Impresii de călătorie in România anului 2012
Luasem hotărârea ca în această vară "să nu mai semnez condica" pe parcursul a două luni în România asa cum am făcut aproape în fiecare an de când mă aflu pe meleaguri îndepărtate. Dar un eveniment primit cu multă bucurie, un premiu câstigat la un concurs international de literatură organizat de revista Starpress International prin inimoasa doamnă Ligya Diaconescu, mi-a oferit 10 zile de petrecut la Mamaia si m-a făcut să-mi schimb planul. Desi elanul meu nu mai era cel care să mă îndemne la un asa drum lung si obositor, totusi un resort interior mi-a deschis iarăsi calea spre vuietul si talazurile mării noastre, nu atât de neagră pe cât îi este numele, chiar dacă petrecusem împreună cu familia o săptămână de bălăceală în apele Cubei. A doua zi după întoarcerea din Cuba, am înhătat din zbor geamantanele gata pregătite si ată-întinsă în România. Nu m-a răbdat inima să renunt la Mamaia pe care n-o mai văzusem de un sfert de veac. Si în Bucuresti de-abia am avut timp să-mi trag sufletul de oboseala drumului si a disconfortului creat de diferenta de fus orar, că a doua zi, eram în masina condusă de prietena mea din Bucuresti, Eugenia, care mă însotea în acest sejur, bucuroasă si ea că nu mai văzuse marea de câtiva ani buni.
Primele impresii de cum am păsit în Bucuresti si apoi cele ale drumului spre mare au rămas constante pe aproape cele două luni petrecute în tară, în multe alte locuri.
Plecasem în tară cu capul bubuit de informatiile din presă despre schimbările fulgerătoare din politica tării, cu fulgerarile săbiilor cu care se amenintau între ei adversarii politici, cu imaginea unei tări care parcă troznea din temelii luptându-se să-si găsească făgasul spre o viată mai bine rostuită. Parcă îmi răsuna în urechi clocotul oamenilor aflati la limita răbdării, dar în acelasi timp năuciti de atâtea încercări nereusite, bâjbâind încă în căutarea drumului democratiei, nici acesta perfect, dar aducător de viată ceva mai asezată.
Mi-am astupat urechile ca să nu mai aud acest vuiet dureros si pe unde am umblat, am lăsat doar ochii să îmi transmită acele imagini care vorbesc prin graiul faptelor, prin ceea ce s-a realizat până acum, cu toate aceste frâne puse în calea oamenilor. Nu sunt sociolog, dar ceea ce am văzut si s-a adresat puterii mele de întelegere, chiar dacă uneori vedeam cu ochii sufletului, a fost o altă înfătisare fată de ceea ce te-ai fi asteptat să fie, după modul cum este condusă tara. Viata nu stă în loc, oricum ar fi de răvăsită o tară, ea îsi arată puterea ei constructivă.
În liniste si modestie, fiecare om, după puterile lui, face câte ceva care să-i primenească viata, să i-o înfrumuseteze, să-i dea satisfactia că a rămas ceva în urma lui si că nu a făcut umbră pământului degeaba. Oricât ar striga unii sau atii, "jos Băsescu" sau "jos Ponta si Antonescu", oamenii îsi văd de treaba si îsi repară astăzi un gard, mâine îl vopsesc, schimbă acoperisul casei si-i văruiesc peretii ca să apară primeneala si în ograda lui si astfel satele prind viată, se schimbă peisajul comunei, chiar dacă se mai zăresc si unele case lăsate în paragină vorbindu-ti de neputintele anilor împovărati de acele greutăti si boli care nu stiu si nu pot să fugă singure pe cele pustietăti. Apar la sate foarte multe case cu etaj, cu balcoane si verande, case construite cu mult bun gust, cu canalizare si dotate cu tehnică nouă necesară în gospodărie. Trecând prin satele românesti nu-ti poti stăpâni admiratia pentru ceea ce vezi si te simti cuprins de o satisfactie de parcă ai avea si tu ca vizitator un merit, măcar cel al apartenentei de neam. Cu cât localitătile sunt mai mari, cu atât constructiile sunt mai multe.
Dacă satele si-au mărit spatiile locuite si pe izlazul de odinioară al vitelor, Clujul mi s-a părut de trei ori mai mare decât l-am lasat cu mai multi ani în urmă, întins pe spatii mult în afara granitelor cunoscute de mine. Îi spuneam unei prietene că de mi s-ar fi întâmplat să mă trezesc din somn într-o masina trecând prin Cluj, eu nu as fi putut să stiu în ce oras mă aflu. Răspunsul ei a fost prompt: "Nici noi, desi nu ne-am mutat de pe aceste meleaguri". Ce să mai vorbim de capitala tării care geme de noi constructii si de noi prefaceri ca într-o forfotă de mare grabă si nu de putine ori îmbrâncind clădiri nepotrivite mediului înconjurător.
Ajungând la Mamaia, am văzut-o pe Eugenia aplecată peste volan concentrată si murmurând ca pentru sine: "Doamne Dumnezeule, pe unde sunt eu acuma? Maica Domnului, pe unde mă aflu în acest moment, Doamne Isuse Hristoase, care o fi drumul spre Mamaia cea pe care credeam că o cunosc ca-n palmă?". Să nu mai vorbim de magazine de tot felul, cu nume care mai de care mai englezit si care gem de mărfuri nou apărute în acelasi timp pe piata mondială sau cele cu mărfuri second hand, frumoase si nu de putine ori noi-noute, aproape la îndemâna oricui. Cei care vin să-si viziteze neamurile nu mai stiu ce suveniruri să le ofere, căci în România se găsesc de toate, unele chiar de « ultimul răcnet ». Ba chiar mergând pe stradă sau privind la televizor, îti cam taie cheful să mai admiri străinătatea când vezi cochetăria mai ales cea feminină si chiar si pe cea a masinilor, ca să amintesc doar aceste două aspecte.
Dar dacă viata s-ar compune doar din ceea ce vedem pe dinafară, ar fi bine, dar mergând spre ceea ce e în sufletul românilor, peisajul nu mai este acelasi. E adevărat că sunt progrese în unele domenii si multe aspecte lăudabile. Am constatat cu mare satisfactie că prin eforturi cu totul remarcabile ale inimosilor conducători ai Centrului de Fizică Atomică din Măgurele se lucrează sustinut la refacerea castelului "Ioan Otetelesanu" mărturie a unei epoci de strălucire din istoria culturii noastre nationale, am întâlnit preoti implicati în acte de cultură, intelectuali dăruiti unor cauze nobile si exemplele sunt numeroase, dar locul României ar fi fost altul în lume dacă am fi stiut să alegem mai usor si fără atâtea pierderi si suferinte, valori pe care parcă le-a înghitit pământul. Acum plătim cu vârf si îndesat, ne răsucim spasmodic în neputinte dând vina unii pe altii. Două aspecte sunt cele mai evidente, cele care au fost lăsate în paragină: sănătatea care a ajuns să macine dureros de nedrept atâtea vieti omenesti si învătământul, cel care trebuia să pregătească viitorul tării, desi strălucirea multor minti tinere a atras admiratia peste granitele tării.
Dar asa cum e, cu bune, cu rele, tara e a noastră si o iubim, asa cum iubim tot ce apartine de fiinta si devenirea noastră sperând într-un viitor mai bun.
|
Elena Buică 10/17/2012 |
Contact: |
|
|
