Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Daniela

Pe Daniela mi-o voi aminti întotdeauna asa cum am văzut-o prima dată: o fetită de 12 ani, descultă, tremurând de frig, îmbrăcată într-un capot de stambă zdrentăros si decolorat de prea mult purtat, pe cap cu un „batic” încropit dintr-o batistă bărbătească. Era începutul lui octombrie 1989 atunci când am cunoscut-o si mă aflam împreună cu elevii mei, printre care se număra si ea, la practică agricolă pe câmp, la cules de arahide americane. În ziua aceea, vântul bătea rece si tăios, cerul învolburat de nori ameninta să se prăbusească parcă asupra noastră, iar aerul mirosea deja a zăpadă.

O zi de practică agricolă la arahide americane

Anul scolar 1989-1990 a început pentru mine – proaspătă profesoară de rusă si română la o scoală generală si un liceu dintr-o mare comună din sudul Olteniei – cu practica agricolă. Timp de o lună încheiată, elevii de liceu si gimnaziu sub supravegherea cadrelor didactice, ajutau la strângerea recoltei patriei si abia apoi, acestia începeau propriu-zis cursurile. Asa se face că după două săptămâni la cules de vie, au urmat încă două săptămâni la strâns de arahide americane. Dacă la vie mai fusese cum mai fusese, pentru că vremea tinuse cu noi, la arahide timpul se schimbase brusc, odată cu întâi octombrie. Astfel, după ce cu doar 24 de ore în urmă un soare arzător pârjolise totul în jur, noaptea adusese cu sine o ploaie rece si măruntă, cernută cu dărnicie până în zori.

Dimineata primei zile de practică la arahide americane s-a arătat dezbrăcată de strălucire, într-o lumină mohorâtă. Văzând cum stau lucrurile, m-am îmbrăcat gros, mi-am încăltat cizmele de cauciuc si am plecat spre scoală. În poarta scolii trăsese deja unul dintre tractoarele cu care urma să fim transportati spre câmpul de arahide, iar copiii asteptau frumos aliniati, fiecare cu câte o găleată în mână, să se suie în remorcă. După ce m-am asigurat că toti elevii ce îmi fuseseră repartizati se cocotaseră în remorcă, m-am urcat si eu în cabină, pe scaunul de lângă tractorist. Cu chiu cu vai, printre hârtoape si hurducături, cu o viteză de melc, am ajuns la locul faptei. Am coborât cu totii din tractor si ne-am grupat, asteptând ca inginerul agronom să ne îndrume spre parcela pe care trebuia să o recoltăm. Între timp, au mai sosit pe câmp si alti scolari si profesori.

Cu ochi albastri si în picioarele goale

Agronomul, un om cu experientă în ale câmpului de arahide americane, ne-a explicat cum să procedăm pentru a dezghioca din pământ pretioasele roade ce urmau să plece la export peste mări si tări. Instructajul fiind gata, nu mai rămânea decât să trecem la treabă. În acel moment, în rândul elevilor, obisnuiti cu ritualul practicii agricole din anii trecuti, s-a produs o vânzoleală: ca la o comandă neauzită, acestia au rupt rândurile si au luat-o la fugă spre parcelă. Brusc, m-am aflat în urma lor, alături de alte profesoare, de directorul scolii si de agronom. Lângă mine s-a aciuiat o fetită pe care nu o observasem până atunci si care nu se lipise de ceata ce o luase la picior putin mai devreme. Înaltă, bine făcută, cu ochi albastri, fată de păpusă si păr saten ondulat, aceasta tremura din tot corpul, vânătă de frig, în timp ce vântul rece îi umfla cârpa de vesmânt pe care o purta; picioarele goale i se făcuseră negre, iar mâinile i se înclestaseră, albe, pe mânerul găletii. „Doamne, ce frumoasă e!”, mi-am spus privindu-i chipul, pentru ca în clipa următoare să nu mă pot opri să mă întreb în gand: „Oare măcar chiloti o fi având fetita asta pe ea?”

„Pe ea o creste bunică-su”

Mi-am dezbrăcat imediat pardesiul si apoi vesta de lână pe care o purtam pe sub el. Întorcându-mă spre ea, i-am oferit-o.

- Tine, i-am spus, îmbracă-te, o să te îmbolnăvesti dacă nu îti iei o haină mai groasă pe tine!

Copila m-a privit scurt, cu o demnitate hotărâtă în ochii ei albastri si apoi a început să alerge spre parcelă, lăsându-mă cu mâna întinsă. Am pornit-o după ea.

- Nu vreau să îti fac rău, i-am spus, te rog, pune vesta pe tine. Cum te cheamă si în ce clasă esti?

- Daniela, mi-a răspuns ea tăios, sunt la a sasea B.

Am obligat-o să îmbrace vesta. Între timp, sosiseră lângă noi si celelalte profesoare.

- Lăsa-ti-o, domnisoară, în pace si nu îi mai tot căutati ăsteia în coarne, a spus una dintre ele. Nu păteste asta nimic, e învătată cu frigul.
- N-are părinti?, am întrebat-o eu, prefăcându-mă că nu auzisem ce spusese.
- N-are, mă-sa muri din betie, a lovit-o tractorul, iar ta-su să duse pe lumea ailaltă tot de prea mult trăscău. Pe ea o creste bunică-su.

Haine de la Bucuresti

N-am mai zis nimic. Mă gândeam la cocioaba în care locuia probabil Daniela, singură cu un bătrân, lipsită de dragostea mamei, de grija tatălui, fără nicio bucurie. Parcă aerul îmi era greu la respirat si totul în jur suna a batjocură, a cruzime, a dispret. O priveam pe Daniela cum aduna arahide, rebegită de frig, dar dârză, luptându-se să nu arate cât de mult se temea de desconsiderarea nemiloasă a colegilor si a profesorilor.

La sfârsitul zilei de practică, nu i-am mai cerut Danielei să îmi dea înapoi vesta pe care i-o împrumutasem de dimineată, cu toate că ea a venit să mi-o aducă. Seara, m-am grăbit să merg la postă, să sun la Bucuresti. Le-am povestit părintilor mei de Daniela si i-am rugat ca până la sfârsitul săptămânii, când reveneam acasă, să îmi pregătească un pachet în care să pună hainele pe care eu nu le mai purtam, pentru a i le aduce ei.

Cadou de la domnisoara profesoară

Un pardesiu cumpărat de la Romarta Copiilor, un basc tricotat, luat de la Eva, cu care făcusem furori în liceu, un hanorac de blană, ghete tip adidas, bluze cu imprimeuri vesele, pantaloni eleganti si sport, pantofi si cizme de piele, acestea au fost câteva din articolele de îmbrăcăminte pe care i le-am dăruit Danielei săptămâna următoare. Vestimentatia ei era diferită acum de a celorlalti copii din comună. Daniela era curată si frumoasă si hainele veneau bine pe ea, asa că atunci când iesea pe stradă, stârnea mirarea si invidia celor ce o vedeau. Din sărăntoaca pe care nu dădea nimeni un ban măcar, fetita aceasta se transformase într-o mică domnisoară prezentabilă, care nu putea rămâne neobservată.

- De unde ai, fă, hainele astea de pe tine? Ti le cumpărasi tu?, era întrebată pe ulită Daniela, la tot pasul.
- Mi le dădu domnisoara profesoară, răspundea ea, fără să se lase intimidată, chiar mândră de ceea ce i se întâmplase.
- Si nu-ti luă, fă, bani pe ele, nu te puse la treabă?, continua dialogul. Ti le dădu domnisoara, tie, una de la tară, doar asa, că îi plăcu de tine?
- Da, domnisoara profesoară mi le aduse cadou, răspundea Daniela, cu ochii măriti a mirare si cu o siretenie naivă în glas.

„E bună de muncă”

Peste câteva zile, la ore, am început să primesc solicitări:

- Domnisoara profesoară, dacă mai aveti pe acasă haine pe care nu le mai purtati, ni le dati nouă? Că si noi suntem amărâti, nu doar asta.

„Amărâtii” aveau casă cu etaj, găini în bătătură, porci în cotet, hambarul plin cu de toate si Dacia în garaj.

- De ce nu o chemati să vă muncească, domnisoară?, a deschis într-o zi, în cancelarie, discutia, o profesoară mai înfiptă. Zău asa, o umplurăti pe asta de haine si să nu îi cereti nimic în schimb?
- Asa e, i-au tinut isonul colegele, chemati-o să vă facă treabă în casă, e bună de muncă.
- Să pun la muncă un copil?, le-am întrebat. Si pentru ce, pentru niste zdrente, pentru niste vechituri?
- Ce vechituri, domnisoară, alea nu sunt vechituri! Îi dădui si eu ăsteia câte ceva mai demult si o mai chem si acum de îmi sapă în grădină, a sărit cu gura altă profesoară.
- Bine, am încheiat eu conversatia, o voi chema la mine, dar nu ca să muncească. O s-o ajut la lectii. Vreau să recupereze, să învete bine, să facă scoală. Daniela are minte, e desteaptă si harnică.


Octombrie

M-am tinut de cuvânt si asa cum hotărâsem, am chemat-o pe Daniela în fiecare zi să mă viziteze acasă, după ore, pentru a o ajuta la lectii. Locuiam într-un apartament cu două camere, situat la al patrulea si ultimul cat al singurului bloc aflat în comună. Pe lângă cele două camere, apartamentul mai avea o baie, complet nefunctională, si o bucătărie. Sobele din odăi (nu existau calorifere) erau dărâmate, aragaz era imposibil de instalat, asa că găteam pe lampa cu gaz, iar apă nu curgea si deci, căram pretiosul lichid cu găleata, de la fântână. În plus, zilnic, începând cu ora sase seara, se oprea curentul electric până în dimineata următoare. Nu era nimic comfortabil, nimic linistitor în tot acest univers domestic, nici o posibilitate de a spera la mai bine. Iată de ce, în acea toamnă caldă si frumoasă a lui 1989, încercam să petrec cât mai multă vreme în afara casei, profitând de soarele ce făcea tot ce îi stătea în putintă să impresioneze. De altfel, pentru mine era o premieră să gust acest anotimp departe de zgomotul si forfota Bucurestiului, mai ales că după un început friguros, luna lui brumărel s-a dovedit a aduce o vreme armonioasă, transfigurând senzational si inepuizabil în cotidian minuni tulburătoare, începând cu acel resemnat „a ruginit frunza din vii si rândunelele-au plecat” si terminând cu recoltele bogate si nostalgice, răsfrângând în ele adânci si subtile vibratii autumnale. Zi de zi, ca dintr-o oglindă de cristal cu ape linistite, lumina fluidă a amiezii crestea egală, pe un cer de octombrie decolorat si emotionant de senin, iar soarele, usor nesigur pe el, răspândea o căldură albă, aproape feerică, menită să pună în evidentă desfrunzirea bogată si gravă a copacilor.

Note mari la învătătură

Timpul acesta îl împărteam cu Daniela, care devenise o companie nelipsită pentru mine. La ora prânzului, când astrul zilei era în toi, ne asezam amândouă pe scările de la intrarea în bloc, pe care asterneam mai întâi câteva pături groase, si petreceam acolo trei sau patru ore. O ascultam la lectii pe eleva mea, o corectam atunci când gresea, îi verificam, cu caietul si cartea pe genunchi, temele pentru acasă. Din când în când, luam câte o pauză, în care aceasta îmi povestea din grijile si nelinistile ei. Uneori, o surprindeam pe Daniela privindu-mă cu o veneratie plină de dragoste, cu un respect umil, cu o multumire victorioasă, împăcată si suficientă siesi. Întelegeam că pentru ea, eu eram mama pe care nu o avusese niciodată, sora mai mare, prietena care îi lipsise mereu, dar si profesoara care să o înteleagă, să o pretuiască si să îi acorde încredere. În plus, nu era putin lucru pentru un copil marginalizat si ignorat de toti, ca tocmai profesoara venită de la Bucuresti să îl bage în seamă. Încet-încet, Daniela a început să ia note mari la scoală, să îi ajungă din urmă pe premiantii clasei. Dacă la început, când o ascultam la ore, abia putea să bâiguie tremurând, niste cuvinte incoerente, din care nu întelegeam aproape nimic, acum aceasta devenise cursivă în exprimare, sigură pe ea, stăpână pe ceea ce stie; îi plăcea să citească si nu mai făcea greseli de ortografie, scria caligrafic si avea caiete model. „Ce noroc dădu peste asta, cum o săltă domnisoara din mizeria în care era”, mai auzeam când si când, comentariile neputincioase si supărate ale unora si ale altora, care pricepeau că n-aveau încotro – era mai bine să ia lucrurile asa cum se prezentau.

O sticlă de lapte si două gutui

Într-o zi, Daniela bătu la usa mea, ca de obicei. I-am deschis si am văzut că târa după ea, pe lângă ghiozdanul plin cu cărti si caiete de scoală, o sacosă de rafie. După ce m-a salutat, aceasta a scos din sacosă o sticlă de un kilogram plină cu lapte si două gutui mari si frumoase si mi le-a întins pe toate cu un gest de dăruire totală, cu ochii sclipind de fericire.

- Uitati, domnisoara profesoară, ce vă adusei, mi-a spus ea, sunt un dar de la mine.

Am rămas încremenită. Stiam că Daniela abia trăia de azi pe mâine, asa că să primesc un astfel de cadou din partea ei, mi se părea prea mult. Ezitam, nu stiam ce să fac. În acel moment, din bucătărie a apărut tata, care venise de dimineată, de la Bucuresti.

- Bună ziua, Daniela, a spus el. Îmi pare bine să te cunosc, fiica mea mi-a povestit despre tine. Multumim pentru aceste daruri, e un gest frumos din partea ta că te-ai gândit să ni le oferi. Esti un copil special, ai o inimă bună, a mai continuat el.

Nu am văzut-o niciodată pe Daniela asa de fericită cum a fost în acel moment, auzind cuvintele de multumire si de apreciere ale tatălui meu. Chipul îi strălucea tot de multumire, zâmbea triumfător si îsi trecea emotionată, mâna prin păr.

- Multumim, Daniela, am adăugat si eu, văzând că nu mai e loc de întors, multumeste-i si bunicului tău pentru ceea ce ne-a trimis, îmi prind foarte bine si fructele si laptele.

Mai târziu, după ce Daniela plecase, l-am întrebat pe tata pe un ton artăgos:

- De ce ai făcut asta, de ce ai primit ceea ce ne-a adus Daniela? Stii că o duce rău, că abia are după ce bea apă, nu trebuia să îi accepti darul.

- Dacă ai fi refuzat-o, mi-a răspuns tata, asa cum vroiai să faci, ai fi distrus într-o clipă tot ce ai realizat până acum.

- Imposibil!, i-am replicat eu. Nu e o noutate pentru nimeni că Daniela e foarte săracă.

- Tocmai asta e, mi-a spus tata, că e foarte săracă. Respingându-i cadoul, i-ai fi dat de înteles nu doar că o consideri săracă, asa cum o stie toată lumea, ci că o crezi prea săracă să poti primi ceva de la ea. Gândeste-te cât de jignită s-ar fi simtit, în fond, Daniela nu e decât un copil!

Întoarcerea la Bucuresti

A trebuit să recunosc că tata avea dreptate si că fusesem la un pas să distrug printr-o vorbă necugetată, ceea ce obtinusem cu multă muncă si strădanie. În cele din urmă, munca si strădania mi-au fost răsplătite: la sfârsitul primului trimestru de scoală, Daniela făcuse progrese mari la învătătură, având medii peste opt la toate materiile. Se încheiase scoala, se apropiau sărbătorile de iarnă si o atmosferă festivă se simtea peste tot. Eram si eu bucuroasă că voi petrece trei săptămâni de vacanta acasă, mă pregăteam grăbită, de plecare. Mi-am luat la revedere de la Daniela pe 15 decembrie, după ultima oră de curs, urându-ne toate cele bune pentru Crăciunul si Anul Nou ce băteau la usă. M-am urcat apoi în masină si am plecat spre Bucuresti, fără să stiu că după vacanta de iarnă nu aveam să mai revin în acea comună si că era ultima dată când o mai vedeam pe eleva mea. La câteva zile după aceea, au urmat evenimentele din decembrie 1989, iar la începutul lui 1990 mi-am găsit un loc de muncă în Bucuresti, ca traducător, astfel că experienta mea pedagogică de un trimestru a fost dată uitării.

Totusi, Daniela nu m-a dat uitării. Am primit scrisori de la ea, în care aceasta mă ruga să mă întorc în comuna lor, la scoală. „Domnisoara profesoară”, îmi scria ea, „poate vă răzgânditi si veniti până la urmă, aici. Acum avem o altă doamnă profesoară la română, dar dacă dumneavoastră vă hotărâti să vă înapoiati, sunt sigură că ea vă va ceda locul. Domnisoara profesoară, vă rog, veniti înapoi!”, îmi spunea Daniela, si nu mă îndoiam că rândurile ei fuseseră asternute cu lacrimi pe hârtie. „Vă rog mult”, continua ea, „dacă vă întoarceti, să îmi aduceti si mie, dacă nu vă mai sunt de folos dumneavoastră, blugii si pardesiul cu care erati îmbrăcată atunci când v-am cunoscut. Vreau să mă vadă toti că le port, să stie că nu m-ati părăsit. Si dacă se poate, vă rog mult să îmi aduceti si o păpusă, eu n-am avut niciodată o păpusă si nici nu vă imaginati cât de mult îmi doresc să am una.”

Întrebări rămase fără răspuns

O întelegeam pe Daniela, îi pricepeam durerea, supărarea, dezamăgirea, frustrarea si chiar furia de a fi fost din nou, abandonată de cineva drag. Aceasta spera, în zadar însă, că eu voi fi iarăsi alături de ea. Cu gândul la Daniela si ajutată de mama, am făcut un pachet mare, în care am pus tot ce îmi ceruse fosta mea elevă si chiar mult mai mult decât atât. Printre haine, am strecurat în acel colet si o scrisoare, în care îi explicam acesteia de ce nu aveam să mai revin la scoala unde ea învăta, încercând, atât cât îmi stătea în putintă, să îi îndulcesc amarul, să o fac să privească spre viitor, să îi pun în suflet o fărâmă de sperantă. Am încurajat-o pe Daniela, în epistola mea, să învete bine în continuare, să ia note mari, să se poarte frumos, ba i-am sugerat chiar, că ar putea deveni si ea cândva, profesoară de română. Corespondenta mea cu Daniela a mai durat un timp, apoi s-a stins de la sine. Prinsă de tumultul vietii, având noi obligatii si preocupări, încercând să mă adaptez într-o societate în permanentă prefacere, cum era cea de după 1989, am lăsat undeva în urmă si apoi tot mai în urmă, amicitia mea cu Daniela.

Nici din partea ei nu au mai sosit vesti si mă gândeam că poate, aceasta s-a împăcat cu situatia, acceptând faptul că eu nu voi mai reveni la acea scoală ce fusese primul meu loc de muncă. Nu stiu dacă lucrurile s-au simplificat astfel, dacă a fost acesta un fel mai usor de a spune că nimic nu durează etern, de a recunoaste că mă tem de despărtiri, alegând de aceea, o cale ocolită pentru a rupe o relatie. Este adevărat că nu m-am putut opri, uneori, să mă gândesc, ce s-o fi ales de Daniela, dacă a urmat mai departe la scoală, dacă si-a făcut o familie, dacă a devenit mamă? Întrebările acestea nu si-au găsit încă răspunsul, rămânând de aceea, ca o îndepărtare de mersul firesc si neînsemnat al vietii, ca o contradictie precisă între deznădejde si sperantă. Privind înapoi acum, peste ani, simt că din tot ce am trăit atunci, mai dăinuie doar nostalgiile certe ale unor amintiri frumoase, tesute într-o succesiune egală si simplă: zile aurii, într-o toamnă de poveste, o fetită cu chip de păpusă, păr saten si ochi albastri si un nume: Daniela.







Corina Diamanta Lupu     8/13/2012


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian