Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Zilnic de la 2 la 4.

Domnu’ Suserea era mic de statură, îndesat si avea un tic nervos: când vorbea cu tine, își ridica umărul drept, spasmodic, la interval de câteva secunde. Vară, iarnă, purta o pălărie cu borul îngust, dintr-o stofă groasă, de un verde maroniu, si o umbrelă permanent închisă, care îl făcea să arate ca un vânător de o speță aparte, înarmat cu umbrelă in loc de puscă. Domnu’ Suserea era poet, membru in Uniunea Scriitorilor, deși nu unul prea activ, având publicată doar o carte de poezie într-o editură locală craioveană. De fapt nu cartea publicată îl calificase poet, ci faptul că toți vecinii îl chemau „Poetu”. Într-o zi tata, care venea întotdeauna cu vestile mari in bucătărie, unde mama părea întepenita intr-o pozitie unică, aplecată peste chiuvetă, spălând perpetuu aceeași farfurie, ne spune:
“Mi-a zis Suserea azi că a primit un premiu important pentru o carte de poezii. Uite, mi-a dat si cartea, se numește <>. Ce dracu de titlu e ăsta? Nu are nici un sens!” zice tata si apoi deschide cartea la prima pagina. „Ia uite, mi-a dat-o cu autograf!”, se laudă, după care citeste mamei dedicatia banală, si conchide cu aer de cunoscător: „Am răsfoit un pic cartea, si poeziile lui nu au nici o noimă. Eu nu am înțeles nimic. Ia ascultați aici una, se numeste Visare de Sine”, zice si începe să recite fără dicție din cartea deschisă.
Cu viata staționată în ecluză,
Un căpitan al gândului
Pe marea zbuciumată-a acțiunii
Cu ochiul in ochiul furtunii ,
Întunecat de umbra vântului
Să vie, nelinistit
De liniștea-i adâncă si de pasu-i moale,
Înnebunit de lipsa-i de ecou,
Mult ignorat, un pic iubit,
Un om obișnuit,
Speriat de trenul vietii
Zburând pe firavele-i șine
Cu scrâșnet de roti ascutit
Incapabil sa mă rup de mine,
Complet amortit
In visare de sine

“Ce dracului înseamnă viața staționată în ecluză? Cred că au greșit ăia de la tipar. Mie asta mi-a plăcut, sună bine, desi nu prea înțeleg ce vrea să spună… Se numeste Sfat Părintesc.”
Mergi cu ceilalti in cadentă,
Călăreste armăsarul locului comun,
Asteaptă, fericirea vine in secventă,
Si nu uita să fugi de controversă,
Să nu fii rău, să nu fii bun

