Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Aurel M. Buricea - " Crucea din muguri "

Ultima carte de versuri publicată de laboriosul Aurel M. Buricea, Crucea din muguri (Editura Semne, Bucuresti, 2012, cu o prefată pertinentă a lui Florentin Smarandache), cuprinde tot atâtea sonete câti sunt si anii autorului (născut în 1945) în anul de gratie 2012.
Tema predilectă a poetului-matematician, sau a matematicianului bacovian, după cum cum îl gratulează prefatatorul, este curgerea implacabilă a timpului care-l antrenează în fluxul lui torential. Regretul că nimic nu ese statornic îl copleseste. Nici măcar aducerile-aminte nu mai pot constitui un refugiu mântuitor pentru nelinistitul poet: „în oglinda unui cer uitat se sting/ amintirile celui e-am fost atunci/ tânăr si ferice ca pasărea-n lunci/ când zborul din spirit nu pot să-l cuprind// cu aripa frântă în noapte cobor/ arborii de vis se desfrunzesc în cale/ între ieri si mâine cresc porti de zale/ iluzia vesniciei plânge-n dor// Te astept Doamne cu fiecare clipă/ de imagini din nevăzut mi-e sete/ mi-a zidit viata calea de risipă// drumurile toate au dus către cer/ singurătatea creste din regrete/ voi învăta dincolo de limba de ger” (arbori de vis).
Autodefinindu-se ca un “cuvânt călător între două lumi”, poetul îsi acceptă cu dureroasă voluptate traiectul care-l va apropia de Divinitatea supremă cu care se află într-un permanent dialog psalmic. Recunoaste că-i e sete de imaginile noului univers spre care se îndreaptă decis să învete „limba de ger”, precum si: „să-i fie eternitătii altoi” (deductie).
Sonetistul deplânge fărămitarea infinitului în si cu fiecare om. Pe urmele lui Eminescu sau Cezar Baltag, poetul hrăneste ipoteza că lumea înconjurătoare e poate visul cuiva, al lui Dumnezeu, bunăoară, sau al Zeitei Geea. Lumea îsi face încercarea în fiecare ins si se stinge cum „toamna lumina în rod/ să crească arborii în mai din pământ/ ca glasul bisericii în prohod” (oglindire). Gândul că trece prin lume fără a lăsa urme îl îndurerează ca si faptul de a fi martorul risipirii credintei ordonatoare. În răspăr cu această lume fără niciun Dumnezeu, poetul îsi asumă cu si mai mare acuitate lumina divină si învată dumnezeiasca ardere de tot întru sonet: „atât de aprins de sfânta lumină/ că ard până la suflet în sonete/ ca mireasma merelor din grădină// orice înger poate acum culege/ taina din versuri fără să regrete/ că n-am mai tinut cont de timp si lege” (timp si lege).
Poetul-rug îsi face uneori bilantul acestei arderi mistuitoare si se roagă în fiecare clipă să mai prindă o zi de jertfă iisusică pentru semenii săi: „chiar am trudit de la o zi la alta/ să-i fac fericiti pe cei din jurul meu/ am trecut peste patimi atât de greu/ de-aud si acum cum bate-n cuget dalta// acestei soarte fără de prihană/ ursită-n taină înainte de-a fi/ ajută Doamne să trec de-această zi// vindecă-mă de năpraznica rană/ unde curge noaptea fără limite/ nu lăsa tăcerea să te imite” (rugă). Truda altruistă întru Logos nu va fi fost una zadarnică si ea se va fi integrat organic destinului creator: „din Cuvânt voi face mâine un alt mormânt/ si-n fiecare vers va fi gândul meu/ care mi-a ursit din viată legământ// să vă iubesc de dincolo de moarte/ asa cum m-a zămislit chiar Dumnezeu/ să trăim în veci litera de carte” (culegător de spirit).
Prin creatie, pe care o concepe ca pe un scut împotriva mortii, poetul se declară, orgoliul său fiind pe deplin întemeiat, „bolnav de nemurire” (vezi poemul cu acest titlu). Sonetistul temerar nu încetează să-l slăvească pe Atoatcreatorul si să se considere, la rându-i, infimă parte din zidirea divină, ortul său de vamă fiind versul, vers de care lumea se va bucura ca de un dar nepretuit: „se vor găsi savanti să spună povesti/ în acest univers fără sfârsit/ în toată lucrarea doar Tu Doamne esti// Te simt cum cum vibrezi în orice fiintă/ prin sfânta zidire esti desăvârsit/ ca un ou mă-nchid în a Ta credintă” (sfânta zidire).
Numeroase sunt piesele lirice din acest volum din care se desprinde credo-ul artistic al poetului vizionar. Ca si Arghezi, el vorbeste testamentar de-un „nume adunat pe-o carte” de literele însiruite pe-o piatră tombală, de stihul care-i va bucura pe cei ce vin si de care-si leagă tainic speranta propriei epifanii mai mult decât sigure. Aurel M. Buricea mizează totul pe poezia de care, ca altădată Al. Philippide, se agată „ca un copil de poala mumii”. Utopia inevitabilului dincolo este une proiectată în spirit crestin si ea va aduce cu sine marea despovărare. Seninătatea poetului nu-i deloc străină de cunoscutul mit al reîntoarcerii mioritice: „pregătit sunt Doamne să trec prin moarte/ cerul unde nu-i durere si suspin/ acolo de sus grijă să-mi poarte// să nu mai aud de-a durerii povară/ să trăiesc vesnicia într-un alin/ ca seva-n pomi în fiecare vară” (confesiune). Ca si: „în firul de iarbă voi fi vederea/ inima mea va pulsa în natură/ unde nu vei trăi altă măsură// dacă nu opresti această cădere/ vom visa de-a pururi prin vesnicie/ cât va cânta lumea prin poezie” (mărturisire).
Plecarea celor dragi e dureros de injustă si poetul se amăgeste liric că moartea e o glumă sau o părere si că din ea se poate reveni, precum în acest sfîsietor sonet închinat regretatului Fănus Neagu: „cu inima am iubit satul noi doi/ prin veac părintii ne-au fost icoane vii/ natura ne-a învătat cântecul din vii/ odele câmpiei le-am scris amândoi// umbra lui Hristos în lanul de grâu copt/ tablouri galbene sfintite vara/ cu mierea de albine pictând tara/ am dus taina luminii în cifra opt// câmpul de floarea soarelui înflorit/ oglinda din suflete ninse de zori/ izvor unde străbunii au adormit// te-astept Fănus în casa mea dintre ulmi/ să fim printre sfintele taine călători/ când steaua din Bărăgan plânge pe culmi” (îngerul câmpiei).
Sonetul e, rând pe rând, plâns alinător/ostoitor, casă ocrotitoare, prilej de ardere epifanică, modus vivendi, cale de accedere în Cuvântul dintâi si de îndumnezeire perpetuă, prilej de dialog cu cei care au purces deja în lumea umbrelor (dor ce mamă), vis nemurit într-o carte (alt sine). Sonetul e pentru Aurel M. Buricea nu doar regele poeziei cu formă fixă ci al poeziei în general ca expresie desăvârsită a naturii: „când floarea-soarelui cântă-n sonete/ toată lumea de-apoi plânge-n zidire/ moartea luminii să nu se repete” (leac pentru uitare).
Poetul se percepe pe sine ca mesager de taină al câmpiei care prin el si prin alti poeti si prozatori ai acestui topos binecuvântat si-a câstigat un binemeritat loc în legendă (ultima toamnă). După ce s-a retras din satul natul (Ulmu, din judetul Brăila, în care a predat matematica aproape o jumătare de veac), poetulbrăilea, acum prahovenizat, simte sfâsietor dorul de casa unde pozele înrămate ale părintilor sporesc numărul icoanelor de pe peretii reci. Pustiul s-a înstăpânit de ograda părintească a cărei poartă s-a ruginit de-un veac. Întreg satul natal s-a pustiit, de altfel, iremediabil încât până si „lumea din cuget doarme-mn sicriu” (p.45). Sonetistul îsi simte trupul plin de amurg si de tristete si nicăieri nu mai găseste alinare, exceptie făcând cugetul sfânt si iluminarea prin rugă (trepte spre cer). Iar bucuria, atât cât mai poate ea să fie la ceasul de crepuscul existential, vine din constiinta zidirii sale juste în lumină integrată firesc în structura naturii: „doar cugetul meu plânge si suspină/ memoria se naste din lumină/ cum creste vara fructa în grădină” (calea spre cer). Licărul sperantei că marea plecare nu va fi una fără drept de întoarcere în elementele fundamentale ale firii i se intruzionează tainic în suflet: „peste acest infinit să fiu stăpân/ să aud natura cum plânge de dor/ când doarme în pământ acest corp păgân// s-a făcut în gânduri atât de târziu/ spre uitarea facerii încet cobor/ si-n sonete de iubire vers să fiu” (vers peste timp). Nu exclude nici posibiltatea întoarcerii în leagănul dintâi spre a-si trăi nemurirea pe care i-o asigură opera (aproape 20 de volume diverse) la care a trudit nestiut spre a-si cinsti stirpea: „poate mă voi întoarce la mine-n sat/ să fiu în sonete cânt de iubire/ s-alin durerea celor ce i-am lăsat// să stea de priveghe în sfinte taine/ să se pregătească pentru adormire/ de tin în cufere toamne si haine” (ultima strigare). Respectiv: „vom trăi viata de-apoi în legendă/ nimeni nu ne mai poate scoate din sonet/ chiar dacă moartea-i scrisă-n agendă// de-atâtea amintiri avem parte/ încât va sterge vremii ultimul regret/ dacă rămâne spiritul în carte” (cartea de gânduri). Ca expresie a iubirii, poezia joacă rolul de catalizator al fortelor si miracolelor vegetale: „toamna cântă-n amurg triste sonete/ mere coapte recită versuri pe ram/ cine le-a compus ieri n-o să mai regrete// iarna ninge gândirea cu tăcere/ lacrimi amare sunt cristale la geam/ natura ne-a dictat sfânta plăcere” (poem de dragoste). La rându-i, natura e cea care-i dictează poetului sonetele: „natura din trup mi-a dictat sonete/ si-a furat muzica din mere coapte” (natura scrie sonete). Raportându-se la univers, poetul îsi constientizează coordonatele divine pe care se situează la confluenta minunilor astrale: „lumina acestui spirit absolut/ îmi hrăneste sufletul cu iubire/ gândirea trezită din adormire/ uită c-am fost zămislit izvor de lut// si-mi curg zilele oarbe spre Sfântul Duh/ obiect al facerii mi-a fost viata/ cel ce-a născut în mine dimineata/ mă priveste de dincolo de văzduh” (confesiune). Sau: „sâmbure de spirit în lume am fost/ pe timp de iubire sădit în sonet/ pentru vremea pierdută n-am să regret/ în Sfântul Cuvânt tainic mi-am găsit rost// în suflet pustiu miroase a tămâie/ lanuri de grâu copt au sălbit albine/ vibratii de neant se sting în mine// cum căldura verii într-o lămâie/ sufletul mi-a fost o carte prea sfântă/ în care gândul cerurile cântă” (câmp cuantic).
Pentru Aurel M. Buricea, poezia e spatiul rezonant al iubirii fără de care nimic nu există pe lume. Declaratiile de dragoste trimit, prin puritatea si intensitatea lor, la erotica matrimonială a statornicului Emile Verhaeren. În treacăt fie spus, acest volum a fost scris, după mărturisirea poetului, chiar în patria marelui simbolist flamand. Iată, spre ilustrare, un sonet al poetului român: „dragostea ta n-a fost o iluzie/ cine a născut natura are gust/ de-am crescut în iubire ca un arbust/ în orice vers nu-i nicio confuzie// în metafizică te-am slăvit flămând/ se hrănea raza zilei cu dorul tău/ c-am vrut să cobor în moarte nu-mi pare rău/ esti de-a pururi vie în negândit gând// firea din simtire altă măsură/ orice zi fără tine-i ca un blestem/ nu găsesc în lume altă făptură// ne-am iubit în taina unor sonete/ de uitarea acestei lumi mă tem/ arborii din suflet cioplesc tonete” (acord). Nu lipseste nici regretul că de-a lungul vietii sale nu i-a consacrat iubirii întreaga lui fiintă si energie creatoare: „de-ar vrea cerul să mă mai nasc odată/ numai în iubirea mi-as face casă/ vremea lumii mi-ar fi mai ordonată// si-n acord armonic mi-ar trece viata/ chiar dacă prin veac mi se stinge rasa/ când peste amintiri se lasă ceata” (axiome).
Sonetist tenace, în permanent dialog cu divinitatea care-i ocroteste iubirea si deopotrivă scrisul autoreferential, Aurel M. Buricea excelează în formulări transant-diamantine, adevărate aforisme axiomatice din care s-ar putea alcătui oricând o mini-antologie frapantă. Cităm doar câteva, truvabile în paginile finale ale cărtii: „iubirea-i apă pentru setea de vis” (zidire); „în arborii noptii plânge o cruce” (crucea din muguri); „în muguri dospesc cruci de lemn si cosciug” (taina facerii); „doar logica din spirit mi-a dat hrană” (univers din vers). Volumul Crucea din muguri se încheie pe o notă optimistă privind postumitatea pe care sonetele poetului au capacitatea s-o controleze. E încă un prilej si un motiv de a-i aduce multumire Ceui de Sus: „mi-ai zămislit Doamne această soartă/ să veghez pentru gloria mea postumă/ când destinul va-nchide neagra poartă// memoria se va pierde-n zi tristă/ iarbă de niciunde arsă de brumă/...orice sentiment în sonet există...” (univers din vers).





Ion Rosioru    10/3/2012


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian