseră închisorile si persecutiile regimului comunist. Legea lustratiei a rămas, cel mult, o temă de simpozion. Gândinu-mă la lupta dumneavoastră cu fosta Securitate, sunt acestea motive să vă fi simtit, asa cum ati declarat, cândva, învins de sistem?

Condamnarea publică a comunismului de către un sef al statului român s-a făcut, prima dată în 1997, prin mesajul transmis conferintei de la Sighet. Mesajul este publicat în Analele Sighet nr. 8 din 2000 si include o solicitare adresată Parlamentului. În mesaj există si un Apel adresat Parlamentului României în care ceream ca, în virtutea prerogativelor sale de for legiuitor, să aibă initiativa unei legi prin care toate condamnările politice care, din 1948 până în 1989, au servit drept pretext pentru reprimarea rezistentei anticomuniste, să fie amnistiate, anulate în substanta si în consecintele lor. Asa-zisa condamnare a comunismului de către presedintele Băsescu, de care se face atâta caz acum, a fost de fapt o mascaradă propagandistică organizată în Parlament, rămasă fără consecinte si, în acelasi timp, profund imorală, în conditiile în care a fost pronuntată de un presedinte fost colaborator dovedit al Securitătii si detinător al unei functii destinate exclusiv ofiterilor acoperiti ai Securitătii.
Legea lustratiei nu a fost o simplă temă de simpozion. În timpul mandatului meu, am transpus-o în realitate în sectoarele unde am avut competentă. În aparatul prezidential nu a existat nicio persoană care să nu se conformeze proiectului legii lustratiei, asa cum fusese el formulat de George Serban, chiar dacă am pierdut ocazia de a lucra cu câtiva specialisti de valoare. Cu aceeasi exigentă am procedat si la numirea ministrilor si a directorilor serviciilor de informatii, care intrau în atributia mea. Să nu uităm că, în 1999, am promulgat legea deconspirării Securitătii ca politie politică, fără de care legea lustratiei nu avea sens. Tocmai această lege avea să arate un fapt paradoxal. O mare parte a celor care din rândul societătii civile, politicii sau presei mă criticau că nu actionez suficient împotriva fostilor securisti erau de fapt fosti colaboratori sau agenti ai Securitătii. Tot ei au lansat si permanenta manipulare că m-am recunoscut „învins de sistem”.
În primul rând, amintesc că eu nu am pronuntat niciodată cuvântul „sistem”. El apare mult mai târziu în declaratiile lui Radu Vasile si Traian Băsescu. Eu am spus, doar într-un discurs improvizat la o adunare a medicilor si farmacistilor PNTCD, că, după ce am curătat serviciile de un mare număr de fosti ofiteri superiori de Securitate, printre care 38 de generali demisi de mine prin decrete prezidentiale publicate în Monitorul Oficial, acestia s-au regrupat în anturajul lui Adrian Năstase si în presă, unde au folosit libertătile democratice pentru a propaga minciuni si calomnii împotriva mea. Acest discurs a fost publicat exclusiv de cotidianul Cronica Română si poate fi consultat în cărtile mele de memorii în care l-am reprodus. În mesajul meu privind hotărârea de a nu mai candida pentru al doilea mandat nu există nicio afirmatie că as fi fost învins de Securitate, cum se afirmă în mod mincinos, deseori. Desi, în ultimii 10 ani, am negat de zeci de ori această minciună, în toate emisiunile la care am fost invitat si în toate interviurile pe care le-am dat, ea persistă în manipulările comandate de Adrian Năstase si apoi de Traian Băsescu. Este una din dovezile că am avut dreptate când am vorbit despre rolul dominant al fostei Securităti în presa post-decembristă.

„Sistemul” a avut vreo contributie în ostilitatea cu care ati fost tratat, în a doua jumătate a mandatului, chiar de către partenerii proiectului politic cu care ati câstigat alegerile? Mă gândesc, de exemplu, la Vasile Lupu, Radu Vasile, Ana Blandiana.

Ostilitatea din cazurile citate nu are nicio legătură cu „Sistemul”. La Radu Vasile era vorba de ambitiile lui personale pentru o candidatură prezidentială, la Vasile Lupu, cauza a fost refuzul meu de a-l accepta ministrul Mediului si al Pădurilor, în locul lui Romică Tomescu, fost director al Institutului de Cercetări Silvice, un profesionist exceptional, corect si cinstit, dar fără sustinere în partid. În ceea ce o priveste pe Ana Blandiana, aici este vorba despre un orgoliu nemăsurat, chiar dacă oarecum justificat. Trebuie să recunosc însă că, la Congresul Aliantei Civice din 2000, ea a declarat public sprijinul Aliantei pentru candidatura mea în alegerile prezidentiale pentru al doilea mandat. În întrebarea dvs. apare o sintagmă: „partenerii proiectului politic”. Aici găsim cheia răspunsului. Putini dintre partenerii în alegerile din ’96 au înteles „proiectul politic”, în ansamblul său, ca pe un set inseparabil de reforme politice, economice, sociale, legislative, educationale si l-au redus doar la „anticomunism”, un aspect important, dar nu suficient pentru interesul national.

Revenirea la monarhie, misiune imposibilă

Trăim vremuri tulburi, electoratul român este debusolat. Institutiile statului si-au pierdut autoritatea. Apreciati că monarhia constitutională ar fi o solutie pentru consolidarea democratiei, a statului de drept în România si pentru redarea demnitătii noastre?

Asa cum am spus, cred că monarhia constitutională este o solutie pentru asigurarea unui arbitraj între puterile statului, minimizând servitutile impuse de procesul electoral unui presedinte ales prin vot direct sau de Parlament. Numai că drumul spre schimbarea mentalitătilor este lung, si, după 2001, multi dintre fostii monarhisti ferventi au părăsit barca regală, trecând în barca unui presedinte jucător cu manifestări antimonarhice grobiene.

În 1996, în urma întâlnirilor pre-electorale pe care le-ati avut cu românii din Los Angeles, Chicago, New York, unii au rămas cu impresia că vreti să ajungeti la putere, doar pentru a schimba Constitutia si a reinstaura monarhia. Puteti comenta această chestiune?

Bineînteles că pot si chiar doresc să o comentez; chiar dacă, asa cum ati spus, e vorba mai ales de „impresii” si mai rar de „gândire”. De multe ori m-am gândit eu însumi ce au înteles multi din românii din America din „democratia americană” în mijlocul căreia trăiesc. Si mai ales cum se schimbă o Constitutie într-un stat democratic. Nu am ascuns niciodată opinia mea conform căreia monarhia constitutională de tip european este cea mai potrivită formă de guvernământ. În România, reinstaurarea monarhiei a fost si încă este legată de persoana Majestătii Sale Regele Mihai, o personalitate remarcabilă, de talie europeană, de o rară demnitate. Una din primele decizii, pe care am luat-o ca presedinte, a fost redarea cetăteniei române Majestătii Sale, fără umilitoarea prevedere de a face o cerere pentru acordarea unui drept care îi fusese răpit în mod abuziv. După revenirea în tară, i-am propus Majestătii Sale o misiune de sprijinire a eforturilor de integrare a României în NATO pe lângă Casele Regale europene, cu toate onorurile diplomatice. Majestatea Sa a îndeplinit-o cu cinste, iar efectele favorabile Românei s-au văzut imediat, chiar dacă admiterea României în primul val în NATO era greu de realizat. Din păcate, patru decenii de propagandă comunistă s-au dovedit greu de depăsit, chiar dacă drumurile regelui prin tară erau înconjurate de simpatie si respect.
Sondajele, care testau opiniile privind revenirea la monarhie, oscilau între 5-9%. Un gazetar mediocru si poet de ocazie mi-a reprosat recent că n-am făcut destul. Adică ce as mai fi putut face? O lovitură de stat, mi-au răspuns unii, cu nonsalantă. Adică dizolvarea Parlamentului, pentru că nu exista majoritatea necesară pentru aprobarea unui referendum în vederea schimbării Constitutiei. O dizolvare a Parlamentului, realizabilă cum? Sub amenintarea armatei? Cine din armată s-ar fi raliat la această actiune? Si, având în vedere că nu existau sanse de succes într-o consultare populară prin referendum, Regele ar fi trebuit adus prin fortă în fruntea statului. Ce fel de stat ar fi fost acela? Si cine l-ar fi recunoscut pe plan extern? Si o ultimă întrebare care ar fi trebuit să fie de fapt prima: Majestatea Sa Regele Mihai, ar fi acceptat să fie adus pe tron în asemenea conditii? L-a consultat cineva vreodată asupra unui astfel de scenariu aberant? Am făcut acest exercitiu teoretic, doar pentru a demonstra până unde poate merge ridicolul în politică.

Multi dintre cei care nu agreează - nici pentru o dezbatere publică - tema monarhiei s-au bucurat sau se vor bucura de ordine nationale: Steaua României, Serviciul Credincios, Pentru Merit. Stiu ei, oare, că aceste onoruri au fost instituite de Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea, că nu vin de la Moscova?

Când am promulgat, în 2000, Legea Ordinelor Nationale, la redactarea căreia am contribuit personal, am precizat, în toate discursurile de decernare, deosebirea dintre aceste ordine instituite de regii României, pentru constituirea si consacrarea unor elite de merit si onoare, si decoratiile comuniste de inspiratie sovietică aducătoare de beneficii materiale. Am încercat să pun si bazele Consiliilor Ordinelor, prin acordarea gradelor înalte unor personalităti cu adevărat reprezentative care să fie apoi, conform legii, garantiile respectării criteriilor de valoare profesională si morală. Din păcate, nu cred că am reusit să trezesc un ecou deosebit în societate. Poate si fiindcă au venit prea târziu, în ultimele zile ale mandatului.


Unirea cu Basarabia, ocazie pierdută

Cum evaluati politica externă a României, în general, si relatiile româno-moldovene, în special?

Paradoxal, tocmai după integrarea în NATO si UE, politica externă a României s-a adâncit în mediocritate. Initiativele mele privind acorduri trilaterale cu tările din jurul României au fost abandonate. Activitatea pentru implementarea politicii de vecinătate a UE e practic nulă. Relatiile româno-moldovenesti, relansate odată cu plecarea lui Voronin, sunt încă sub asteptări.

După 1989, a existat un moment favorabil în care s-ar fi putut face unirea Basarabiei cu tara-mamă, dar s-a pierdut o asemenea ocazie?

De câte ori particip la o conferintă găzduită de tările Baltice mi se pune acolo această întrebare, pentru că aceste tări - si ele victime ale pactului Ribbentrop-Molotov - sunt sensibile la efectele acestuia si se simt solidare cu Basarabia. Da, a existat un asemenea moment: în 1990-1991. Dar, pe când împreună cu cei de la Liga Studentilor manifestam în fata Amabasadei Ruse la Bucuresti, conducerea de atunci a României parafa si semna un nou Tratat de stat cu un URSS muribund. Când am devenit presedinte, era prea târziu, problema transnistriană complica situatia si, din păcate, toate sondajele de opinie din România arătau un interes extrem de scăzut pentru o unificare cu Republica Moldova. Pentru viitor, cred că primul pas necesar este integrarea cât mai rapidă a Republicii Moldova în Uniunea Europeană. Pentru a sprijini acest proiect, am initiat împreună cu presedintele Academiei de Stiinte a Moldovei, profesorul Gheorghe Duca, si binecunoscutul muzician Eugen Doga, o largă actiune civică, numită „Sfatul Moldovei”, care să creeze un curent de opinie favorabil la nivel european.

Controversatul Tratat cu Ucraina

Dar cu Kievul? V-as ruga să vă referiti la controversatul Tratat cu Ucraina, pentru că unele incoveniente, apărute ulterior în relatiile bilaterale cu vecinul de la nord si est, v-au fost imputate.

Ceea ce mi-au imputat Adrian Năstase si Traian Băsescu, au fost propriile lor greseli. Tratatul cu Ucraina a fost, în momentul semnării sale, fundamental pentru crearea unei zone de stabilitate în Europa Centrală, într-o perioadă în care fosta Iugoslavie se destrăma prin conflicte sângeroase, iar fosta URSS era si ea teatrul multor tulburări. Securitatea natională a României era problematică, pozitia noastră pe plan international era slabă, iar printre vecini, ca de atâtea ori în timpul istoriei, nu aveam nici un prieten. Un scop principal al Tratatului a fost acela de a preveni deznationalizarea rapidă a minoritătii românesti din Ucraina, care a primit, prin articolul 13 (cel mai mare si cuprinzător capitol din Tratat) drepturi similare cu cele ale minoritătii maghiare din România. Faptul că, din cauza neîntelegerilor dintre multele asociatii românesti si „moldovenesti” din Bucovina si Basarabia de sud, nu s-a putut constitui o organizatie cu eficacitatea UDMR pentru exercitarea acestor drepturi, este regretabil. Tratatul a fost bine redactat si negociat de negociatorul sef, regretatul ambasador Dumitru Ceausu. Din păcate, guvernul Năstase a uitat să numească si să activeze Comisia pentru Mediu si s-a trezit doar când cazul Bâstroe lua amploare.
Presedintele Traian Băsescu a fost penibil când mi-a reprosat negocierea pentru platoul continental, uitând că, din incompetentă sau delăsare, nu si-a dat seama că, exact sub mandatul său, termenul de 10 ani prevăzut pentru valabilitatea contractului expirase, asa că Tratatul s-a prelungit automat, doar fiindcă România nu l-a renegociat. Uneori, incompetenta are efecte, paradoxal, benefice. Tratatul a avut si scopul de a face ca Ucraina să accepte o reglementare a disputei teritoriale la Tribunalul International de la Haga, unde altfel nu ar fi fost obligată să se prezinte si astfel, în final, s-au creat conditiile pentru ca România să obtină un câstig meritoriu.

Politica externă din spatele usilor închise

Domnule presedinte, cum arată politica internatională din spatele usilor închise? Discutiile discrete, care au loc între doi sefi de stat, in timpul plimbărilor pe aleile resedintelor oficiale, de exemplu, influentează sau nu, soarta lumii? Din istoria trăită, ne puteti da un exemplu?

Deciziile considerate importante pentru soarta unei tări, a unei regiuni sau a lumii se iau, în mod firesc, în spatele usilor închise, în urma unui proces laborios. Doar după ce s-a ajuns la un acord sau la un dezacord clar, care să se preteze informării publice, se organizează conferinte internationale si se folosesc conferinte de presă. În spatele usilor închise se asigură sprijinul opozitiei interne si se comunică cu principalii adversari externi. Există si o traditie americană de lansare a unor initiative majore de politică externă prin discursuri tinute de presedinti la universităti de prestigiu.
La asa-zisele summit-uri ale organizatiilor internationale NATO, UE, OSCE, ONU etc., la sesiunile publice, se tin discursuri banale în asa-numitul „limbaj conform”. Ele sunt de obicei scrise de consilieri, functionari superiori, experti. Unii sefi de stat le primesc în ultimul moment, altii, mai putini, au sugestii preliminare sau fac corecturi pe text. În timp ce de la tribună se rostesc discursurile, în sală se află de obicei membrii de rangul doi sau trei ai delegatiilor. Sefii de stat folosesc acest timp pentru întâlniri bilaterale la care sunt însotiti doar de primul colaborator.
Dar discutiile cu adevărat importante sunt cele care au loc înaintea începerii sesiunilor, în saloanele unde se bea cafeaua sau ceaiul si unde nu au acces decât sefii de stat, în momentele scurte dinaintea fotografiei „de familie”, cele din timpul lunch-ului sau dineului de lucru.
Mi-ati cerut un exemplu trăit de mine. În 23 aprilie 1999 mă aflam la Washington, în saloanele Casei Albe. Acolo, nu aveau acces decât sefii de stat din NATO prezenti la summit, care asteptau momentul fotografiei individuale cu presedintele Bill Clinton si sotia sa, Hillary. Presedintele Jacques Chirac si premierul Tony Blair m-au invitat la o măsută retrasă, ca să-mi multumească pentru votarea, cu o zi în urmă, de către Parlamentul României, a hotărârii CSAT de aprobare a accesului avioanelor NATO pe aeroportul din Timisoara, hotărâre care a decis, de altfel, capitularea lui Milosevici. „- Cum te putem ajuta?”, m-au întrebat. „- Situatia este tulbure si România are nevoie de garantii de securitate”, am răspuns. „- Din câte stim”, mi-au spus ei, „Solana, secretarul general al NATO, ti-a transmis o declaratie NATO care mentionează aceste garantii.” Le-am răspuns că le-am încuiat într-un sertar si nu le-am dat publicitătii, pentru că aceste garantii se referă doar la Iugoslavia, care în niciun caz nu va ataca România. Noi aveam nevoie de anuntarea unor garantii de securitate „erga omnes” din care Rusia să înteleagă ce trebuie, dacă se produce vreun derapaj. Jacques Chirac s-a oferit să facă această declaratie într-un cadru oficial, la conferinta sa de presă de la Washington. Mi-a scris textul pe dosul foii pe care era dactilografiat discursul, pe care îl tinusem în deschiderea conferintei „NATO Parteneriatul pentru pace”, si apoi l-a copiat în agenda personală. Am convenit ca un ziarist din România să-i pună o întrebare în acest sens la conferinta de presă. Din nefericire, jurnalistii români nu au mai putut fi contactati, dar Chirac s-a tinut de cuvânt si a făcut declaratia.
A doua zi dimineată, în drum spre sala de conferinte, Tony Blair m-a luat de brat si mi-a spus că cel mai bine ar fi să facă această declaratie împreună cu mine la Bucuresti si m-a întrebat peste cât timp ne-am putea întâlni din nou. „- Cu cât mai repede, cu atât mai bine”, i-am răspuns. S-a uitat în agendă si mi-a zis: „- Peste 10 zile”. Ajuns la Bucuresti, m-am trezit cu o cerere de audientă din partea ambasadorului Marii Britanii care sesizase că, în conformitate cu protocolul, ar fi necesară totusi o invitatie din partea primului ministru al României. A fost un caz rar în diplomatia atât de conservatoare a Marii Britanii când o vizită oficială s-a hotărât în afara complicatelor aranjamente diplomatice si a unor programări care se fac, de obicei, cu ani de zile înainte; mai ales că era vorba de un eveniment istoric. Era prima vizită a unui prim-ministru al Marii Britanii în România, după mai bine de 100 ani de relatii diplomatice. Desi mi-am dat seama că, printr-o declaratie la Cotroceni, Tony Blair vroia să-mi ridice popularitatea care scăzuse în sondaje, am sugerat ca declaratia privind garantiile de securitate să se facă sub forma unui discurs în Parlament si am discutat cu presedintii Camerei Deputatilor, Ion Diaconescu, si Senatului, Petre Roman, organizarea unei sedinte comune solemne. Tony Blair a venit, asa cum promisese, si, după conferinta noastră comună de presă la Cotroceni, ne-am retras în Salonul galben.
Îmi amintisem ce-mi spusese Jacques Chirac, in 1998, la summit-ul presedintiei austriece a UE de la Viena, când uzase de dreptul de veto pentru a împiedica începerea negocierilor de aderare a 11 tări fără România: pentru a reusi la Helsinki e nevoie de sprijinul Marii Britanii. Când mi-a spus că la Parlament va vorbi despre sprijinul Marii Britanii pentru includerea României în valul doi de lărgire a NATO, i-am răspuns că noi, românii, avem un proverb: dacă cineva îti întinde un deget, cere-i mâna toată. L-am rugat, dacă poate, să mentioneze si sprijinul Marii Britanii pentru includerea României pe lista tărilor care vor fi acceptate pentru începerea negocierilor de integrare în UE, în ianuarie 2000. A zâmbit afirmativ. Pe drumul scurt de la Palatul Cotroceni la Palatul Parlamentului, a introdus si această frază în discurs. Din păcate, parlamentarii PRM si unii parlamentari PSD l-au întâmpinat, în semn de sfidare, cu cocarde în piept cu semnul „tintă pentru bombardamentele NATO”.
În lunile ce au urmat, sprijinul Marii Britanii s-a dovedit a fi cu adevărat decisiv si la Helsinki, în decembrie, am fost admisi pentru începerea negocierilor, în timp ce Croatia, mult mai bine pregătită economic si institutional decât noi, a trebuit să mai astepte 6 ani.