„Zicea ca a luat un premiu de creatie pentru cartea asta, i-l dau sâmbătă la Casa Sindicatelor în cadru festiv. S-a zbătut si a reusit să găsească recunoastere, futu-l în cur pe mă-sa!” Pentru tata admiratia față de realizările altuia se materializa de obicei într-o înjurătura centrata pe idea de sex cu mama subiectului, care vroia sa transmită un mesaj combinat între “ia uite ce s-a descurcat ăsta, e dat dracului” si “unii sunt făcuți să se descurce, iar altii, ca noi, stau si suflă in dudă.” Si din cauza ultimei conotatii, fraza care urma, de îndată ce mă vedea in preajma lui era: “Bă, tu să nu fii prost, ca noi, învață si fa-te doctor!” “Da,” ziceam repede, ca să-i fac pe plac si sa scap de o discutie amplă privind avantajele profesiei de medic, pentru că nici prin cap nu îmi trecea să fiu doctor. Abia ieșisem din perioada când majoritatea băieților vor să se facă șoferi când cresc mari, începusem să citesc “Contele de Monte Cristo” si “Muschetarii Regelui” si as fi vrut să ajung mai degrabă un scriitor celebru, să se dea femeile in vânt după mine si să am bani, adică nu bani, gresesc, nu m-am gândit niciodată la bani, ci mai degrabă la faimă (si în mintea mea faima venea cu banii.) Adică să întru într-un restaurant si să întoarcă toata lumea capul după mine: Ia uite, asta e scriitorul ăla faimos. Da, da,se zice că se așează întotdeauna la aceeasi masă! Masa aia din colț, o țin special pentru el. Iar câțiva mai cu tupeu să se apropie de mine si să mă salute cu căldură: Să trăiți, domnu’ scriitor! Scrieți niste romane minunate! Puteți să îmi dați si mie un autograf, să îl duc acasă fetei mele, care este înnebunită după dumneavoastră! La vremea aia, nu puteam să îmi închipui femeile care să se dea în vânt după mine altfel decât de vârsta mea si aproape toate copii ale celor câteva fete frumoase din clasă, de care eram îndrăgostit lulea si sufeream în tăcere că mă ignorau.
De la prea mult privit la televizor, când mă gândeam la scriitori faimosi, îmi imaginam numai indivizi cu pulovere largi, de lână, pe care îi intervieva Tudor Vornicu la emisiunea lui, „La sfârsit de săptămână”, în după-amiezile lungi de duminică, bărbati bine, cu ochelari si barbă, care foloseau cuvinte normale, dar combinate in fraze sunau foarte academic. Ca si întrebările lui Tudor Vornicu, numai ca ăsta avea tehnica lui: vorbea rar, ca si cum gândea mult si adânc înainte de a veni cu o idee, apăsa pe cuvinte când le rostea si ținea microfonul aproape de gură, într-un anume fel, ca pe un pahar de băutură fină din care se pregătea să soarbă un gât și apoi să îi analizeze pe îndelete gustul. Iar conversația plutea ușor, ca între doi prieteni care se întâlnesc la un pahar de vin ca să se mai întrebe unul pe altul de viață. Niciodată nu mă gândeam că si Suserea era scriitor. Poate din cauză ca el era președintele asociatei de locatari bloc 156 apartamente, “Lumea Copiilor”, unde locuiam cu familia, la scara 8, apartamentul 7. Unde toata lumea ii zicea “Poetu”, jumătate în băscălie, jumătate serios, asa cum oamenii din partea aia a țării făceau cu tot ce întâlneau în viață.
Adresa oficială a blocului avea, ca toate adresele, doar numele si numărul străzii. Clădirea avusese la parter, pe vremuri, un magazin mare de jucării si haine pentru copii, cu o firmă de neoane uriașa cocotata pe acoperișul in panta al blocului si pe care se lăfăia in litere mari, colorate în rosu si alb, numele “Lumea Copiilor.” Pe vremea aia, era singura firmă cu neoane din oras, la televizor rulau numai filme si show-uri americane, iar combinatia unică de lumină si showbiz mă făcea să visez continuu la Los Angeles, la New York, la vastitatea Americii si să îmi promit în barbă: când cresc mare si plec de-acasă, vreau să ajung in America. Dar ca să reușesc asta, trebuia să fiu mai întâi un scriitor celebru si apoi să mă preia americanii si să continui să fiu celebru si la ei. În ciuda numelui sonor si luminos (la propriu!), blocul nostru nu era deloc o lume a copiilor. Asociatia de locatari sub conducerea lui Poetu, secondat de șoferul Ștefan si de colonelul de militie Iuga, pensionat de câtiva ani buni dar tot “colonel până la moarte” (cum zicea tata), impusese un set de legi draconice si regulamente de ordine pe măsură. In primul rând copii nu aveau voie să intre in casele scărilor. Blocul nostru era o clădire veche, cu aspect de citadelă stalinistă. Apartamentele erau minuscule si aveau două camere decomandate care, la o consideratie mai adâncă erau de fapt o cameră mai lungă sugușată la mijloc. Una dintre încăperi, căreia îi ziceam „camera de la baie” pentru că era lângă baie, era asa de mica încât dacă puneai în ea o bibliotecă minusculă si un pat, abia aveai loc să te strecori până la geam, ca să îl deschizi. Iar daca mai puneai și o masă (fără scaune, bineînțeles), trebuia să te urci in pat si să păsesti prin el ca să ajungi la fereastră. Bucătăria era un pic mai mare decât doua cabine de telefoane publice puse una după alta, iar baia era cât o bucătărie și jumătate, sau echivalentul a trei cabine de telefoane publice. Aceeași scenă părea sa se repete zilnic cu precizie de ceasornic in bucătărie: mama înghesuită într-un colț, spălând vasele si risipind îngrozitor de multă apă în proces (da’ mai dă-i dracului,doamne iartă-mă, mamă, că toata lumea consumă apa, si tot atâta plătim la întreținere!), tata stand înghesuit intre ușă și masă pe singurul scaun vacant din bucătărie (pe celălalt tronând constant un sac de cartofi înfloriti de la căldura permanentă iradiata de la aragaz), iar intr-un colț aragazul, cu tabla vopsită in alb si flăcările celor două ochiuri arzând permanent (mama repetând argumentul apei când venea vorba de consumul gazului.)
Pentru copii, partea fascinantă a zilei erau explorările aventuroase din casele scărilor. Blocul avea patru etaje si opt intrări. Casele scărilor erau largi, si aveau un spatiu mare dedesubtul primului set de trepte în care intrau betivii noaptea ca să urineze, căinii vagabonzi ca să se aciuiască de vreme rea si copiii să se joace de-a vați ascunselea, său “pitulusul” cum ii spuneam in partea aia a țării. Poate din cauza mirosului greu de urina sau a fricii să nu se adune și mai multă mizerie intr-un loc pe care femeia de serviciu refuza scandalizată sa îl curete, invocând motive care păreau imposibil de contestat („Eu nu sunt plătită sa curăț c… vostru de sub scări, mă duc la partid să mă plâng”), comitetul asociatiei de locatari luase decizia să interzică accesul copiilor in casele scărilor si erau deciși să o impună cu orice pret. Cine era prins rătăcind pe sub vreo scară, era luat strașnic de urechi si dus acasă la părinți. Părinții nu se supărau niciodată văzându-și copii cu urechile rosii, disciplinati amarnic de Poetu sau de soferu’ Ștefan, ba le mai trăgeau si ei o palma grea peste obrajii muiati de lacrimi. Ce-ai căutat acolo, mă copilule? Nu ti-am spus să nu intri in casa scărilor? Multumim domnu’ Suserea! Pe vremea aia nu prea mă omoram să înteleg de ce scara noastră cu numărul 8 era cea mai mizerabilă din toate si presupuneam că fiind ultima din coada numărătorii explica totul. Scara 4 unde locuia Poetu arăta cel mai bine. Si scara 5 era permanent curată si cu flori sădite frumos, regulat, în rondul din față: acolo locuia domnu’ Moraru, care fusese plutonier la securitate, dar îl fortaseră să se pensioneze după ce fiu-său, Gelu, chitarist intr-o formație de muzică locală (o bandă, cum îi zicea mama), se încurcase cu o suedeză si “fugise” in Suedia, cu acte în regulă. Domnu’ Moraru si colonelul Iuga se detestau reciproc, fiecare convins că instituția pentru care lucrase era mai brează ca a celuilalt.
“Ai văzut ce flori frumoase au pus la scara 5? E securistu’ ala de Moraru acolo, are încă putere, futu-l in cur pe mă-sa!“, decidea tata.
“Nu e Moraru, e Morărita, omule, m-am întâlnit cu ea când cumpăra flori din piata! Le-au plantat din banii lor,” zicea mama împăciuitoare, iar tata nu mai continua, pentru ca evidența era împotriva lui si nu îi plăcea să piardă,mai ales la mama.
Erau de fapt trei blocuri la “Lumea Copiilor” care erau aranjate in forma unui “U”, în jurul unei curti interioare mari, de-a lungul căreia șerpuia o stradela îngustă pe care nu avea voie nimeni să parcheze masina, conform hotărârii comitetului asociatei de locatari. Legea era atât de drastică încât dacă aveai vreun oaspete la masă care uita să mai plece și stătea cinci, șase ore in vizită, șansele erau foarte mari să îsi găsească cauciucurile masinii întepate. Toata lumea era sigură ca șoferul Ștefan era călăul automobilelor parcate neregulamentar, ca si cum simplul fapt ca trăiau și el si familia din condusul unui camion de marfă îl făcea pe el singurul capabil să bage lama cutitului in cauciucurile altora. În mijlocul curtii se întindea, într-o structură de stea, un rond mare, circular, împărțit ca în niste felii de pizza despărtite de alei interioare. În fiecare primăvara locatarii blocului ieșeau la îngrijitul rondurilor, la „muncă patriotic㔠(deși nu-mi părea nimic patriotic în îngrijitul unei curti interioare), sub conducerea asociatiei de locatari si a președintelui ei, Poetu. Oamenii deveneau atât de angajati în activitatea asta încât as fi putut să pariez că rondul ăla mare, circular, era partea cea mai curată si îngrijita din tot orașul. Din martie până în toamnă târziu, locul era constant patrulat si inspectat de Poetu, care trebuia să fie sigur ca regulile erau respectate si nici o infractiune nu rămânea nepedepsită. În primul rând nici o persoana străina de bloc nu avea voie să folosească băncile de lemn, terminate cu bare metalice circulare la fiecare cap, care erau distribuite la intervale egale pe aleile despărtitoare. Când vreun trecător îndrăznea să se așeze pe vreo bancă ca sa îsi mai tragă sufletul după atâta mers prin oraș, Poetu se așeza imediat in fata lui, agitându-si umbrela si punându-i in vedere in cuvinte simple, dar hotărâte, că venise timpul pentru el ca să plece. Într-o după amiază când venisem de la școală mai devreme si eram acasă, am auzit gălăgie afară, un schimb de replici scurte si dure, cu glasuri răstite de bărbați, apre, gâjâite, mânioase. Curios si eu si mama, am deschis fereastra sa aflăm de unde venea zarva. Afara era Suserea cu un individ tânăr, cam la vreo douăzeci si cinci de ani, îmbrăcat in blugi si geacă, care, depărtându-se la pas linistit, se mai întorcea o dată înspre poet, strigându-i:
“Da mai dă-te dracului de boșorog senil, ce, e banca lu’ mă-ta?”
“Ptiu, nu ti-ar fi rusine, boule! Măgar nenorocit, chem militia, barbarule!” se repezise Suserea la el, amenintându-l cu umbrela, dar îsi schimbase părerea în ultima clipă, se oprise brusc, la numai câțiva pasi de infractor. Tânărul nu păruse deloc speriat de fandarea lui bizară, de spadasin cu umbrelă.
„Ia uite la el,bă. Ce, bă, vrei sa mă ataci? Îti fac umbrela aia guler, bă nea piftie! Hai sictir la cimitir!” si zicând așa făcuse un pas iute spre Suserea, ca si cum se pregătise sa îl atace. La care Suserea se dăduse repede înapoi, așa de repede incit pălăria îi sărise de pe cap, deși umbrela o tinuse ferm in mână. Numai gura nu si-o putuse ține:
„Mars de-aici, javră ordinară! Golanule! Pun militia pe urmele tale, bă! Îl chem pe colonelul Iuga!
„Te bag in p… mă-tii cu colonelul tău cu tot!” auzisem glasul tânărului topindu-se după colț.

*

Rondul ala mare din mijloc era ca un sanctuar venerat si strașnic păzit. Șansa la nemurire a adultilor de la „Lumea Copiilor”. Nimeni nu avea voie să calce în interiorul lui, iar dacă vreun copil greșea si păsea pe iarbă, peste bordura strâmbă, dată cu var, era instantaneu localizat și apoi fugărit de Poetu, care îsi agita umbrela ca o sulită pe câmpul de bătălie. Între ora 2 si 4 in fiecare zi, toti copii trebuiau să se retragă in case, liniștea era forțată de umbra amenințătoare a poliției secrete a blocului, și numai adultii care locuiau in curte aveau voie să stea pe bănci, cu conditia sa nu vorbească tare. Cu câteva minute înainte de ora 2 vedeai mamele deschizând ferestrele largi ale apartamentelor si strigând cu disperarea fricii de represiune: “Ninu, vino draga in casă! Ninuuu!”
“Mai stauuu, maaami!” încerca Ninu sa tragă de timp, văicărindu-se.
“Dacă nu vii imediat in casă, cobor la tine si te iau de păr!”, ameninta mama cu glas ascutit, după care Ninu o lua agale spre casă, îmbufnat și cu pas nesigur,prins în ghearele unei revolte înăbusite.
De multe ori, mamele ieșeau in papuci si capoate ușoare, așa cum le prinsese momentul, ca să ii aducă pe recalcitranti in casă. Toata lumea știa ca Poetu stă la pândă cu ceasul în mână, si nimeni nu vroia sa se pună rău cu el.
Ca să fie clar pentru toată lumea (si nimic nu e mai clar decât când e scris pe hârtie, pentru ca atunci sună oficial), comitetul asociatiei comandase la o tipografie si pusese la fiecare casă a scărilor un set de plăcuțe de tablă, pe care scria cu litere de-o șchioapă:

A se păstra liniștea în curte.
Zilnic de la 2 la 4.
Comitetul Asociatiei de Locatari,
Bloc de Locuinte „Lumea Copiilor”

De cum văzusem plăcuțele agățate pe casele scărilor, mi se păruse că ceva era în neregulă cu formularea: pentru mine „de la - până la” ținea mai mult de puncte geografice, ca atunci când ziceai “am luat autobuzul de la gară pana la Craiovița”, dar când te refereai la timp suna mai corect „zilnic intre orele 2 si 4.” Dar pentru ca domnu’ Suserea era scriitor, si poet pe deasupra, nu avusesem curajul sa mă îndoiesc, cel puțin cu glas tare, și să initiez o discutie. La reținerea mea contribuise si faptul că dintre vecini nu prea aveam cu cine sa discut nelămurirea mea.
In ciuda regulamentului, acum scris pe toate gardurile, Poetu si comitetul asociatiei nu păreau să fie tot atât de vigilenti la ce se întâmpla pe băncile aliniate de-a lungul zidurilor blocului, dar acolo era datoria locatarilor de la etajul unu sa stea la pândă. Copiii care încercau să se refugieze pe băncile sprijinite de ziduri între orele 2 si 4 erau luati la goană de de-alde domnu’ Stanca , despre care știam ca era violonist la filarmonică (asta fiind si motivul pentru care toata suflarea blocului îl chema „Violonistu”), avea o nevasta urâtă si se lăuda la toti că doctorul îi recomandase să bea in fiecare zi un pahar de tuică, la ora 10 dimineata, ca sa ii scadă colesterolul. Violonistu, care mergea la lucru numai seara si numai de două ori pe săptămână, când erau concertele, era mai tot timpul acasă, si deschidea fereastra de îndată ce auzea glasuri de copii pe banca de la scara lui. Atunci striga cu glas gros, înăsprit de tuica terapeutică:
“Bă, ia plecati de-aici la voi acasă, mama voastră! Voi nu vedeti ca e trecut de două?” După ce auzeau amenințarea violonistului, copiii o rupeau la fugă, scandându-i numele, „Violonistu! Violonistu!’” si apoi râzând cu ras spart, de ghidusi. Când presiunea verbală nu functiona, erau alte metode de impus legea. La etajul unu al scării noastre stătea o familie de tigani, Olaru. Femeia era slabă ca un uluc de gard, cu o față coltoasă si ochi haini si galbeni, de vultur: își pierduse bărbatul cu câțiva ani buni in urma, făcuse ciroză de la prea multa băutură, si rămăsese cu fiu-său, Fănuță, care era un golan notoriu si se lua în piept cu autoritățile de câte ori avea ocazia. Una dintre faptele lui notorii fusese să se refugieze pe cupola liceului când un profesor îl luase mai tare când îl prinsese copiind la teza de matematică si-i pusese nota doi in catalog. Directorul însuși a trebuit să se urce pe cupolă, prin podul clădirii si să vorbească cu el, să îl convingă să se dea jos, promitându-i ca nu îl pedepsește dacă acceptă. În procesul negocierii terminate cu succes, directorul îsi luxase piciorul. Odată ce îl văzuse jos, îi dăduse două palme zdravene însoțite de o lună de suspendare si l-ar fi dat si afară din școală, daca ar fi putut, mai ales având in vedere că umblase o săptămână întreagă cu piciorul bolnav acoperit numai de un ciorap, nemaiîncăpându-i în pantof, umflat ca un butuc din cauza țiganului ăluia nenorocit. Olărița, cum îi zicea mama (mama avea talentul de a feminiza instantaneu orice nume de familie care ii cădea in mâini: Popeasca, Dumitreasca, Morărita, cu rezultatul imediat că unele din nume ajungeau să sune atroce: Busuloaia, Suseroaia), nu suporta doua lucruri: oamenii tineri si oamenii care se iubesc. Iar când combinatia firească între cele două ajungea sa se întâmple chiar pe banca de sub fereastra ei, își pierdea total cumpătul si actiona ca un angajat al poliției moravurilor. Ca atunci când a vărsat o căldare de apă rece peste doi tineri care se giugiuleau si ei pe banca scării 8, tăcuți dar plini de pasiune, si asta după ora patru. După a ce a strigat mânioasă la ei să se care, și i-a amenintat ca dacă nu o fac or sa regrete, nu a mai considerat altă solutie decât să deșerte peste ei o căldare plina ochi cu apă si să ii ude leoarcă. Ăia au plecat înjurând, cu pasiunea răcita un pic, dar nu stinsă.

*

Eram in primele clase de liceu când am început să joc șah, zilnic. În parcul din fața Teatrului Național care era adiacent blocului nostru, se adunau pensionarii de prin toată zona centrală a orașului, ca sa discute politică, fotbal, si să joace șah si table de dimineata până seara târziu. Unul dintre cei mai acerbi șahiști era domnu’ Vasilescu, un colonel de armată proaspăt pensionat. Domnu’ colonel arbora constant un râs larg, care descoperea un dinte de aur sclipind in lumină cu licărul unui giuvaer aruncat în fundul unui puț întunecat, adânc. Domnu’ Vasilescu era considerat campionul imbatabil al “parcului de la teatru” aplicând o tactică pe care o învățase in anii de armată: în timp ce juca, vorbea constant, ca să distragă atentia competitorului cu o ciorovăială care nu avea alt rost decât sa enerveze: “Ce domn’le, crezi matale că iese ceva din mutarea aia? E bine că ai încredere în dumneata!” său “Hait, zău că m-ai speriat, dragule! Esti agresiv, dom’ sef, esti agresiv! Îmi place de dumneata.” Competitorii îsi pierdeau repede răbdarea cu atâta vorbărie fără sens si ar fi reactionat urât, dacă nu i-ar fi descumpănit râsul larg si dintele de aur. Iar domnu’ colonel îsi vedea de planul lui, îi prindea cu regele descoperit si deodată îl auzeai anuntând, cu glas deopotrivă triumfător si obraznic: “Șah si mat, domnu’ sef!” Nu am câștigat niciodată la colonelul Vasilescu, deși am tot încercat. Ajunsesem să aud de câteva ori pe zi „șah si mat, domnu’ sef!” si asta mă agasa la maximum. Câștigam în schimb la colegii de clasă, pe care îi aduceam în parc uneori, după scoală. Într-o zi era prea aglomerat în parcul teatrului si mi-a venit idea sa îl duc pe Marius, colegul meu de banca, în curtea blocului, să jucăm acolo o partidă de șah. Băncile din rondul circular erau libere la ora 1 când ne-am întors de la scoală, era o zi frumoasă de primăvara si in jur totul era plăcut: iarba, florile, cerul. Când s-a făcut ora două si s-a dat stingerea oficială de după amiază, partida era încă în toi si nu m-am uitat la ceas. Nici nu am crezut ca era important: stăteam tăcuți pe banca noastră, aplecati deasupra tablei de șah, gândind la următoarea mutare. Nu mi-am data seama când Poetu s-a înfiintat in fata noastră, cu mers ușor de felină, si a început să vorbească, miscând umbrela amenințător în timp ce ne certa.
“Te prefaci că n-auzi? Vorbesc cu tine, elevule!”
“Oh, buna ziua, domnu’ Poe… adică Suserea… Nu v-am văzut,” m-am scuzat repede.
“Bă, voi nu știti care e regula? De la ora 2 la 4 tot tineretul părăseste parcul. E perioada zilnică de liniște. Hai, strânge piesele si duceti-va acasă!”
“Domnu’ Suserea, suntem aproape de final cu partida. Nu facem gălăgie, suntem numai eu cu colegul meu,vă rugăm să ne lăsați să terminăm!”
“Ba, tu n-auzi ce am zis? Strânge imediat piesele si plecati. Unde-i lege nu-i tocmeală,” iar când a terminat de zis asta si-a adus umbrela in față, cu vârful in directia tablei de șah. Atunci m-am înfuriat, si în furie am schimbat persoana de adresare:
“Domn’le, nu întelegi ca ăsta e șah si e liniștit? E sportul minții! Nu facem zgomot! Ce e așa de greu de înțeles?”
In momentul ala, cu o mișcare rapidă, neasteptată, Poetu a măturat cu umbrela toate piesele de șah, împrăstiindu-le pe caldarâm. Strigând: ”Golanule! Te tocmești cu mine? Mă iei la misto că nu stiu ce e sahul? Mars acasă!”
Mi-am pierdut cumpătul. As fi fost in stare sa îl lovesc in momentul ăla, dar m-am abtinut in ultima clipă. Doar i-am strigat, cu glas dogit de furie si emotie: “Ești un vandal, Poetu!”
Remarca mea lătrată a părut că îl scoate complet din minti: “Vandal! Pe cine faci tu vandal, mă nenorocitule? Asa te învață pe tine la școală, sa insulti oamenii mai în vârsta decât tine? Mâine îl sun pe director, golanule! Îți văd si matricola pe mână: 901. Da,da! Mare noroc sa nu te dea afară, bă!”
Nu mai îmi păsa de ce făceam. Mă sculasem de pe bancă, și eram la câțiva pași de el când m-am întors si i-am zis: „Știi ceva, măi domnu’ poet? Nici măcar nu e corect ce scrie pe tabla aia cu liniștea in curte. Nu e corect să spui „de la 2 la 4.” Corect e „intre 2 si 4.” Si mai corect este „între orele 2 si 4”, dacă vrei să stii matale. Voi scriitorii si mai ales poeții ar trebui sa știti cel mai bine regulile limbii romane, dom’ Poetu!” Si apoi am luat-o la fugă, consolat cu ideea că nu voi mai recupera piesele de șah.
Mama a fost prima căreia i-am povestit ce s-a întâmplat si a început sa se văicărească: “Aoleo, maamă! Putea să cheme politia! O sa te pârască la școală acum, cine știe ce o sa pătești? Mai lasă-l si tu încolo de șah, că nu e bun.“
Tata s-a supărat, dar nu foarte tare: “Dar si tie ce ti-o fi venit sa îl faci vandal? Nu știi că e cam sărit de pe fix, futu-l in cur pe mă-sa? I-am despărtit pe el si pe Stefan săptămâna trecută, la ultima ședintă de asociatie, când a vrut sa îl sugrume șoferul… L-a făcut “analfabet” pe șofer, acolo, de fată cu toti. Are gura proastă, dar asa nu cred că e prost, dacă citești ce scrie” a conchis tata. După care a deschis cartea pe care i-o dăduse Suserea la o pagină căreia îi pusese semn. „Ia asculta ce zice ăsta in altă poezie. Se numește Durere Cosmică. Eu nu înțeleg nimic, poate întelegi tu, ia ascultㅔ

Când ești bolnavă,
Când nu ți-e bine
Tragi întreg universul peste tine
Ca pe o plapumă,
Inima ti-e înghițită de gaura neagră
A suferintei, a durerii,
Iar eu
Udat la piele de constelatiile amintirilor
Mă simt abandonat si singur
Si mi-e frig
Si mă întreb unde e dragostea ta?
Poate o stea in renastere
Pâlpâind în ritmul secundelor cosmice
În gaura neagră a suferinței, a durerii,
Când ești bolnavă,
Când nu ți-e bine

„O fi pomenind de nevastă-sa aici,” sare mama, „n-am mai văzut-o de cam multă vreme pe Suseroaia … O fi bolnavă, săraca.”
„N-a zis nimic de nevastă-sa când am vorbit cu el ultima oară,” clarifică tata, dar mama continuă un subiect in care pare a avea o grămadă de cunoștinte:
„Cum s-o întelege femeia aia cu nebunul ăsta de Suserea? Ea pare normala… O femeie cumsecade. Chiar ii plac copiii, dar n-a avut parte de nepoti până acum. Fiu-său e un pierde vară prin București, holtei necăpătuit. Trăiește cu femeile si le lasă. Nu pare a avea nici un gând de însurătoare” conchide mama, clătind farfuria cu apă rece și punând-o peste celelalte, în chiuvetă.
Iar eu mă omor cu o bucată de lemn, o cioplesc cu cutitul ca să înlocuiesc un nebun din jocul meu de șah. Am recuperat toate piesele după ce mi le-a aruncat Poetu pe jos, mai putin o piesă: un nebun de negru.


Oakville ON - Ian 2013




Anton Georgescu    1/8/2013


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian