2012 - 2013 : Dor de Nord America
Îi înteleg perfect pe românii din diaspora, cărora le este dor de tară. Deobicei ei mai au părinti si rude, mai o casă sau un cerc de prieteni.
Poate suna ciudat, dar mie mi se întâmplă invers.
Eu si sotia mea tocmai ne pregăteam să îi facem fiului nostru si sotiei sale o vizită la Toronto, pentru a sărbători ceasul fast în care cei doi au obtinut cetătenia canadiană. Si a intervenit brusc acel job pe care ei l-au obtinut taman la Silicon Valey, în San Francisco Bay Area.
Si s-a născut nepotul nostru, începând naveta noastră spre California. O complicată stare de fericire.
2012 a fost un an al asteptărilor unor clarificări de situatii, asa că momentan nouă, părinti si bunici, cetăteni români, ne este dor de noua patrie a copiilor nostri, cetăteni ai Canadei si USA. Am petrecut acest an într-o Românie în care nu mai avem pe nimeni apropiat, asteptând cu nervozitate pensia, votând mereu inutil, având certitudinea că anul viitor vom primi biletele de avion si vom vedea, la aterizare, turnul din Toronto sau TransAmerica Pyramid.
În acest an am dus o viată activă, mai ales noaptea, când ne conectăm cu americanii pe skype si nepotelul ne face un adevărat show. Am tinut cu strictete Ziua Canadei si a USA, arborând steguletele respective în fereastră (fabricate în China).
De Thaksgiving am crutat viata unui curcan, prea scump pentru buzunarul nostru. Mi-am reluat viata de redactor, ajutând-o voluntar pe o fostă colegă, care are o editură si m-am trezit scriind o carte despre California. I-am pus titlul „Hotel California” după celebra piesă pop-rock a formatiei Eagles. Desigur, cuprinde însemnări de călătorie, impresii din toată San Francisco Bay Area, documentate si presărate cu versuri. Sotia mea a plantat în glastre maci de California, plăpândele flori sfidând, de după ferestre, iarna în stil canadian care s-a instalat la Timisoara.
Anul acesta a însemnat si vizita norei noastre, care are mai multe rude în oras. Într-o seară, micul David-Robert, văzând-o pe ecranul laptopului, s-a bucurat, crezând că-i acasă. Apoi a privit prin încăpere si i-s spus, trist, fiului meu: „Nu-i mama”.
În ce mă priveste, m-au bucurat conservele de Pink Salmon Wild Alaska, după cum cel mic se va bucura de batoanele cu Eurocrem pe care le-am trimis peste Ocean.
Asadar, în 2012 am dus o viată într-o ambiantă americănească în Vestul României, după cum anul viitor, poate pe SFO chinezul de la ghiseu ne va întreba câte luni intentionăm să stăm, vom răspunde cu modestie că doar trei, la care el, spre a-si afisa generozitatea, va decide, SASE, primind multumirile noastre cu un zâmbet misterios.
Apoi, în ambianta continentului cu care ne-am obisnuit deja, ne vom târî bagajele spre ai nostri, care s-au obisnuit si ei să ne astepte cu masinile pe aeroport. Si pentru că timpul începe să fie tot mai zgârcit, mă voi grăbi să mai public o carte de memorii, sperând că nu va fi ultima…
|
Lucian Bureriu 12/21/2012 |
Contact: |
|
|