Cum sunt văzuti de aproape si cum sunt în realitate cei care decid la nivel national, regional, mondial?

Cred că atunci când spuneti „văzuti de aproape” nu vă referiti la prezenta împreună într-o fotografie de grup sau la o strângere de mână în fata presei. Poti sti cum este cineva în realitate, doar dacă ai avut o discutie substantială într-o ambiantă cât de cât intimă. Am avut această sansă. Uneori ea este rezultatul unei traditii îndelungate. De pildă, întâlnirile cu împărati, regi, emiri la care se includ si cele cu Sanctitatea Sa Papa se desfăsoară între patru ochi. Este si motivul pentru care acestia stăpânesc din copilărie limbile străine de circulatie internatională. În aceste întâlniri, de regulă nu se abordează probleme politice, ci doar culturale, sociale sau religioase. În alte cazuri profunzimea dialogului depinde de o zonă comună de interes, de prestigiul personal sau de afinităti intelectuale. Aceste întâlniri rămân într-o memorie împărtăsită care transcede termenele functiilor oficiale. Asa se face că, de multe ori, continuăm să ne întâlnim, uneori în momente triste, când unii pleacă dintre noi, sau de bucurie, la aniversări personale sau ale altor evenimente semnificative. Ar fi multe de povestit, dar pot să vă spun că, în general, sefii de stat si de guverne de la sfârsitul secolului trecut aveau o „statură” parcă mai înaltă decât cei actuali. Comparatia o poate face fiecare. Eu mă consider fericit că am putut fi alături de personalităti precum Ronald Reagan, Helmut Kohl, Margaret Thatcher, Lech Walesa, Vaclav Havel, Papa Ioan Paul al II-lea, care nu au fost numai conducători competenti si onesti, ci si lideri adevărati, care au schimbat lumea în care au trăit.

Trădătorii PNTCD

În 2000, ati refuzat să mai candidati pentru un nou mandat. Ati fost acuzat de trădarea PNTCD.

Hotărârea de a nu mai candida pentru un nou mandat am anuntat-o la jumătatea anului 2000, cred că într-un moment potrivit, desi ea era luată cu mult înainte. Încă de la începutul mandatului meu, la sapte ani de la Revolutia din 1989, întelesesem că, dacă doresti să implementezi reforme radicale, trebuie să plătesti un pret politic. O făcuseră deja Lech Walesa, Jelio Jelev; chiar si Havel fusese umilit în Parlament, la realegere. Asta mi-a si dat o anume libertate, pe lângă cea cu care venisem, în relatia cu oameni de afaceri, cu partidele si, de ce nu, cu presa. Mai ciudat a fost în 2001-2002 când, călătorind în tară pentru a-mi lansa cărtile de memorii, eram întrebat de ce am demisionat. Cât de repede se uitase, nu numai că mi-am dus mandatul până la capăt, dar si că, cel putin pe plan international, am rămas în a doua jumătate a anului 2000 singurul reprezentant activ al intereselor României, în conditiile în care primul-ministru si ministrul de externe erau angajati în campania electorală prezidentială. Si tot singur, la Consiliul European de la Nisa, am obtinut un număr onorant de locuri pentru România în Parlamentul European după integrare. Si am avut impresia că în insistentele exercitate asupra Olandei, care se simtea oarecum lezată prin comparatie, se ascundea si un mic gest de gratitudine pentru eforturile întreprinse. Si de multe ori am rămas singur si în fata problemelor sociale si de securitate internă, asumându-mi-le pe cele mai dificile.
Vreau să revin totusi la acel moment al renuntării la propria mea candidatură pentru a aminti că simultan am lansat un proiect politic important, si anume: sustinerea pentru alegerile prezidentiale a unui candidat comun din partea coalitiei de guvernare, primul-ministru Mugur Isărescu, un tehnocrat, artizan al primei cresteri economice sănătoase. Nu am făcut publică hotărârea mea, decât atunci când am avut acceptul primului-ministru de a candida si la cinci luni înainte de alegeri, un timp suficient pentru o campanie electorală de succes. Din păcate, asa cum am mai arătat chiar în acest interviu, trădarea liberalilor lui Valeriu Stoica, ambitiile lui Petre Roman, sau candidatura lipsită de sens a UDMR-ului au izolat PNTCD, care, cel putin, a rămas cu onoarea de a sprijini cel mai bun candidat prezidential pentru România. În ceea ce priveste esecul în alegerile parlamentare ale PNTCD, acesta a plătit propriile sale erori si slăbiciuni, care l-au marcat chiar din momentul refondării sale în 1989. Practic, PNTCD a fost si a rămas mai mult o psihodramă decât un partid, un conglomerat de orgolii, frustrări, suferinte si ambitii nejustificate. Asa a fost de la început. Legenda unui Corneliu Coposu, conducând suveran un partid disciplinat si unit, este un fals istoric, inventat după moartea acestuia chiar de către adversarii lui pentru a lovi în posibilii săi urmasi. Disidentele violente ale lui Constantinescu Klaps si ale altor vechi PNT-isti, lupta dintre „aripile” mai noi au putut fi domolite numai cu ajutorul fidelitătii neconditionate a lui Ion Diaconescu si a micului grup cimentat în închisori, care a salvat partidul de o penetrare masivă a fostilor securisti. Un alt motiv, de altfel, pentru eliminarea PNTCD de pe scena politică.
Electoral, PNTCD a putut reusi doar prin CDR. A fost si testamentul politic pe care Corneliu Coposu mi l-a încredintat. Din păcate, exact atunci când trebuia să se prezinte singur în alegeri, în 2000, a rămas încremenit în proiectul unui CDR care nu mai exista. În ciuda sfaturilor mele, a încropit o coalitie cu câteva partidulete fantomatice, ceea ce i-a ridicat baremul de la 5 la 8% si a privat PNTCD-ul de o prezentă parlamentară pe care singur ar fi obtinut-o. Dacă tot vorbim de trădarea PNTCD, apoi aceasta s-a datorat sciziunilor provocate de cei doi fosti prim-ministri ai PNTCD, Victor Ciorbea si Radu Vasile, imediat după ce acestia si-au pierdut postul de prim-ministru. Victor Ciorbea a fost si primul care a aruncat cu piatra, prin acuzatii grave si nefondate, pentru ca apoi să preseze pentru o aliantă în locul unei reveniri oneste în partidul care îl promovase. Radu Vasile, după ce a rupt o parte importantă din PNTCD, a părăsit fără jenă noul partid creat chiar de el pentru a esua pe listele PD-ului, exact în bratele celui mai violent atacator al PNTCD în coalitia guvernamentală, Traian Băsescu. În anii 2001-2004, în toiul sciziunilor, luptelor interne si excluderilor reciproce, combatantii din ruinele PNTCD au descoperit si un vinovat pentru propria lor neputintă: abandonarea lor de către fostul presedinte al CDR, pe care l-au săpat cum au putut. Dacă regret ceva cu adevărat, este tristetea din ultimii ani ai regretatului Ion Diaconescu, pentru care acest partid a fost idealul unei vieti de luptă, speranta pentru care a suferit si căminul la care a visat să se întoarcă si în care să trăiască până în ultima clipă.

A rămas mai putin de un an până la alegerile locale si parlamentare. Constituirea Uniunii Social Liberale reprezintă o solutie viabilă pentru problemele momentului?

Este o solutie pentru ceea ce este pregătită să dea si să primească România acum. Si nu numai acum. Cu exceptia alegerilor din 1996, societatea românească pare condamnată să aleagă răul cel mic. Dacă, Doamne-fereste, nu va fi gata să aleagă chiar răul cel mare. Pentru mine, care timp de 21 de ani am slujit fără niciun compromis un ideal politic si moral, un hibrid ideologic cum este USL îmi creează o retinere justificată. Dar înteleg perfect utilitatea sa, în care atractia pe care liberalismul - cât de cât autentic - si-o mentine în zona elevată a electoratului românesc se completează cu forta organizatorică si financiară a PSD. PSD vine cu sanse mai mari în alegerile locale si PNL, în cele parlamentare. Faptul că împreună pot genera un procent bun în sondajele de opinie preelectorale va juca un rol în orientarea nehotărâtilor. Si, până la urmă, orice schimbare este oportună când mai distruge ceva din structurile de interese de tip mafiot care au pus stăpânire pe România de azi.

Ca unul care a sustinut - si eu cred că pe bună dreptate - existenta celor 15.000 de specialisti, aveti un mesaj pentru oamenii capabili, descurajati de impostori?
Mă bucur că acceptati existenta celor 15.000 de specialisti, pentru că acestia, mai buni sau mai răi, chiar au existat: de la administratia centrală până la administratia comunală si, după părerea mea, au dovedit, în ciuda tuturor comentariilor răutăcioase sau prostesti, că a putut fi creată - chiar si partial - o alternativă la activistii PCR si la colaboratorii fostei Securităti. Si dacă această alternativă a fost posibilă în timpul administratiei Constantinescu, înseamnă că există oricând un rezervor de reîmprospătare a unei administratii incompetente si corupte, cu oameni cu certă valoare profesională si morală. Mesajul meu pentru oamenii capabili, descurajati de impostori, este să nu cedeze, să lupte pentru propria lor afirmare profesională, fără a face compromisuri morale. Timpul lor va veni. Dacă unii dintre noi am reusit acest lucru, venind din crunta dictatură comunistă, nu văd de ce ei nu ar reusi.
World Justice Project
Asa cum se poate vedea pe internet, în 2011 ati fost ales în conducerea unor prestigioase asociatii si institutii internationale, printre care presedintele Academiei de Diplomatie Culturală din Berlin, membru în Board of Trustees al Academiei Mondiale de Arte si Stiinte, director al World Justice Project, cea mai importantă structură mondială de promovare a statului de drept. Care sunt obiectivele promovate de aceste organisme internationale?

Aceste asociatii sunt în acelasi timp grupuri de reflectie, dar si de actiune practică, si aici as adăuga si activitatea în Bordul international al Habitat for Humanity, una din cele mai mari organizatii umanitare din lume. Scopul acestor organizatii îl constituie identificarea liniilor principale de evolutie a umanitătii în secolul XXI, edificarea societătii cunoasterii, studierea impactului noilor tehnologii asupra naturii si vietii, precum si promovarea unor modele noi de relatii si dialog între state, comunităti umane si indivizi în lumea globalizată a viitorului. Cred că prezenta mea acolo permite afirmarea României si a valorilor ei spirituale.

Sunteti putin vizibil pe scena publică, as zice, absent în planul exprimării opiniilor politice. Există motive care vă retin să redeveniti o voce autoritară si îndreptătită în spatiul politic românesc?

Există, desigur, si alte motive decât timpul pe care îl dedic actiunilor academice si obstesti. Si ele tin de atitudinea de respingere sau dezinteres fată de valorile în care cred si pentru care am luptat nu numai din partea mediului politic, dar uneori si din partea celui civic. Asta nu m-a împiedicat să fondez Forumul Academic Român, ca o interfată între elitele românesti consacrate în centrele de excelentă europene si mondiale si mediul intelectual autohton, de unde poate porni o mult asteptată renastere a societătii românesti.

Domnule presedinte, vă multumesc foarte mult pentru acest interviu.

N.O.
Multumim doamnei Elena Chirită pentru colaborare.
Vor urma, in continuare, alte interviuri pregătite de doamna Elena Chirită .




Elena Chirită    1/10/2013


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian