Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Moartea umanismului ateu

Motto: „Sire, viitorul este al lui Dumnezeu” (Victor Hugo)

Introducere
În acest eseu voi face referire la umanismul înteles ca actiune în favoarea omului, ca un apărător al omului, ca antropodicea, lăsând deoparte umanismul înteles ca o conceptie a omului adică teodicea fiindcă nu face obiectul acestei lucrări. Numai astfel voi putea justifica titlul eseului fiindcă, din perspectiva prezentului, acest umanism care era la începuturile lui o actiune pentru om a dispărut, a murit, nu mai există, pe când umanismul ca o conceptie a omului (teodicea) există si acum si va continua să existe în istoria gândirii în general si în antropologia si filosofia religiei în particular. Umanismul ateu militant, asa cum a fost el conceput si sustinut de către cei care au militat în rândurile lui, adică o conceptie în apărarea hotărâtă a omului, antropodicea a dispărut nu pentru că astăzi ar fi dispărut ateii, ci pentru că acestia au încetat de mult să mai fie umanisti, de a apăra omul asa cum profeteau apostolii umanismului ateu.
Această idee nu intră în contradictie cu teza pe care o sustinea Henri de Lubac în cunoscuta sa carte „Drama umanismului ateu” fiindcă, dacă în vremea când acestui important teolog francez îi apărea cartea, în anul 1944, umanismul ateu trecea printr-o dramă, acum el este mort, este dispărut. „Nu este adevărat că omul, asa cum pare să se spună câteodată, n-ar putea organiza pământul fără Dumnezeu. Ceea ce e adevărat este că, fără Dumnezeu, nu poate, la urma urmei decât să-l organizeze împotriva omului. Umanismul exclusiv este un umanism inuman” spunea Henri de Lubac ca un repros adus celor patru filosofi, Feuerbach, Marx, Nietzsche si Comte, interlocutorii săi din carte, care credeau că Dumnezeul crestinismului – o doctrină care exaltă omul până la a-l face imaginea lui Dumnezeu – este antagonistă omului. Ei credeau că „credinta în Dumnezeu va dispărea pentru totdeauna” si că critica lor la adresa religiei si în special a crestinismului este o conditie pentru eliberarea individuală si socială a oamenilor înlăturând până si „problema care făcuse ca Dumnezeu să se nască în constiintă”. În ateismul acestor filosofi, cât si a multor altora, trebuie să recunoastem că există o pasiune umanistă si că s-ar ridica cu totii pentru a-i răspunde lui De Lubac.
În zilele noastre problema este însă alta. Astăzi nimeni nu se mai luptă cu Dumnezeu în favoarea omului sau, mai bine zis, astăzi pe nimeni nu mai interesează o luptă în favoarea omului. Ateii din sec. al XIX-lea nu credeau în Dumnezeu, însă credeau foarte mult în om. În ziua de azi, în schimb, nu se mai crede nici în Dumnezeu si nici în om, ci se poate vorbi de o indiferentă totală, de necredintă, nu numai că a dispărut credinta în Dumnezeu, ci a dispărut realitatea însăsi a credintei, faptul în sine de a crede. Sigur că se poate vorbi de alte credinte ca spiritismul, astrologia, etc., însă acestea îsi au locul mai degrabă în domeniul credulitătii decât al credintei.
Dacă înainte umanismul ateu credea si încerca să demonstreze cu toate fortele că Dumnezeu si omul sunt antagonici, astăzi s-a ajuns la antiteism si la un adevărat antiumanism sau, mai exact, dispărând umanismul ateu în necredinta actuală, a dispărut si pasiunea pentru om. Aceasta este ideea pe care vreau să o dezvolt în continuare, să arăt că umanismul care a existat si care a împins umanitatea noastră departe de Dumnezeu, transformând pământul într-un haos, umanismul ateu care l-a declarat mort pe Dumnezeu, acest umanism nu mai există, s-a autodistrus, însă, acolo unde nu mai există Dumnezeu, nu mai există nici omul fiindcă, fără o explicatie religioasă, nici măcar nu se poate sti ce este omul. Si, cum este greu de vorbit si de explicat un lucru care nu există, voi încerca să prezint ateismul de-a lungul istoriei, ideile si persoanele care au contribuit decisiv la aparitia umanismului ateu care au influentat destul de mult istoria umanitătii.

Ateismul de-a lungul istoriei
Ateismul poate fi considerat ca o doctrină care nu concepe existenta sau, mai degrabă, afirmă inexistenta oricărei divinităti sau fiinte supranaturale, contrară deismului, teismului sau panteismului care sustin această existentă sau a agnosticilor care consideră că nu se poate găsi un răspuns acestei probleme. Pe scurt, nu există nimic în Univers care să se asemene cu ceea ce crestinii numesc drept Dumnezeu. Trebuie totusi făcută distinctia între ateism, agnosticism si anticlericalism.
Chiar dacă ideile care sustin inexistenta unei divinităti au apărut încă înainte de Iisus Hristos, prima mentiune a cuvântului „ateism” (doctrina ateului) apare doar în sec. XVI în textul francezului François de Billon Le Fort inexpugnable de l’honneur du sexe féminin din anul 1555 făcând mai degrabă referire la necredinta poporului decât la unele idei filosofice. Cuvântul „ateu” apare de asemenea în sec. XVI la François Rabelais în Scrisoare lui Erasmus din anul 1532.
Cei doi termeni, „ateu” si „ateism”, erau foarte rar folositi în antichitate cu toate că apar primele idei împotriva divinitătilor; însă filosofii în cauză erau considerati sceptici, fiind acuzati mai degrabă de imoralitate decât de ateism. Acuzatia în sine nu făcea referire la scepticismul filosofilor fată de ideea unei fiinte supranaturale, a unei fiinte absolute, ci fată de credintele idolatrice fată de zeitătile antropomorfice care reproduceau toată mizeria umană a pasiunilor, amorului, geloziei, odiului. Chiar dacă majoritatea filosofilor antichitătii spuneau că zeii există, Diagora de Melos – considerat primul ateu, patru secole înainte de Iisus Hristos – si Theodore (de Cyrene) au negat deschis existenta zeilor, criticând foarte sever religia si misticismul, iar Democrit si Epicur, principalii reprezentanti ai scepticismului, se opun unei religii născută din sentimentul de abandonare, debilitate si dependentă a omului de fortele extraordinare ale naturii. Aceasta este ceea ce exprimă cunoscuta sentintă a lui Petronius: Primus in orbe Deos fecit timor. Democrit încearcă să explice lumea într-un mod materialist fără nicio referintă spirituală sau mistică: lumea este constituită din atomi care se combină prin hazard dând forme stabile care se reproduc fără interventia lui Dumnezeu. Epicur critică doctrinele religioase ale timpului său, mai ales ideea vietii după moarte si existenta fizică a zeitătilor. Poetul roman Lucretiu spune că, dacă există zei, acestia nu se preocupă de umanitate si sunt incapabili să influenteze lumea naturală, acesta fiind un motiv pentru care umanitatea nu are nevoie de nicio fiintă supranaturală. Semnificatia cuvântului ateu se schimba în Antichitate în functie de cine îl folosea. Primii crestini au fost numiti atei de către necrestini pentru faptul că au încetat să mai creadă în zeitătile romane. Nu se poate vorbi deci de ateism în societătile antice, iar filosofii considerati atei credeau probabil în divinitătile oraselor lor ca si în legendele si puterile care le-au fost acordate.
În perioada Evului Mediu manifestările atee sunt extrem de rare, practic dispar de pe scena culturală înaintea omniprezentei spiritului religios. Metafizica, religia si teologia erau materiile dominante. Există însă si câtiva istorici de orientare marxistă care au văzut pozitii materialiste si atee în nominalism si averoism însă aceste interpretări sunt exagerate si fortate, de altfel nu au avut vreo influentă în istorie. Pentru filosofii nominalisti francezi Jean de Mirecourt si Nicolas d´Autrecourt, cunoasterea umană este limitată la obiectele materiale, iar esenta unei fiinte divine nu poate fi cunoscută, intuitiv sau rational, prin intelectul uman. Odată cu Renasterea s-a ajuns la o expansiune a libertătii de gândire si a scepticismului.
Leonardo da Vinci spune că prin experiente se poate explica totul, opunând argumentele sale autoritătii bisericesti. Printre criticii importanti ai religiei si ai bisericii catolice din acea epocă se numără Machiaveli si Rabelais. Renastera si Reforma ne permit să asistăm la o resurectie a fervorii religioase, la proliferarea de noi ordine religioase, o devotiune populară în lumea catolică si la aparitia sectelor calviniste. Această epocă de rivalitate interconfesională deschide calea ratiunii filosofice.
Odată cu aparitia rationalismului modern , începând cu secolele XVII si XVIII, putem vorbi de numeroase polemici în jurul ateismului, ca cea provocată de P. Bayle la aparitia unei comete în anul 1680 – practic, o polemică între superstitie si ateism, sau polemica între Jacobi si Lessing referitoare la panteismul lui Spinoza, sau polemica între Fichte si Forberg în legătură cu conceptia idealistă a divinitătii.
Din dualismul lui Descartes, părintele filosofiei moderne, primul si ultimul mare filosof francez, cu cunoscuta sa distinctie metafizică între res cogitans si rex extensa, adică, între principiul rational al gândirii si principiul material si mecanicist, se nasc două tendinte filosofice diferite: pe o parte, rationalismul, iar pe de altă parte naturalismul. Descartes a scris cu multă grijă fiindcă niciodată nu s-a îndepărtat de catolicism, însă a lăsat să se înteleagă că misterele acestei religii trebuie să fie un lucru aparte când este vorba de cunostintele umane, fiindcă acestea se află pe deasupra de întelegerea omului si sunt doar patrimoniu al credintei. Cu toate acestea s-a fortat să demonstreze metafizic existenta lui Dumnezeu si a nemuririi sufletului. Dumnezeul lui Descartes era un Dumnezeu filosofic, nu unul al credintei, drept pentru care a fost urmărit sub acuzatia de ateism, acuzatie formulată de rectorul Universitătii din Utrecht.
Rationalismul a adoptat foarte repede în materie religioasă o pozitie deistă, o orientare filosofico-religioasă care recunostea existenta lui Dumnezeu numai ca o cauză primară, impersonală a lumii, negând ideea întruchipării lui Dumnezeu într-o persoană. Deistul crede în existenta unui Dumnezeu, sau a unei fiinte supreme, dar neagă religiile, bazându-si credinta numai pe lumina primită de la natură, trecută prin filtrul ratiunii. Deismul, fără a fi o atitudine religioasă, nu este totusi un ateism deoarece afirmă existenta unui Principiu Absolut si Transcendent, însă se diferentiază de teism, adică de religia revelată, prin faptul că respinge o revelatie istorică, o providentă a lui Dumnezeu si o conceptie despre Dumnezeu ca fiintă personală. Existenta lui Dumnezeu, sustin deistii, poate fi afirmată gândindu-se la ordinea si perfectiunea Universului. Credința în Dumnezeu este cea mai importantă pentru deisti, nu diferitele servicii religioase. Din acest motiv, ei nu cred în preoți, biserici și texte sacre. Concepția deistă, născută într-o epocă de mari bătălii religioase, susține că numai folosind rațiunea se poate pune capăt diferitelor controverse religioase, și ca atare, se poate ajunge la acea unitate religioasă pe care, mai ales iluminiștii, o interpretau ca fiind singura modalitate de a uni toate ființele umane într-o religie unică. Sintetizînd, deismul este o atitudine metafizică si nu religioasă bazată pe pura ratiune, în timp ce teismul este o atitudine religioasă care se bazează pe Revelatie, în Cuvântul pe care Dumnezeu îl adresează oamenilor, si presupune un act de credintă si o relatie între Dumnezeu si om. Deismul implică o ruptură între ratiune si credintă fiindcă existenta unei divinităti poate fi afirmată gândindu-ne la ordinea și perfecțiunea Universului. Această ruptură s-a profundizat cu opera critică a lui Kant până la punctul în care se crede că existenta lui Dumnezeu nu poate fi obiect de cunoastere exactă nici de demonstratie valabilă, ci apare doar ca un postulat si un desideratum al ratiunii practice si de la viata morală a omului. Deismul este adoptat de către intelectualii vremii si de către aproape toti filosofii din sec. XVIII din Franta si Anglia. Primul ateu cunoscut care a respins deismul prin faptul că nega existenta lui Dumnezeu a fost Jean Meslier, abate si filosof francez, urmat de către Baron d´Holbach la sfârsitul sec. XVIII, când exprimarea necredintei în Dumnezeu nu mai era o pozitie periculoasă. Revolutia franceză a făcut să ajungă ateismul în cercurile intelectuale si să intre în sfera publică. Multi revolutionari ai epocii au încercat decrestinarea Frantei promovând totodată deismul si ateismul.
Naturalismul s-a manifestat în empirismul englez (Hobbes si Locke) ca profund sceptic în materia religioasă. Sistemul filosofic al lui Tomas Hobbes, fiul unui pastor rural englez, este primul sistem închis de filosofie a experientei care, recunoscând metodele rationalismului continental, respinge interpretarea sa ideală si renuntă într-un mod radical la orice legatură cu valorile religioase sau transcendentale. Teoria senzualistă a lui John Locke în materie de cunostere nu vorbeste direct de negarea existentei lui Dumnezeu însă afirmă că doar realitatea sensibilă si materială este reprezentabilă si poate fi cunoscută, omul nestiind nimic de existenta lui Dumnezeu, ci doar de a sa proprie. Mai târziu senzualismul se transformă în pur materialism prin filosoful Lametrie si în ateism prin Baron d`Holbach, materialism si ateism în care omul nu este decât o masină, ca în cunoscuta lucrare „Omul masină” a lui Lametrie, publicată în Leiden în 1748. Omul este o operă a naturii, iar sufletul un cuvânt gol care nu corespunde niciunei realităti. „Să nu ne pierdem în infinit, nu suntem făcuti pentru a avea nici cea mai mică idee de el, adică ne este imposibil să ne întoarcem la originea lucrurilor” si desigur „ nu există nimic mai încolo de acest mare tot care este natura deci nu are niciun sens credinta în Dumnezeu”. Ateismul în varianta sa materialistă nu presupune doar a nu crede în Dumnezeu ci a nu crede pur si simplu sugerând că nu există un asemenea lucru, de a ignora si a nu considera sacre cuvintele si scrierile referitoare la fenomenele supranaturale si, astfel, prin extensie, a nu recunoaste existenta oricărei zeităti. Gândirea atee este fondul rationalismului.
Ateismul a îmbrăcat diverse forme de-a lungul istoriei în functie de răspunsul pe care l-a dat la întrebarea, credeti că există Dumnezeu?, evoluând de la ideea filosofului antic Protagoras (480/410), cinci secole înainte de Hristos, care spune că „omul este măsura tuturor lucrurilor” si ajungând până la Nietzsche care declara că „dumnezeu a murit” . Sigur că dintre toate aceste forme ale ateismului pe noi ne interesează ateismul filosofic prin care, odată cu Feuerbach -oamenii nu recunosc un dumnezeu deasupra lor decât ca să-l aibă ca un spatiu infinit unde pot extinde si răspândi individualitatea lor unică- s-a trecut la construirea unui umanism ateu în care omul i-a luat locul lui Dumnezeu, un umanism militant care în ziua de azi a dispărut, nu mai există, este mort. Marx, Nietzsche si Freud sunt urmasii directi ai lui Feuerbach care este punctul de plecare pentru drumul pe care omul îl va parcurge pentru a se libera de prezenta alienantă a lui Dumnezeu, un Feuerbach care a sădit sământa din care s-a născut necredinta care la urma urmei nu mai este nici măcar umanism. Dacă ateismul lui Feuerbach, un ateism pozitiv, contine o oarecare doză de ambiguitate afirmând într-un prim moment că în religie, mai exact în crestinism, omul se dezumanizează, se îndepărtează de esenta sa, mai târziu va descoperi, mai ales în protestantism, o afirmatie a omului care se ascunde sub un învelis teologic, ateismul lui Nietzsche este ateism negativ, critic cu religia în general si mai ales cu crestinismul, în care unica formă de eliberare umană este distrugerea credintei si implicit a lui Dumnezeu.
Poate dintre toti filosofii, nu fac referire la filosofii crestini, cel care apărat cu cea mai mare înversunare existenta lui Dumnezeu a fost Hegel, acordul între ratiune si credintă, între filosofie si crestinism. Dar, Dumnezeul lui Hegel este un element filosofic, nu este transcendental, este un Dumnezeu care intră în capul unui filosof pentru a întregi un sistem filosofic, de altfel Hegel ajunge să afirme că „fără această lume Dumnezeu nu este Dumnezeu”.
Curentul care a avut cel mai mare efect de decrestinare a lumii prin influentele filosofice ulterioare, dacă ar fi să lăsăm la o parte Renasterea, a fost luteranismul si aparitia protenstatismului. Încercarea de a elimina în aspectul religios, mai întâi de tip agnostic, iar mai târziu ca si critică, a tot ce depăseste omul, a tot ceea ce omul nu este cauză, chiar dacă pare contradictoriu, îsi are originea în Luther. Umanizarea lui Dumnezeu, adică de a recupera pentru om tot ceea ce omul s-a deposedat pentru a i le atribui lui Dumnezeu se putea face în diverse moduri în viziunea lui Feuerbach însă modul religios si practic al acestei umanizări a fost protestantismul care nu se mai interesează de Dumnezeu în el însusi, nu este speculativă si contemplativă, practic nu este teologie ci antropologie religioasă. Hegel spune despre Luther că este adevăratul promotor al adevăratei libertătii, iar Marx considera reforma protestantă ca o fază, incompletă si insuficientă, de la Revolutia totală. Ce a făcut Luther? Mai întâi a operat o subiectivare religioasă: adevărul obiectiv al revelatie despre Dumnezeu, si chiar despre Iisus Hristos, a fost redus la semnicatia pentru om. „Ceea ce este Iisus Hristos în el însusi - ar spune Luther - îl interesează pe el; pe mine mă interesează doar că el este salvarea mea”. Aici apare inversarea religioasă care duce direct la a-l considera pe Dumnezeu în functie de om, în loc să-l considere pe om în functie, dependentă, de Dumnezeu. Această teorie unită la teza luterană a naturii total păcătoase a omului datorită păcatului universal duce la o completă ruptură între credintă si ratiune. Exagerarea transcendentei divine îl încătusează pe om într-un cerc de subiectivitate, iar negarea libertătii (o altă consecintă a păcatului original) elimină în fond ideea de păcat, adică, dacă totul este păcat, în realitate se poate spune că nimic nu este păcat.
În al doilea rând, ca o consecintă a celor spuse mai înainte, tot ce este supranatural este implacabil negat: sacramentele sunt considerate simple manifestări ale unei credinte fictive, conventionale, adevărul revelatiei redus la semnificatia de răscumpărare a omului trecând prin arbitrariul liberului examen a Scrierilor sfinte, negarea autoritătii exterioare etc. Luther a avut o influentă decisivă în scrierile filosofice ulterioare, multi dintre filosofii moderni find protestanti (Kant, Fichte, Hegel, Feuerbach si chiar Engels înainte de a ajunge la ateism), acestia studiind teologia protestantă. Odată ce a fost acceptată completa separare între credintă si ratiune s-a deschis drumul pentru conceperea unei filosofii care să conceapă adevărul ca fruct al unei activităti rationale (rationalismul) si o religiozitate fideistă fără apărare la atacurile ratinii speculative.
Ludwig Feuerbach
După cum spunea Friedrich Hegel, filosofia lui reprezenta finalul istoriei, însă istoria nu s-a oprit la moartea filosofului în anul 1831. Relatia omului cu religia si politica în sistemul de gândire a lui Hegel era de o formă ambiguă, într-o tensiune care punea în criză chiar sistemul însusi. Din această criză a apărut scoala hegeliană cu diviziunile ei de dreapta, centru si stânga. Aceste linii diferite le semnala Fridrich David Strauss, istoricul originilor crestinismului, la publicarea în 1835 a „Vietii lui Iisus”, si se diferentiau între ele după opiniile asupra istoricitătii Evangheliilor.
Feuerbach împreună cu Strauss fac parte din stânga hegeliană radicală, directie de partea căreia se vor situa Marx si Engels, un curent care se caracteriza printr-o opozitie la protestantism si la statul prusac. Elementul cel mai semnificativ si constant al filosofiei lui Feuerbach este negarea lui Dumnezeu. Înainte însă de a intra mai adânc în filosofia lui, calificată ca un umanism materialist si ateu, trebuie spuse câteva cuvinte despre omul Feuerbach.
Ludwig Andreas Feuerbach, filosof german, se naste la 28 iulie 1804, în Landsut, Bavaria, ca cel de-al patrulea fiu al juristului Paul Johann Anselm Ritter Feuerbach. Studiază teologia protestantă la Heidelberg având ca profesori pe rationalistul Heinrich Eberhard Gottlob Paulus si pe hegelianul Karl Daub. Se transferă la Universitatea din Berlin unde devine discipolul lui Hegel si continuă cu studii de filosofie, dar participă si la cursurile lui Friedrich Schleirmacher. Obtine doctoratul în filosofie la Erlangen cu o lucrare despre infinitatea si unitatea ratiunii. Publică anonim lucrarea „Gânduri asupra mortii si nemuririi”, lucrare care îi va aduce mari prejudicii, conditionând viitorul lui universitar. În anul 1841 publică „Esenta crestinismului” considerată ca o culme a filosofiei lui. Moare la 17 septembrie 1872.
Evolutia sa personală în „Esenta crestinismului” poate fi cunoscută apelând la cuvintele lui: „Primul meu gând a fost Dumnezeu; al doilea, ratiunea; al treilea si ultimul, omul”. În afară de idealismul hegelian, „Esenta crestinismului” s-a inspirat din materialismul iluminist al secolelor XVII si XVIII (Spinoza, Lametrie, d´Holbach, Diderot), reprezentând o sinteză între materialismul si idealismul născute din rationalism, asa că nu trebuie să ne mire faptul că este considerat un precursor al marxismului. În opera sa fundamentală „Esenta crestinismului” Feuerbach îsi propune să arate că „esenta însăsi si obiectivă a religiei, în special cea crestină, nu este altceva decât esenta sentimentelor umane... si prin urmare secretul teologiei este antropologia”. Ca o consecintă, se poate spune că religia nu este decât proiectia inconstientă pe care o face omul despre propria esentă într-o fiintă iluzorie si nelimitată, Dumnezeu si relatia pe care o stabileste cu el. Dumnezeu nu este mai mult decât proiectia psihologică a omului din esenta sa spre exterior; este personificarea infinitătii propriei esente ca esentă generică (umanitate, nu persoană singulară), adică, după cum spune filosoful, „omul este pentru om esenta supremă”. Omul transformă gândurile sale, chiar si afectele, în gânduri si afecte pentru Dumnezeu – care nu este decât „ansamblul atributelor ce alcătuiesc măretia omului”. Esenta omului, de care este constient, consistă în „ratiune, vointă si inimă”. A dori, a iubi, a gândi sunt fortele supreme sau esenta absolută a omului si fundamentul existentei lui. Prin urmare Dumnezeu nu este decât proiectia ratiunii, vointei si inimilor umane.
În proiectie religioasă, lucrurile stau cu totul altfel. Calitătile umane, limitate si finite, sunt atribuite lui Dumnezeu ca nelimitate si infinite golindu-se astfel omul de propria esentă si separându-se si diferentiindu-se de Dumnezeu. Aceasta este originea religiei, după cum spune Feuerbach, mai întâi omul îl creează, inconstient si involuntar pe Dumnezeu, conform cu propria imagine, după care, la rândul său, Dumnezeu creează omul, constient si voluntar, după chipul si asemănarea sa asa cum se spune în Geneza: „Si a făcut Dumnezeu pe om după chipul său”. „Omul îsi concepe în mod spontan esenta, în el, ca individ, în Dumnezeu, ca specie; în el, mărginită, în Dumnezeu, ca infinită”, proiectând calitătile si esenta sa asupra lui Dumnezeu însă prin aceasta omul nu face altceva decât să „afirme în Dumnezeu ceea ce-si neagă siesi”. Astfel „pozitivul, esentialul în natura divină este pus de natura omului însă omul rămâne în negativ”. Cu alte cuvinte, „pentru îmbogătirea lui Dumnezeu, omul trebuie să sărăcească, pentru ca Dumnezeu să fie totul, omul trebuie să fie nimic”. Fată de acest proces de înstrăinare si de deposedare a omului Feuerbach pretinde a-i arăta omului esenta lui si a-i reintegra ceea ce este al lui prin identificarea omului cu Dumnezeu, astfel că „Homo homini deus est” (Omul este Dumnezeu pentru om) devine legea supremă, un moment decisiv în istoria umanitătii. Dacă esenta omului este esenta lui Dumnezeu, iubirea omului pentru om devine practic prima si cea mai importantă lege. „Omul îl elimină pe Dumnezeu pentru a reintra el însusi în posesia măretiei umane, care îi pare detinută pe nedrept de un altul. În Dumnezeu, el doboară un obstacol pentru a-si cuceri libertatea. Umanismul modern se construieste asadar pe un resentiment si debutează cu o optiune”. Acesta ar fi primul moment al criticii lui Feuerbach la aparitia primei editii, în 1841, a cărtii sale „Esenta crestinismului”. Cea de-a doua editie, precum si aparitia celor două cărti, „Principii de filosofia viitorului” si „Esenta credintei după Luther”, în anii 1843-1844, aduc o nouă perspectivă asupra crestinismului datorită studiului intens pe care l-a făcut în această perioadă Feuerbach asupra operei lui Luther si la o orientare mai antropocentrică a filosofiei viitorului. Semnificatia istorică a lui Luther este valorificată într-un mod revolutionar prin convertirea protestantismului în fundamentarea religioasă a propunerii de dizolvare a teologiei în antropologie si de afirmare radicală a omului cu formula de antropoteism. „Misterul teologiei este antropologia si istoria dogmei sau spus într-o formă mai globală, teologia este critica dogmei, a teologiei în general. De mult timp, teologia s-a convertit în antropologie”. Prin filosofia viitorului, propune Feuerbach o nouă filosofie, o antropologie a sensibilului, ca fundament la noua interpretare a crestinismului. Această filosofie trebuie să conducă filosofia regatului „sufletelor defuncte” la regatul sufletelor încarnate, vii; de a coborî de la beatitudinea intelectuală divină, ca lipsă a necesitătii, la mizeria umană. Pentru acest lucru este nevoie de o întelegere umană si un limbaj uman. Religia este doar afect, sentiment, inimă, iubire, adică, negatie, disolutia lui Dumnezeu în om. În acest sens, noua filosofie, ca negare a teologiei, acea care neagă adevărul afectului religios, este pozitia religiei. Antropoteismul este religia autoconstientă, religia care se întelege pe ea însăsi. Teologia, din contră, neagă religia sub aparenta de a o afirma. Noua filosofie este disolutia completă, absolută, fără contradictii , a teologiei în antropologie; ea este disolutia teologiei nu doar, asa cum făcea vechea filosofie, în ratiune, ci si în inimă, adică în fiinta totală, reală a omului. Noua filosofie este concepută de către Feuerbach ca o culminare a drumului străbătut de către modernitate care are ca scop final afirmarea fiintei umane. În acest drum protestantismul este piatra de hotar religioasă: „misiunea epocii moderne a fost umanizarea lui Dumnezeu, transformarea si disolutia teologiei în antropologie”. „Maniera religioasă si practică a acestei umanizări a fost protestantismul. Dumnezeu care este om, Dumnezeu uman, adică Hristos, este doar Dumnezeul protestantismului... Protestantismul nu mai este teologie; în esentă nu este decât hristologie, adică antropologie religioasă”. Aceasta este ideea la care vrea să ajungă Feuerbach pornind de la interpretarea protestantismului cu toate că nu există o doctrină religioasă mai contrară tezelor sale decât protestantismul, desi el crede că este doar o aparentă. Faptul că Luther respinge omul, care este nimic comparat cu Dumnezeu care este totul, însă doar pentru a se întâlni cu un om nou si fără limite în credintă, îl face pe Feurbach să afirme: „Doctrina lui Luther este divină, însă inumană, chiar barbară; este un imn lui Dumnezeu, însă o calomnie pentru om”. „Ceea ce Luther îi ia omului o restituie lui Dumnezeu însutit. Ceea ce ai tu în Dumnezeu, nu o ai în tine însuti, dar o ai, este a ta.” „Luther este inuman cu omul doar pentru că are un Dumnezeu uman si pentru că umanitatea lui Dumnezeu îl lipseste pe om de propria umanitate. Are omul ce are Dumnezeu, atunci este un Dumnezeu superflu, iar omul ocupă postul lui Dumnezeu, iar în sens invers, are Dumnezeu ce are omul în sine însusi, atunci Dumnezeu ocupă postul omului”. Ceea ce este important, nu este încarnarea, moartea si învierea lui Hristos, ci încarnarea, moartea si învierea pentru noi, adică aceasta înseamnă că finalul si sensul credintei nu se află în afara noastră, ci în noi. „În noi se află cheia misterelor credintei, în noi se rezolvă enigma credintei crestine... Dumnezeu nu este Dumnezeu, ci este Dumnezeul nostru”. Certitudinea că Dumnezeu este o fiintă pentru noi o întâlneste protestantismul în încarnarea lui Hristos. Feuerbach interpretează că credinta face Dumnezeul uman adevăratul si unicul Dumnezeu al crestinismului. În căutarea justificării formulei favorite de transformare a teologiei în antropologie, spune filosoful că, dacă toate calitătile dumnezeiesti trec la Hristos si ca om, atunci, invers: toate propietătile omului sunt transferate lui Hristos ca Dumnezeu, pentru a face din Dumnezeu în Hristos un adevărat om si din om în el un adevărat Dumnezeu. În concluzie: credinta îl transformă pe Dumnezeu în om si pe om în Dumnezeu; obiectul credintei este doar un semn, un mediu, însă în realitate, scopul ultim al credintei este omul însusi. „Încarnarea, umanizarea lui Dumnezeu, este în acelasi timp divinizarea omului în măsura în care Dumnezeu este om; la fel, omul este Dumnezeu”. Prin această concluzie s-a ajuns la presupunerea că în religie omul este începutul, mijlocul si finalul, „Omul este Dumnezeul crestinismului.” Deci, noua filosofie a viitorului pretinde depăsirea constientă a religiei teiste si întemeierea unei religii a omului (antropoteism) . „Noua filosofie se bazează pe adevărul iubirii, adevărul sentimentelor”. „Esenta omului rezidă doar în comunitate, în unirea omului unul cu altul, o unitate care se bazează totusi pe diferenta dintre Eu si Tu”. După cum se vede ateismul lui Feuerbach nu este doar critic, ci se vrea constructiv si umanist. Din punct de vedere spiritual, Marx s-a ivit din religia umanistă a lui Feuerbach pe care îl considera ca al doilea Luther, iar „comunismul nu este decât realizarea în domeniul social al umanismului lui Feuerbach” după cum spunea Bakunin încă din anul 1843. Luându-i atributele divinitătii si dându-i-le omului, Feuerbach a reusit să plaseze omul în centrul preocupărilor, însă principiile umanismului său au dispărut fiindcă astăzi omul nu mai este preocuparea nimănui. Odată cu Feuerbach nu mai este Dumnezeu care se face om, ci omul se face dumnezeu, aceasta constituind în viziunea lui si a multor filosofi care s-au inspirat din filosofia lui adevărata emancipare a omului. De aici până la moartea lui Dumnezeu si aparitia supraomului este doar un pas pe care îl va da unul dintre cei mai importanti filosofi germani, al treilea mare gânditor revolutionar în filosofia secolului al XIX-lea. După el însă, în zilele noastre, nu mai există nici Dumnezeu nici omul.

Friedrich Nietzsche
Înainte de a fi dus la spitalul de psihiatrie acest „dement lucid”, Friedrich Nietzsche, întins pe divanul său din Torino i se plângea prietenului Overbeck, venit în grabă, „de greaua misiune de a guverna lumea, ce-i revenea de acum înainte”. El simboliza în persoana sa esecul dezolant al supraomului.
Friedrich Nietzsche s-a născut în anul 1844 în Röcken, lângă Leipzig, ca fiu al unei familii de pastori protestanti. A studiat în Schulpforta si a urmat filologie clasică la Bonn si Leipzig. În primul trimestru, la Bonn, a asistat de asemenea la un curs de teologie. În Leipzig, s-a entuziasmat cu filosofia lui Schopenhauer si l-a cunoscut personal pe Richard Wagner în anul 1868, care, la rândul lui, era mare admirator al lui Schopenhauer. La doar 24 de ani Nietzsche era deja profesor de filologie clasică la universitatea din Basel. Aici intră în contact cu Jacob Burckhard si cu teologul protestant Johann Friedrich Overbeck. Extraordinar de important a fost pentru el contactul cu Wagner care în acea vreme locuia cu sotia lui, Cosima, în Triebschen, la marginea lacului celor Patru Cantoane. În războiul din 1870-1871, pe Nietzsche îl găsim ca voluntar în corpul de sanitari. Aici s-a contagiat de disenterie si difterie si de atunci a avut probleme cu sănătatea retrăgându-se mai târziu ca pensionar în anul 1877. Instabil, se misca dintr-o parte în alta căutând peste tot odihna si sănătatea: în Sils Maria, Naumburg, Nisa, Marienbad, Venetia, Riva, Rapallo, Roma, Genova, Torino. În anul 1889, suferă un colaps mintal, cu care a rămas până la sfîrsitul zilelor sale. Diagnosticul clinic de paralizie a fost ratificat de către Karl Jaspers. Mama si sora sa l-au îngrijit bolnav fiind, mai întâi în Naumburg, iar după aceea la Weimar, până la moartea sa, care se va petrece în anul 1900.
La moartea lui Feuerbach, în 1872, Nietzsche tocmai a publicat prima sa lucrare, „Nasterea tragediei”, o carte surprinzătoare care anunta prin genialitatea autorului trăsăturile caracteristice ale operei sale: conceptia tragică a existentei. Cu această carte, Nietzsche inaugurează prima perioadă a creatiei sale, în care luptă pentru un nou ideal în cultură, idealul omului estetic si eroic, al cărui prototip trebuie căutat în era tragică a grecilor, înainte de Socrate, în Heraclit, Teognis si Eschil. Ceea ce surprinde cu adevărat, nu doar în acestă primă carte, ci în toată creatia sa, este valoarea tragicului si un pesimism special. Însă poate fi considerat pesimismul ca o conceptie tragică a existentei si a realitătii când viata este o căutare a bunăstării, a fericirii? Nu întunecă pesimismul bucuria de a trăi?
Aceste întrebări si le pune si Nietzsche în „Nasterea tragediei” si îsi dă seama că el înoată contracurent, contra ratiunii moderne a occidentului sigur de valorile si convingerile sale, optimist în posibilitătile nelimitate ale progresului, convins de caracterul amabil si senin al realitătii, o realitate în care cu ajutorul credintei si ratiunii omul occidental este comod asezat în adevărurile sale. Nietzsche se revoltă contra directiei comune a timpului său, fiindcă, „inima lui Nietzsche apartine lui Dionis” diferentiind cu aceste cuvinte, cu aceste întrebări, între pesimismul grecilor si pesimismul curent si vulgar. Este pesimismul neapărat un semn de declin, ruină, esec, de instincte obosite si slăbite, asa cum este, după toate aparentele, printre noi, oamenii europeni moderni? O predilectie pentru lucruri grele, oribile, rele, problematice ale existentei, predilectie născută din bunăstare, dintr-o sănătate debordantă, o plenitudine a existentei? Există poate o o suferintă cauzată de către această supraplenitudine? Ce semnificatie are între grecii din cea mai bună epocă, mai puternic, mai curajos, mitul tragic? Si fenomenul enorm dionisiac? Ce semnifică, născută din el, tragedia? Pe altă parte, acel lucru din care a murit tragedia, socratismul moral, dialectica, suficienta si jovialitatea omului teoretic... Nu poate fi chiar acest socratism un semn al decadentei, al oboselii, al bolii unor instincte ce se dizolvă în mod anarhic? Si jovialitatea greacă a elenismului târziu? Nu ar putea fi doar o strălucire a crepusculului?
Cu această primă carte, „Nasterea tragediei”, Nietzsche se pune deja într-un conflict deschis cu toată traditia occidentală. Cultura occidentală, dominată de ratiune si credintă, a căutat prin toate mijloacele să domine viata pentru ca omul să se aseze comod în realitate. Totul trebuie să aibă un sens pentru ca omul să nu se apropie de abismul vietii. Pentru Nietzsche, lucrurile nu sunt asa: vointa proprie este stăpâna omului, gusturile sale, unica lege, propria fortă, toată propietatea sa, fiindcă sfintenia o are doar omul liber si nimic nu există superior lui... El ne invită să ne aruncăm în vâltoarea irationalului, în abismul vietii cu toate consecintele. Pentru asta, el nu se înfruntă doar lui Socrate, simbolul logicii si al ratiunii, ci si lui Hristos, pe care îl opune lui Dionis, fiindcă într-o conceptie tragică a lumii nu există loc pentru răscumpărare. „Război idealului crestin, război doctrinei beatitudinii si a mântuirii ca scop al vietii, război celor simpli si puri în inima lor, suprematiei celor care suferă si pierd”. Răscumpărarea, conceptul esential al experientei religioase crestine, presupune o realitate căzută în păcat căci altfel nu ar avea nevoie de răscumpărare, iar Iisus Hristos răscumpără, adică ne salvează de păcat si de finitudine. Sigur că, într-o conceptie tragică a lumii, salvarea omului este ceva superfluu, fiindcă nu acceptă conceptia transcendentă a vinovătiei si recunoaste că realitatea este reglementată pe inexorabila cădere a oricărei fiinte.
Viata si moartea, nasterea si decadenta sunt părti esentiale ale existentei. Departe de a fi un pesimism decadent si paralizator, sentimentul tragic al vietii este o afirmatie a acesteia, cu toate limitele sale, fiindcă consideră că pluralitatea fiintelor finite nu este decât o pluralitate a momentelor unei totalităti în care viata se prezintă în toată splendoarea sa, astfel că disparitia unei fiinte finite nu semnifică anularea totală, ci întoarcerea la fondul global al vietii: totul este unu.
Nietzsche continuă pe urmele ateismului său, iar în ce priveste pesimismul metafizic calcă pe urmelor pasilor lui Schopenhauer, pentru care religia se naste din dorinta umană de a depăsi suferintele vietii. Astfel, crestinismul este religia care explică suferinta datorată răutătii din lume si din om: „Dogma crestină – spune Schopenhauer – învată că oamenii sunt o rasă vinovată doar pentru faptul că există, iar inima sa trebuie să suspine după răscumpărare”. Nietzsche afirmă în multiple ocazii respingerea hotărâtă a religiei, a crestinismului care, în opinia sa, depreciază, degradează si condamnă omul, o religie a cărei istorie nu este decât „necesitatea ca o credintă să fie atât de infamă si vulgară ca si necesitătile care trebuie satisfăcute cu ea”. Pentru el, religia, în general, si crestinismul, în special, sunt inamici numărul unu ce trebuie atacati sub orice formă. Mai întâi sunt atacurile particulare. Crestinismul a inventat conceptul de Dumnezeu ca un contraconcept al vietii, pentru a zdrobi instinctele din aceasta, bucuria si rezistenta exuberantă. Că a inventat viata de apoi pentru a o devaloriza pe aceasta de aici; sufletul pentru a denigra corpul si tot ce atinge corpul; păcatul, constiinta, libertatea, pentru a smulge forta celor puternici si superbi. Constiinta si păcatul au fost proprii evreilor, după Nietzsche, inventii evreiesti, însă le-a luat crestinismul si mai ales Roma pentru a iudaiza lumea întreagă. Conceptele capitale ale crestinismului, dragostea, compasiunea, smerenia, abnegatia, spiritul de sacrificiu, sunt doar o morală de sclavi si de odiu al vietii. „Dumnezeul crucii, continuă Nietzsche, este un blestem împotriva vietii, o săgeată indicatoare pentru a fugi de viată.” Conceptul opus este Dionis, iar lozinca principală a lui Nietzsche este „Dionis împotriva Crucificatului”.
Sunt multe pagini din scrierile lui Nietzsche în care dispretul si respingerea formează un adevărat florilegiu de odiu intelectual împotriva crestinismului. „Nu trebuie întrerupt reprosul făcut crestinismului pentru vointa de a îndoi sufletele cele mai puternice si nobile. Nu trebuie să ne oprim nici un moment până când nu aruncăm la pământ idealul omului care a inventat crestinismul”. Pentru Nietzsche, credinta crestină este doar o „sfântă boală” iar „Dumnezeu nu este altceva decât oglinda omului”. Prin perspectiva sa de mântuire crestinismul este un mod de gândire tipic „omului suferind si sărăcit” care se afundă cu un gest hieratic si de dezgust în fata vietii. Prin aceasta consideră Nietzsche crestinismul ca „cea mai mare minciună de seductie care a existat până acum, cea mai nocivă” ca proces de denaturalizare si sclavie a omului, ca o decadentă bolnăvicioasă a cărei cea mai bună reprezentare este preotul plin de ură contra bunătătii si întelepciunii naturii si pământului, contra simturilor corpului, contra spiritelor libere si orgolioase. De aceea, Nietzsche spune: „eu adresez Bisericii crestine cea mai teribilă dintre toate acuzele... Pentru mine, este cea mai mare coruptie dintre toate care se pot imagina. Nimic nu a lăsat Biserica crestină liber prin contactul său colaborator: din orice valoare a făcut o antivaloare; din tot adevărul, o minciună; din toată onestitatea o turpitudine”. Aceasta este concluzia judecătii sale: crestinismul este cea mai mare coruptie imaginabilă. A convertit fiecare valoare într-o rusine, fiecare adevăr într-o minciună, integritatea într-o turpitudine a sufletului. A trăit dintr-o stare de necesitate si a creat stări de necesitate pentru a se perpetua. Ca viermele păcatului, spre exemplu. Crucea, ca distinctiv pentru cea mai secretă conspiratie care a avut loc contra sănătătii, frumusetii, lucrului bine făcut, vigorii, contra spiritului si bunătatea sufletului, împotriva vietii însăsi... Crestinismul este cel mai mare blestem... un stigmat mortal al umanitătii... Si tinând seamă că se socoteste timpul începând cu ziua nefastă în care a început această fatalitate, prima zi a crestinismului. Pentru ce nu am socoti timpul începând cu ultima zi? Începând de azi!
Nietzsche nu se multumeste doar a face o critică acerbă crestinismului, una din temele sale fiind „moartea lui Dumnezeu”, ci de a găsi si un înlocuitor, locul Dumnezeului mort fiind luat de către supraomul lui si astfel „ratiunea atotputernică va acapara tronul vacant al bătrânului Dumnezeu”. După moartea lui Dumnezeu „dogma crestină va dispărea”. Patosul ateu a lui Nietzsche are nerăbdarea de a elibera omul. Pentru Schopenhauer această eliberare se rezumă la autocunoastere si negare: „Unica eroare înnăscută pe care o avem în noi este de a crede că am venit în lume pentru a fi fericiti”. Nietzsche propune ca omul să-si construiască existenta pornind de la niste valori total opuse crestinismului si socratismului, de la valorile vietii, de la acceptarea pasionată a vietii cu tot ce are în ea tragic, fiindcă sentimentul tragic se naste nu din lupta disperată împotriva anihilării, ci din cunoasterea realitătii finite a fiintelor individuale, care sunt doar elemente al vietii totale, din fondul căreia s-au născut si în fondul căreia se vor întoarce: totul este unu. Enigma realitătii este că se dezvoltă în figuri finite, care, la rândul lor, se întorc în fondul infinit al vietii.
Pentru aceasta Nietzsche se revoltă contra ascetismului crestin, nu doar pentru diferente morale, ci, într-un sens mai profund, pentru o radicală diferentă în ce priveste sensul existentei. Pentru ce există omul? Finalitatea ascetismului după Nietzsche este calmarea durerii provocată de faptul că omul nu poate răspunde la această întrebare. „Idealul ascetic le oferea un sens, era până acum unicul sens căci este mai bine ceva decât nimic; idealul ascetic era lipsa de ceva mai bun”. Interpretarea care se dădea durerii, atrăgea o durere si mai mare, mai profundă, mai interioară si corozivă pentru viată, fiindcă durerea era explicată din perspectiva vinovătiei. Cu toate acestea omul era salvat fiindcă avea un sens nu era o simplă frunză în vânt. Vointa ascetică este odiul contra umanului, inclusiv contra animalului si a materialului, o aversiune contra simturilor, teamă de fericire si de frumos, este refuzul luminii, al schimbării, al devenirii, al mortii, al dorintei însesi. Aceasta semnifică o vointă de anihilare, o ostilitate contra vietii, o negare a conditiilor fundamentale ale vietii. Cum de a avut până acum acest ideal ascetic atâta putere? Răspunsul lui Nietzsche nu se lasă asteptat: „fiindcă până acum a fost unicul ideal existent. Istoric, toate idealurile au avut un caracter ascetic”. În concluzie, „omul preferă să dorească nimicul decât să nu dorească nimic”.
Respingerea totală a crestinismului de către Nietzsche trebuia să aibă ca rezultat proclamarea omului ca singurul stăpân al vietii, fiindcă este clar că Dumnezeu nu mai există, a trecut mult timp de când Dumnezeu a murit în constiinta europenilor fiindcă acestia l-au omorât. „Nici moartea bătrânului Dumnezeu, agonizând încă din Renastere este falsă, nici oamenii – si asta nu va înceta Nietzsche să o denunte ca ceva lamentabil semnificativ – nu s-au alarmat pentru asta. Din contră, repede, prea repede chiar, libercugetătorii din epoca iluministă, urmasii lor dialectici putin mai târziu si-au alăturat vocile lor pentru a sărbători moartea bătrânului Dumnezeu ca un mare eveniment al emancipării umanitătii”. Cu el trebuie să cadă toate valorile si conceptiile despre viată care-l aveau pe Dumnezeu ca fundament si care dădeau un sens omului: toată traditia culturală a occidentului. Nietzsche doreste să-i scoată pe oameni din comoda lor indiferentă si să-i facă să vadă consecintele grandioase care derivă din faptul că oamenii l-au omorât pe Dumnezeu. „Cine ne-a dat buretele pentru a sterge întregul orizont?... Nu simtim golul? Nu este necesar să aprindem lanterna în plină zi? Ceea ce lumea avea până acum ca cel mai sacru si puternic a pierdut sângele datorită cutitelor noastre... Nu este grandoarea acestei actiuni prea mare pentru noi? Nu va fi necesar ca noi însine să ne transformăm în Dumnezeu pentru a părea demni de această actiune?”
Grandoarea acestei actiuni implică aruncarea ideii de Dumnezeu fiindcă ea nu oferă prea multe facilităti pentru a ne înfrunta vietii. Am făcut bine în a-l omorî pe Dumnezeu, spune Nietzsche, fiindcă Dumnezeu acoperea doar greselile si incapacitătile noastre, evita responsabilitătile nostre privându-ne de riscul libertătii noastre. Există în ateismul lui Nietzsche acea mândrie proprie anticilor înaintea celui care a împiedicat ca omul să fie creatorul propiei existente, întrebându-se: „Ce ar lipsi de creat dacă ar fi zei?” Răspunsul, plin de arogantă este cel al lui Zarathustra: „dacă ar exista aievea zei, cum as putea eu suporta să nu fiu zeu”.
Dumnezeu a murit, trăiască supraomul. Acest nou si mare eveniment si-a extins primele umbre asupra Europei însă nu ar trebui să fie sumbru, ci să anunte o nouă auroră pentru om: spirite libere, iluminati ca pentru o nouă auroră. În inimele noastre se revarsă multumirea, admiratia si speranta... dacă orizontul nu este clar, cel putin este liber. Omul desprins de Dumnezeu merge singur pe drumul său asa cum va spune Zarathustra: „Sunt singur iarăsi si asa doresc să fiu, singur cu cerul pur si largul mării”. Dumnezeu a murit, acum dorim să trăiască supraomul... nu omul, nu aproapele tău, nu mizerabilul, nu cel care suferă. Prin vreuna parte trebuie să apară omul salvator, cel care readuce pământul la destinul său, anticristul si antinihilistul, acest învingător de Dumnezeu si de nimic.
Ce ne rămâne?
De-a lungul timpului au existat multe forme de umanism ateu, unele pe care le putem vedea chiar în zilele noastre, însă acestea nu mai reprezintă o fortă creatoare, nu mai au forta de influentă pe care a a avut-o filosofia lui Nietzsche, felul său de a „filosofa cu barosul”. Ateismul însusi, cu toate formele sale si-a pierdut sensul la fel ca si acea religie a omului, acel antropoteism a lui Feuerbach, cum nu mai au sens nici antropologia si nici morala obiectivă. Stiinta si eficienta tehnică au astăzi ultimul cuvânt, dispărând orice urmă de sacru si spiritual în om: este pasul de la ateism la nonreligia la care face referire Althusser. Nonreligia nu este doar un refuz al lui Dumnezeu transcedental, ci si un refuz al oricărei experiente spirituale în viata omului, o insensibilitate a spiritului uman fiindcă stiinta este singurul orizont al omului.
Dumnezeu a murit în constiinta multor oameni, este adevărat, dar ce ne rămâne acum? În urma lui Nietzsche, multi cred că „omul se va ridica mereu mai sus, din clipa în care nu se va mai scurge într-un Dumnezeu” însă este suficient să ne uităm în jurul nostru pentru a ne da seama că nu este asa. Chiar Nietzsche, în aproape întreaga sa operă, avertizează: „dacă nu facem din moartea lui Dumnezeu o renastere grandioasă si o victorie continuă asupra noastră însine, vom plăti scump această pierdere; dacă omul care a fost capabil să termine cu Dumnezeu nu-i ocupă locul si nu-si asumă responabilitătile sale, nu va răsări niciun soare în orizontul viitorului uman: Dumnezeu a murit, acum noi vrem ca să trăiască supraomul”. Ateismul umanist se caracterizează prin proclamarea omului ca centru si scop ultim al realitătii si, ca o consecintă, prin înlocuirea religiei transcendentale cu un ethos, printr-o exigentă morală în care omul este legea supremă. Este vorba de un ateism, atât la Nietzsche cât si la Feuerbach, al cărui adevărat sens este apologia omului, „oameni eliberati cărora nimic nu le mai este interzis”. Acesti oameni eliberati, în această autonomie proclamată de umanismul ateu printr-o renuntare tragică, aveau misiunea de a construi o lume în care să se afirme umanul, o societate fără Dumnezeu. Ce s-a ales de sperantele unui umanism fără Dumnezeu? O disolutie a omului fiindcă „acolo unde nu mai există Dumnezeu, nu mai există nici om” un umanism care a murit, s-a autodistrus, iar „evenimentul capital al timpului nostru este faptul că l-am pierdut pe om”. Omorându-l pe Dumnezeu în om, umanismul ateu l-a omorât chiar pe om transformându-l într-un „lucru care nu mai are interior, o celulă scufundată cu totul într-o masă în devenire. Omul social si istoric, din care nu rămâne nimic decât o pură abstractie în afara raporturilor sociale si a situării în durata prin care se defineste. Asadar, nu mai există în el nici stabilitate, nici profunzime. Să nu căutăm deci în el vreun tainic loc inviolabil, să nu pretindem să descoperim vreo valoare care să le impună tuturor respectul”. Ce împiedică ca această creatie a umanismului ateu care nu mai are chipul si asemănarea lui Dumnezeu, a cărui fată nu mai este luminată de o rază divină „să fie folosit ca material sau ca unealtă, fie în vederea pregătirii vreunei societăti viitoare, fie pentru a asigura chiar în prezent dominatia unui grup priveligiat? Nimic nu împiedică să fie chiar respins ca inutilizabil. De altmiteri, el poate fi conceput după modele foarte diferite, ba chiar opuse, după cum predomină, de exemplu, un sistem de explicatie biologic sau economic, ori după cum credem sau nu într-un sens si într-un scop al istoriei umane. (...)Acest om este, literalmente, dizolvat. Fie în numele mitului, fie în numele dialecticii, pierzând adevărul, el se pierde pe sine însusi. În realitate, nu mai există om pentru că nu mai există nimic care să-l depăsească pe om”. Semnele dizolvării omului sunt numeroase si le putem găsi în teoriile apărute după Nietzsche si Feurebach, foarte expresivă fiind idea lui Foucault: „omul este un mit, o himeră fără consistentă în afara lui însusi în radicala sa individualitate si izolare”. Unde este fundamentul obiectiv al valorilor pentru care trebuie să luptăm si să le transformăm în idealul vietii? Nicăieri. Omul zilelor noastre preferă comoditatea relativismului si flexibilitatea distractiilor sale în totală libertate: ieri, yoga, tarot, meditatie; azi, alcool si droguri; mâine, aerobic si reîncarnare. Această libertate nelimitată a omului, în care orice este valabil si bun, în care se permite orice, duce de fapt la un despotism nelimitat fiindcă „sistemele sociale în afara bazelor crestine, singura sursă capabilă să transforme omul, devin în mod fatal sisteme de violentă si sclavie”. Epoca barbariei moderne în care trăim, „o barbarie tehnică centralizată, barbarie reflexiv inumană” a fost prevăzută de către Nietzsche chiar la redactarea primei sale opere când afirma că: „este cu neputintă să întemeiezi o civilizatie pe stiintă”. Din păcate, omul nu vede că „la capătul viselor sale de emancipare totală se află, amenintătoare si deja foarte aproape, robia”. Nietzsche, înainte ca mintea genială să i se întunece de tot, făgăduia de altfel „o eră tragică” , „o catastrofă”, un final în care „întreg pământul se va zbate atunci în convulsii”, o eră a revenirii nihilismului. Pentru Nietzsche această situatie de nihilism era o dramă sângeroasă care necesita decizia omului de a lupta pentru a crea noi valori care să fie demne de el. Gândirea fericită în lipsa oricărui fundament a lumii de azi, fericită prin lipsa convingerilor si a unui sens, acest „nihilism fără tragedie” este noutatea fată de Nietzsche. Spunea Lipovetsky, ca o concluzie, că „Dumnezeu a murit, marile idealuri se sting, însă pe nimeni nu interesează”.
Umanismul ateu în care omul era centrul lumii a dispărut, s-a autodistrus, a murit, omul nu mai este preocuparea nimănui într-o lume în care „neo-păgânismul este fenomenul spiritual al timpurilor noastre”, un „neo-păgânism constituit împoriva lui Hristos”. Este usor de prevăzut cum va fi societatea de mâine, care va fi rolul omului, fiindcă se spune că trăsăturile unei epoci sunt un fatum pentru epoca următoare. Omul cunoaste două forme de a se relationa, amândouă necesare omului după cum spune filosoful Buber, o relatie cu lumea obiectelor Eu – El, si o relatie personală care ne deschide spre celălat si spre Dumnezeu, Eu –Tu. În lumea de azi această relatie Eu –Tu a dispărut complet, oamenii sunt doar sclavii muncii, ai obiectelor pe care si le pot însusi, ai confortului cotidian si al divertismentului adică sclavi fericiti ai unei existente superficiale si goale. Dumnezeu a murit, trăiască supraomul!





















Cornel Drinovan    12/13/2012


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian