Un manual autentic de igienă morală si spirituală
Situat la limită, între jurnalist si scriitor, Octavian Dumitru Curpas, unul dintre cei mai credinciosi oameni de scris cu si despre exilul românesc din care face de altfel parte, reuseste să surprindă prin cartea EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX prin simplitatea caldă a limbajului - simplitate din ce în ce mai ascunsă sau poate mai greu de găsit/regăsit la autori în ultima vreme -, o simplitate care poate este împrumutată prin empatie de la personajele intervievate.
Atmosfera specială a cărții lui Octavian are drept fundal trăirile de ieri si de azi ale exilului românesc. Compusă din mai multe capitole si subcapitole, cartea încearcă să trateze (si reuseste, în mare măsură) drumul sinuos al trupului si mai ales al sufletului celor care au decis într-un moment extrem de dureros si dificil, politico-economic, să-si croiască destinul oriunde aiurea în lume, dar cât mai departe de ororile si lipsurile locurilor în care au văzut lumina prima oară, însă fără să-si nege identitatea sângelui. A selecta între capitolele cărții pe cel mai interesant sau mai valoros este o aventură destul de greoaie si cel puțin la fel de riscantă, pentru că autorul reuseste să surprindă cu întâmplări si fapte uluitoare în fiecare capitol, ca si cum fiecare personaj sau povestea ce-l însoțeste, se află într-un permanent concurs cu alții si cu el însusi.
Modul de povestire al autorului te trimite cu fiecare fragment într-o manieră nostalgică în vremurile si locurile de care, fiecare în parte si toți la un loc, nu s-au desprins niciodată. Regăsim în fiecare protagonist adânc înrădăcinat si în ciuda timpului păstrat cu sfințenie, sentimentul de dragoste față de glia străbună, de neam si de țară, sentiment doar amorțit si păstrat undeva în cuferele scumpe ale sufletului si care are nevoie de un mic gest, de vibrația dulce a limbii, a dulcelui grai românesc, pentru a se încinge si a iesi la suprafață într-un abur usor melancolic pe care autorul, cu o tehnică desăvârsită, reuseste să-l surprindă perfect: Satul meu, grădină dulce,/ Din tine nu m-as mai duce,/ De mirosul florilor,/ De dragul feciorilor,/ De mirosul la o floare,/ De dragul la sezătoare. Asemenea satelor lui Sadoveanu, satele care se ivesc în paginile lui Octavian Curpas surprind viața curată, nealterată, neaosă, obiceiurile si datinile românilor si legăturile indestructibile create de apartenența spațiului fizic si spiritual. Cu sau fără voia sa, autorul, dincolo de drumul fizic si emoțional de la agonie la extaz, de la teama incurabilă si esec, la realizare, reuseste să extragă si particularitățile poporului român, printre acestea putând deduce curățenia sufletească si cultul prieteniei. Nu am văzut niciodată un om care să vorbească cu atâta plăcere si admirație despre oamenii pe care i-a cunoscut, de care s-a apropiat si pe care i-a apreciat, pe fiecare în parte, la justa valoare, fără să văd nici măcar un strop de invidie sau de ranchiună.
În economia cărții, primul loc îl ocupă imaginile si cliseele ființării intime sau a înstrăinării incurabile pe care fiecare emigrant si le procură în momentul plecării de acasă. Adesea autorul reuseste să transmită cititorului si inexprimabilul, pauzele interviului, acele pauze în care intervievatul simte o nevoie acută să tragă aer în piept, altfel durerea amintirilor, chiar si acum când le repovesteste, parcă nu-l lasă să meargă mai departe. Citind, simți pur si simplu cum aceste pauze completează senzația de inexprimabil, senzația dureroasă pe care o încearcă cel care povesteste despre trecutul care pare un câine bătrân, si care, oricâtă vreme ar fi trecut, îl recunoaste si îi linge rănile. Autorul redă cu fidelitate flash-uri de viață relatate de personajele reale care-i populează cartea discret si cu o delicatețe aproape regală.
Adesea, povestea urcă greoi datorită fluxului emoțional pe care-l simți ca cititor, toți fluturii adunați în cosul pieptului interlocutorului lui Curpas zboară parcă si se asează si la tine. Până la urmă, pare să ne transmită, prin itinerarul croit pe cărările încă proaspete ale memoriei celor intervievați, că toți ar trebui să ne urmăm chemarea sângelui, că putem să-i ascultăm povestile care curg cu noi si prin noi, transformându-se, precum nea Mitică, în funcție de context, când într-un râu linistit de ses, când într-o apă învolburată de munte.
În cartea lui Octavian Curpas te întâlnesti cu limbajul neaos al interlocutorului, în cuvinte simple cu care construieste adevărate cetăți ale emoției. Comparativ cu alte cărți de interviuri în care, după câteva pagini parcurse îți dai seama că nu ai în față decât un simulacru de povestire, această carte te convinge încă din primele pagini de autenticitatea povestirii personajelor. Orice român născut puțin mai devreme într-un sătuc de pe coama unui deal românesc se poate identifica, măcar parțial, cu nea Mitică, Ion Vulc si alții care populează paginile cărții. Niciodată nu cliseizează, exprimarea este inteligentă si spectaculoasă. EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX este un manual de igienă morală si spirituală. Este o carte care, cel puțin după unele fragmente, o să vibreze plăcut în memoria multor cititori. Este o carte pe care bucuriile împletite cu tristețile, realizările cu dezamăgirile, o fac vie, totul se petrece atât de real, de vibrant si atât de incitant încât ai sentimentul că trebuie să alergi după fiecare pagină pe retină.
|
Sanda Panait 12/9/2012 |
Contact: |
|
|
