Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Mesia de la Voronet


Din rănile tale curge sânge rosu, lipicios, ca si al nostru, tu esti însetat ca si noi, iată, colbul, si mustele s-au lipit de sudoare ta, cum, deci, îndrăznesti să spui că nu esti om, că esti Dumnezeu? Asa pictura s-a pictat în anii lui Stefan cel Mare la Voronet.

Totul e întrebare în această lume în care viul se naste paradoxal si moare fără să înteleagă de ce ia picat anume lui destinul vietii, destinul biologic si, în fine, cel spiritulal si moral. Dar până unde putem ajunge cu aceste întrebări? Cât de departe este Dumnezeu de om? Poate coborî Dumnezeu până la noi? Putem să-L pipăim, să-I controlăm pulsul cu sărutul? Noi, oamenii, suntem făcuți din pofte si dureri, noi avem gâtlejuri pe care turnăm vin, noi ne batem pentru putere, dar si pentru a fi primii dintre anonimi, noi ne împopoțănăm în haine aurite sau în zdrențe, gâtuim și suntem gâtuiți, dar tu, tu care, iată, ești ca și noi, care alungi comercianții din templu și te uiți la Magdalena desenând incertitudini în nisipul Palestinei, tu, tu de ce zici că ești Dumnezeu?

În plină epocă de glorie, Ștefan cel Mare pictează biserica Voronețului construită în anul 1488. Dar de ce îi țipă lui Isus mulțimea pestriță din acea pictură? De ce urlă surlele, de ce bat asurzitor alămurile, de i se arată la cer, adică - ai obraz, tâmpitule, te vede Iahve de sus, cum îndrăznești să spui că ești Dumnezeu? Iar El își tace, privește luminos înainte ca un copil, privește în sine, în adânc, poate în adâncul nostru de azi, de martie 2004.

Cum s-ar putea, nătângule, mai strigă mulțimea, ca Iahve să se înfrupte din peștele, vinul și pâinea noastră sau să stea cu noi la taifas despre măslini și mei? Cum s-ar putea să bea apă de la o orecare samariteancă? Oare El nu are apă în ceruri mai multă și mai gustoasă decât toate apele acestui pământ nerod? Dar oare știe El de sete? Știe El de pofta de femeie care-ți întunecă mințile? Și iară bătăi în alămuri, și iară stridențe de trâmbițe, și iară gesturi obsecene. Iar El tace, se uită mai repede spre ziua de azi decât spre cea de la 1498, ba nu, privirea Lui trece prin noi, prin rostul ființei noastre omenești, o purifică și se duce încă și mai departe, departe de tot, acolo unde bate ceasul Cosmosului, care este tot El. Așa pictură s-a pictat în anii lui Ștefan cel Mare la Voroneț.

Fondul spiritual al acestei picturi, superbă simfonie de forme și culori comparabilă doar cu „Sărutul Iudei” de Giotto, întrece cu mult, după opinia noastră, minunea executării ei. Vrerea lui Ștefan de a lăsa după sine biserici excepționale era așa de mare că putea să aducă toți pictorii geniali ai lumii pentru asemenea lucrare. Ci pictorii renascentiți, cu toate grandorile lor, nu puteau picta ce dorea Ștefan să vadă pictat la Voroneț, și anume - apropierea omului de Dumnezeu.

Nici scrierile timpului, nici tradiția nu ne spun cine a pictat Voronețul. Cert e că lucrarea s-a făcut în una din cele mai cumplite vremi ale creștinătății, după căderea Constantinopolului. Este sigur că pictorul Voronețului a fost nu numai un artist genial, ci și un profund om religios, un clarvăzător, un mergător iluminat pe drumul arătat de Mesia. El înțelesese perfect că, de fapt, Dumnezeu nici nu coborâse spre noi în zilele lui Pilat, El este mereu foarte aproape de muritorii săi, așa de aproape că respirația, sudoarea, sîngele, of-urile Lui de pe Sfânta Cruce sunt reale, omenești.

Dar a fost chip ca acestă gândure să fie posibilă în anii 1488-1498, când s-a zidit și pictat Voronețul? O carte de excepție, e vorba de „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său”, scrisă la numai 16 ani după moartea lui Ștefan cel Mare, demonstrează că evenimentul plastic și spiritual de la Voroneț este autohton, românesc. Iată un mic fragment din acel uluitor scris, pentru care abia Noica a găsit mirare și entusiasm: „Ci, mai întâi de toate este tăcerea, iar tăcerea face oprire, oprirea face umiliță și plângere, iar plângerea face frică și frica face smerenie, smerenia face socoteală de cele ce vor să fie, iar acea socoteală face dragoste și dragostea face sufletele să vorbească cu îngerii. Atunci va pricepe omul că nu este departe de Dumnezeu”

Omul nu este departe de Dumnezeu, ne învață fresca de la Voroneț. Dumnezeu se atinge în fiece clipă de hainele noastre, de vinul pe care îl bem, de femeile pe care le iubim, de puterea politică pe care o vrem cu nesaț, de trîmbițile care ne asurzesc, de alămurile care ne cutremură, de rostul ființării noastre paradoxale. El este sudoarea, sîngele, apa, pâinea, nisipul pe care desenăm, cocoșul ce vestește trădarea lui Petru, vântul pe care îl vânăm. El e foarte aproape, atât de aproape că putem să discutăm cu îngerii Lui. Și pentru acest destin atât de omenesc trebuie doar să pășim din treaptă în treaptă spre cerurile Lui, care-s numai cele ale iubirii.

Geniala pictură de la Voroneș arată că gîndirea religioasă românească a dat lumii un formidabil model al apropierii de Dumnezeu. Unele din cele 9 trepte descrise de Neagoe erau cunoscute în antichitatea cea mai veche. Altele s-au discutat de anahoreții creștini din Asia Mică, s-or fi cunoscut la Athos sau prin mănăstirile timpurii din Serbia. Dar, cu certitudine, sinteza lor orientată spre apropierea de Dumnezeu (și nu spre cunoașterea lui abstractă) s-a copt și s-a conștientizat anume la mănăstirile și schiturile din principatele românești.

Ștefan cel Mare a construit peste 30 de biserici și mănăstiri, majoritatea după 1487, cu un efort uman și material uriaș. Nu era mai simplu să cumpere tunuri, să instruiască o armată de elită și să recucerească și Bizanțul, și Ierusalimul, și să rămână astfel „pe veci” în topul cuceritorilor acestei lumi? Da, se putea. Probabil costul unei asemnea Cruciade nu era cu mult mai mare decât al celor 30 de biserici. Ci Ștefan cel Mare a construit și pictat excepționale biserici fiindcă Dumnezeu este atât de aproape și deșărtăciunile omenești atăt de mari, și sfîntul Daniil privește atât de smerit din fresca de la Voroneț.





Andrei VARTIC    4/2/2004


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian