Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Alpii lui Gheorghe

”Domnu´ Anton, stiti care e visu´ meu după ce primesc pensia, în toamnă?” Gheorghe se opreste brusc si îsi baga în mine fata nebărbierita, acoperita cu par gros, tepos, ca o curte neîngrijita, năpădită de buruieni. Ochii îi joacă în cap, strălucitori si nestatornici, iar respiratia ii e acră, o combinatie de alcool si tutun care mă face să întorc capul, din reflex. Asteaptă câteva secunde bune, ca un orator care foloseste cu dexteritate masura timpului ca să dea putere cuvintelor, si apoi rosteste sacadat: „Vreau să mă duc să văd Alpii, domnu’ Anton! Cu pensia pe care o primesc din toamnă, mă duc să văd Alpii, să văd pe unde a trecut Hannibal cu elefantii lui, ca să cucerească Roma! Cea mai mare realizare a istoriei antice, ce a făcut el... Stiti câtă armată a avut când a trecut Alpii? 38000 de infanteristi, 8000 cavaleristi si 37 de elefanti, domnu’ Anton! Asa de mare a fost armata lui la intrarea în munti! A ajuns la destinatie cu 23000 de infanteristi, 5000 de cavaleristi si doar 12 elefanti, care au rezistat la temperaturile reci si la dunele de zapada de aproape un metru! I-a decimat frigul, domnule! Elefanti mergând prin zăpada, ati mai pomenit asa ceva, domnu’ Anton? Doua sute cincizeci de kilometri a acoperit armata lui in 16 zile. Doua sute cincizeci de kilometri de urcat si coborât cu arme, cu care, cu ghiulele, cu corturi, cu lectici, vă dati seama, cu tot harnasamentul de război. Si i-a luat prin surprindere pe romani! Daaa! Mare geniu a avut Hannibal! Mare om de stat. A ocupat peninsula italică pentru 15 ani încheiati, si ar mai fi stat daca romanii nu l-ar fi atacat la el acasă, în Cartagina. Mari strategi si romanii, domn’le! Iar eu... Eu vreau să merg pe urmele lui Hannibal, să văd pe unde a trecut el Alpii!” Sunt aproape gata să mă arunc într-o dezbatere de pahar si să ii spun ca Hannibal a trecut de fapt Pirineii, dar am un moment de dubiu (poate e acelasi lant muntos?) si tac. Dar nu tac din cauza Pirineilor. Tac pentru ca realizez absurditatea situatiei: pensia lui Gheorghe, dacă i se aprobă, va fi in jur de 400 de lei pe luna, care înseamnă probabil vreo suta de dolari. Cine poate să călătorească în Alpi cu o suta de dolari venit pe luna? Dar nu zic nimic, doar dau aprobator din cap si realizez instantaneu ca gestul meu e condescendent si mă simt jenat. Gheorghe nu se mai uita la mine, e preocupat să mai ia un gât de tuica si, politicos, ridică paharul ca să toasteze: „În cinstea domnului Anton si a doamnei Dana, canadienii nostri, si a domnului Toader si a doamnei Săftica! Să va dea Dumnezeu sănătate si bucurie! Ati avut noroc de copii buni, domnu’ Toader!”
*
Satul Călieni din judetul Vrancea are un nume frumos, care sună ca clinchetul unui cercel de fată. Dar îl urâteste sărăcia, asa cum lipsurile îl urâtesc pe om. Asezat pe malul Siretului, într-un cot al râului care se lăteste ca să ia curba si apoi curge la vale în linie dreapta, pare a fi un exemplu de ce e in stare să facă omul care se bizuie numai pe bratele lui si pe uneltele simple pe care le poate face din rindea si nicovala. Daca nu ti-ar atrage atentia acoperisurile caselor pline de antene de televiziune si satelit, ai fi tentat să crezi ca oamenii de aici trăiesc încă în timpurile de dinaintea revolutiei industriale. Călienestenii par a fi blocati în perioada timpurie a cărutei cu coviltir, cu pânza roasa de timp, străpunsă de insistenta lui malefică. O impresie contrazisa de cochiliile stralucitoare, viu colorate ale unui BMW sau Peugeot care stau cuminti în fata vreunei case: proprietarii lor lucrează în Italia sau Spania si s-au întors să îsi vadă părintii. Daca evolutia economică este zidul pe care il construim intre noi si lumea haotică a elementelor, Călienii sunt un loc în afara zidului. Casele satului sunt ca niste soldati îngropati de vii de ghiuleaua timpului, iesind de sub tarina care le-a băgat în guri călusurile tăcerii si le-a transformat uniformele intr- un pumn de zdrente. Culoarea predominantă în sat e cenusiul, cu versiuni de ton. Bătătura e de culoarea lutului galben murdar, pământul e aproape plumburiu, fără urmă de cernoziom în el, hainele oamenilor sunt închise la culoare, ponosite si de mult expirate. Rugina a mâncat tablele acoperisurilor si a înnegrit gardurile de sârma care despart curtea din fata casei de ograda găinilor. Ulita e ca un sarpe cu pielea crăpată si cheală, fără fir de iarbă sau pălămidă, cu praf gros în care calci ca în zăpada afânata, murdărită de vântul golan al primăverii.
Multe case stau într-o râna, cu zidurile oblice, parând gata să cada. Te-ai astepta să fii intr-un sat părăsit în graba de oamenii care au fost martorii vreunei grozavii, dar papucii colorati, de plastic, care stau ordonati cu grija în tindă, în toate culorile si mărimile, te duc cu gândul la viata normala de familie care se desfăsoară în spatele zidurilor de chirpici. Linistea satului e adânca si imperturbabilă: nu o tulbură nici măcar hămăiturile repezite si rele ale câinilor care sunt folositi ca detectori de plimbăreti pe ulita. Până si cei mai lenesi dintre ei mă simt când sunt la 50 – 60 de metri de curtea in care sunt priponiti si latră amarnic, de parca as legăna vreun trident diabolic pe sub poala hainei. În satul Călienilor, câîinii sunt instrumente inutile de păzit sărăcia.
*
Coaja groasa, crăpata de timp a satului e puroiata din loc în loc cu case deselate sau pur si simplu căzute ca după betie. Peretii de lut s-au prăbusit si stau îngrămăditi în mormane diforme, lugubre. Zidurile rămase in picioare si-au deschis gurile larg si prin găurile stirbe se văd urme ale vietii de odinioară - un petic de zid văruit în culori încă vii, decorat cu motive florale, un godin deselat, un scaun rupt. Greu de crezut ca un câine ar putea fi convins să stea în jumătătile astea de camere la vreme rea.
Si totusi… Într-una din casele astea sta Gheorghe, ultimul si poate unicul gentleman din sat. Singurul vagabond cu stil pe care îl cunosc, un campion al zilei de mâine, niciodată al zilei de azi. Un artist neterminat, un ratat reusit, facându-si existenta posibilă prin imposibilul visului.
Gheorghe a fost un bărbat chipes la viata lui. De fel din Călieni, unde s-a născut si a copilărit, a plecat ca mai toti tinerii din sat să îsi facă un rost în altă parte. A învătat carte, a terminat Institutul Pedagogic din Iasi si a fost repartizat ca profesor suplinitor de geografie si istorie într-un sat din judetul Bacăului. Acolo a descoperit-o pe nevasta-sa, cu care a avut un băiat, si acolo a descoperit si băutura. Nevestii-sii nu i-a plăcut ultima lui descoperire si a găsit întelegere la alt bărbat, cu care a făcut o casă mai bună decât cu Gheorghe si si-a pus la adăpost copilul. Gheorghe s-a întors în sat, să stea cu chirie (casa părinteasca fusese vânduta de frati după ce parintii s-au prăpădit), si să suplinească la scoala primara, unde copiii s-au tot împutinat, deodată cu sperantele intr-o viata mai buna ale călienestenilor.
Când vremurile s-au schimbat si comunismul s-a transformat peste noapte intr-o referinta seacă în manualele de istorie, Gheorghe s-a pomenit fără slujba si fără rost în satul lui. Fara să realizeze, viata lui a devenit un subiect al caritătii publice, sustinut de banii putini împrumutati de la sătenii săraci si ei, dar nu lipiti pamantului, ca el. Si nici dati în darul betiei după care ziua de mâine nu exista, iar ziua de azi o bem. Rămas fara nici un mijloc de subzistentă, s-a mutat cu soră-sa, o femeie simplă de minte, părăsită de bărbat pe când era încă tânără, care nu mult timp după ce l-a luat pe Gheorghe în gazdă, a căzut la pat, paralizată pe jumătate. Dar si asa, cu jumătatea ei de trup buna si din pensia ei prăpădita, l-a tinut pe Gheorghe îngrijit, curat îmbrăcat, bine hrănit,cu un ban de cheltuială în buzunar, si l-a suportat în toate noptile când a venit acasă beat mort, trântind usa de la intrare si lovind cu bocancul scaunele din bucătărie, cu mintile înecate in alcool, nemaistiind ce e cu el, comportându-se ca un câine rău, scăpat din lat. Dar atunci când a luat-o de păr si a izbit-o cu capul de godin, într-o noapte când ea i-a cerut socoteală pentru farfuriile făcute tăndări în dulap, soră-sa a simtit ca în sfârsit i-a ajuns cutitul la os. I-a arătat lui Gheorghe usa si i-a zis du-te invârtindu-te, nu mă mai interesează ce faci cu viaţa ta! Dacă vrei să mori beat la marginea şanţului, n-ai decăt!
Adevărul este că Gheorghe nu a avut niciodată vreun plan clar definit cu viata lui. Oamenii din sat, auzind povestea cu soră-sa si cu milă fată de oloagă, au refuzat să îi mai dea bani. Rămas fără o para chioară în buzunar si cu buza arzându-i de dorul rachiului, Gheorghe si-a adus aminte ca are un fiu la Bacău, căsătorit si cu copii. Băiatul pe care nu il mai văzuse de ani de zile, de la nunta pe care scorpia de nevastă-sa vrusese să o tină ascunsa de el, si la care noră-sa, suflet milos, îl invitase fără stirea soacră-sii. Fiu-său nu i-a răspuns. Gheorghe a asteptat câteva luni bune sa primească răspuns de la băiat, apoi într-o zi a dat a lehamite din mâna: adresa trebuie să fie gresită. Unii de la o organizatie de caritate s-au oprit în sat într-o zi urâtă de toamnă si i-au dat un pachet cu haine, tigări si conserve. Hainele bune toate, desi de mâna a doua, luate de prin Germania, de pe la blocuri, când locatarii îsi scot din casă ce le prisoseste: o pereche de pantaloni de lâna groasa, pantofi moderni,cu vârful ascutit si o geaca portocalie de piele, cu o formă sic, croită ca pentru trupul unui om tânăr. Când a venit toamna si frunzele copacilor au căzut, scotând la iveală sărăcia gospodăriilor din Călieni, Gheorghe s-a mutat într-o casă dărâmata, părăsită, din care rămăsese în picioare, ca prin minune, o singură cameră, tronând în mijlocul movilei de chirpici ca un organ sănătos intr-un trup bolnav,trăgând să moară. Camera aia a mobilat-o cu lucruri luate de milă, de la oamenii din sat: un pat cu o masă si un scaun, un godin de fier cu trei picioare bune, si o policioară cu cărti. Pe care a îngrămădit cărti de călătorie si de istorie, împrumutate din biblioteca lui socru-meu, niciodată returnate. Cărti pe care trebuie să le citească ziua, pentru că seara e mai greu: în lipsa luminii electrice, probabil ca foloseste lampa cu opait. Si uleiul lămpii e scump, mai ales când nu ai un chior in buzunar.
*
Soarele tanar de aprilie dădea lumii o prospetime de piele curata, fina, ca după baie. Lumina lui alba punea un lustru nou pe lucrurile vechi, le umplea încretiturile cu aburul auriu al razelor vii de primăvara.. Eram adunati toti, familia întregita cum îmi plăcea să le spun, la masa lungă, scâlciată, cu vopseaua jupuită, din fata casei. Probabil aceeasi masă la care stătuseră meseni, la nunta noastră, cu douăzeci si cinci de ani în urma. Masa de lemn durabil ca piatra, părând nemuritor, care scăpase din gheara timpului doar cu câteva zgârieturi adânci. Sticla de tuică era pe jumătate goala, iar socru-meu continua să repete cu glasul muiat de băutura o întrebare la care nu mai astepta răspuns: „Mai băieti măi, care mai e viata voastră prin Canada? Canada, domn’le!” Nevastă-mea aduna oasele ramase prin farfurii, încurcându-se de câine, care ne lăsase papucii în pace (joaca lui preferată fiind să ne mursece în dinti papucii de cauciuc) si dădea înnebunit din coadă, cu premonitia festinului.
Mama a fost prima care a reactionat la glasul dogit al lui Gheorghe, venind dinspre poartă: „Doamna Săftica!” Cumnatu-meu si cu fiu-său au încercat să o oprească, “Ce mai vrea si betivul asta? Nu vede ca suntem la masa? Nu îl lăsati în curte, mamă!”, dar ea pornise deja cu mers hotărât înspre poartă. Tata se ridicase si el în întâmpinare. Iar cumnatu-meu nu rămăsese decât cu o concluzie pe care nu putea să o tină numai pentru el: “Uitati-va la dumneavoastră, oameni seriosi sunteti?”
Gheorghe venise să ceara zece lei cu împrumut, să îsi ia pâine. „Să ii bea,” adăugase cumnatu-meu mai târziu, intr-o lămurire inutilă. “Domnu’ Anton si doamna Dana, îmi pare asa de bine să vă întâlnesc! Domnu’ Toader mi-a povestit de dumnevoastra si de Canada! Veniti de tare departe la noi, cum e viata în Canada?” Gheorghe avea aerul unui dandy sătesc, imbracat cu geaca lui de piele portocalie si purtând pantofi negri, cu vârf ascutit. Haine de om cu stare, venind bine pe trupul unui vagabond.
Gheorghe se exprimă îngrijit, cere cârti noi să citească. „Domnu’ Toader,” i se adresează deferent lui socru-meu, „dati-mi si mie o carte despre desertul Gobi, dacă aveti…” Si apoi adresându-mi-se direct: „Domnu’ Anton, mie mi-ar place foarte mult să văd lacul Ontario! Da! Lacul Ontario e al patrusprezecelea lac ca mărime în lume si primul ca adâncime medie intre cele cinci lacuri mari din Canada si SUA.” Se opreste si se uita la mine, să cântărească efectul informatiei livrate, apoi continuă. „Adâncimea maxima e de 250 de metri, domnule!” Socru-meu pare uimit, si zice:”I-auzi domnule! Mai Gheorghe, hai să iti mai dau o tuica, vrei?” Si când rosteste „vrei” îsi iteste glasul de parca ar apăsa pe accelerator.”Da cum, domnu’ Toader,” confirma Gheorghe si însfacă paharul de rachiu din care trage repede un gât, după care continua: „Dar mie, daca ajung în Canada, mi-ar place cu adevărat să văd cascada Niagara! Ati fost să vedeti cascada Niagara, domnu’ Anton?” Eu îngaim ceva afirmativ si el zice: „Cascada Niagara are o inaltime de 58 de metri, domnu’ Anton. Cea mai înaltă cascadă din lume!” Gheorghe face o pauza să îsi aprindă o tigară. Socru-meu il opreste si ii zice „Asteaptă Gheorghe!,” după care fuge în casa si vine înapoi cu un trabuc cubanez pe care i-l adusesem lui. „Ia încearcă asta,” il indeamna socru-meu, spre necazul lui cumnatu-meu care nu mai rezistă si se ridică de pe scaun, făcându-si de lucru prin casă. „Multam fain, domnu’ Anton! Ăsta e trabuc de Canada, asa-i?” Dau din cap a „da”, evitând detaliile legate de tara de fabricatie, si socru-meu intervine hotărât: „Dar Canada Niagara nu e cea mai înalta din lume. Sunt alte 500 de cascade mai inalte ca ea, Gheorghe. Cea mai înaltă e Cascada Îngerilor din Venezuela, la 979 de metri. Asa!” Noi căscăm gura, uluiti de exactitatea si ineditul informatiei, iar Gheorghe continuă: „Domnu’ Toader, eu nu cred că Cascada Îngerilor e cea mai înaltă. Cea mai înaltă e Cascada Victoria din Africa de Sud!” Mie îmi vine să sar si să zic că Cascada Victoria nu e în Africa de Sud, dar socru-meu mi-o ia înainte si apăsă încă o dată pe accelerator: „Nu! Nu e adevărat! Cascada Îngerilor e cea mai înalta cascadă din lume, Gheorghe!”
Gheorghe nu pare a avea o fire combativă. După ce trage câteva fumuri adânci din trabuc, îl stinge, ca să îl salveze pentru mai târziu, si îsi aprinde o tigară locală, cu miros puternic de mahorcă. Mama găseste momentul prielnic să intervină: „Gheorghe, am fost la câmp si am văzut ca nu ai terminat de legat aracii la vie. Mi-ai spus că ai terminat!” Gheorghe devine brusc conciliant: „ Doamna Saftica, ma duc si ii termin, dacă mi-au scăpat câtiva. Pe cuvânt de onoare!” Mama îsi îmbracă hainele de businessman: „Uite ce, Gheorghe! Îti dau acum cinci lei, să iti iei pâine, si restul de cinci lei ti-i dau după ce termini de legat aracii.”
Gheorghe acceptă fără să crâcnească : „Asa facem, doamna Săftica!” si apoi se întoarce spre mine: : „Vreau să mă duc să văd Alpii, domnu’ Anton! Cu pensia pe care o primesc din toamnă, mă duc să văd Alpii, să văd pe unde a trecut Hannibal cu elefantii lui, ca să cucerească Roma! Cea mai mare realizare a istoriei antice, ce a făcut el... Stiti câtă armată a avut când a trecut Alpii?”






Anton Georgescu    11/18/2012


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian