Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Fragment din noul roman - Lunga vamă

Capitolul 1

Soneria sună ca o tinichea bătută de vânt. Maria Mălai Mare deschise uşa larg cât să primească în casă pe toti locatarii blocului, pe toti cumetri ei de la Fârtănesti „Unde dracu’ i as băga, că în garsoniera asta abia încape un chisior de om! Ei! să vrei numai cum spunea mama, să vrei si ai cum spunea tata!...”
Auzi atunci, în usă, în prag, în lumina ochilor ei:
– Cumătră, cumătru’ e acasă?
– Nu vezi, nu i!
Costică, Costică Ciumf îsi alungi ochii prin ea, în garsoniera cu mirosuri amestecate; de tocănită si de lesie, cu miros de muscată si murături. Văzu ce stia demult: o cameră, o singură cameră, cu paturi în fiecare perete, cu o masă vesnică între ele, simti ce căuta, bucătăria cu tuică galbenă de la Slivna, în stânga Mariei, cu closete si sape, în dreapta ei.
– Da’, unde i? Că aveam o vorbă cu el, îsi clipi Costică ochii, ca să si mai tragă sufletul în gânduri, în pofte, în rădăcini de păcat neînfăptuit încă.
Un vizor se roti pe un ochi, în usa de peste holul strâmt ce i separa garsoniera Mariei de garsoniera „mahalagioaicei” de Gherghina, de garsoniera Gherghinei Viezure. O rază de soare plină de cerneală de sepii si meduze, îl înteapă în coaste pe Costică, apoi într un omoplat, în ceafă, după cum dincolo, între soare si ochiul de sticlă care privea afară, se aseza un om, după cum vesnic între lumină si întuneric se află un om.
Costică simti o durere în frunte, ca o privire necunoscută ce i apăsa carnea trupului, ca o lumină fărâmitată în sânge, fiindcă ochii Mariei treceau prin el: Doamne ce ochi are cumătra’, fiindcă buzele Mariei rânjeau: Doamne ce dinti are femeia asta!, peste el, peste sărmana lui teastă, dominată de sânii ei, de furcile claviculelor ei bărbătesti.
Maria uită de ochii trasi prin vizor ai diavolitei de Gherghina si îi făcu loc lui Ciumf să intre, să i mângâie trupul urias, pe burtă, pe fustă, pe gânduri necurate.
– Intră, intră, Costică, suspină ea, mieună ea, ca o preacurată, ca o cumătră devotată unui cumătru sfânt.
Costică uită de bărbătia lui când scăpă de umbra femeii pe sub care trecuse, si, hrănindu se din acelasi gând pe care l purtase de la garsoniera lui aici, vorbi.
– Cumătră Marie, dă mi sapa matale.
– Sapa? Ai venit pentru sapă? se nemultumi ea.
– Da, că m a obligat presedintele să i prăsesc grădina de jos, de jos în sus, până la blocul T.
– Da, de când Pastili mă si te obligă el să i tai iarba din geam?
– Ei, seful e sef! De copita calului si de ochii sefului...
– Dă l în…
– Nu mă pun eu rău cu dracu’, cumătră, că mă codoseste la militie când mai fur un pui de broască de la Avicola, că mă dă pe listă la securitate când ascult bancuri cu Ceausescu si Vocea Americii…
– Ăsta i fost puscărias…
– Da, da’ a semnat cu dracu’, de codos, de informator, altfel cum ar fi presedinte?
– La mine, s a dat acu un an, când voi erati la pescuit, tu cu Mălai al meu, cu Gheorghe al meu.
Costică se învineti de tăcere. Stia el ce stia. Vorbise prea mult împotriva presedintelui. O bănuia demult pe cumătra, de „dragoste ascunsă”, de păcatul împerecherii pe ascuns cu Mânăscurtă – presedintele. Si, ca să nu si trădeze bănuielile, ca să nu si mai întunece, încăruntească gândurile, îi tinu isonul.
– Ei, cumătră, asa i cu femeile frumoase, le caută toti! Uite, Gherghina mea, cât îi ea de urâtă, îi a mea si numai a mea.
– Ehei, ălea urâte, când scapă la bărbat se răzbună pe toată mironoseala lor de o viată!
– Asa o fi, da’ a mea nu.
– Nu băga mâna în foc, cumetre, nu… N o băga nici de ar fi călugărită!
– A mea e sfântă, cumătră Marie, a mea e sfânta plozilor ei. Eu, eu…
Tocmai în clipa când „eu” se repeta, căutându si o copulatie verbală, adverbială, atributivă, soneria se desprinse din tocul usii de la intrare, sonoră prin casă, dureroasă pe timpane, surdă în tâmple. „Ciu fu le te! Ciu fu le te!...” si, tot asa, sunetele căutau în prisma plină de paturi, apoi la masă, ochi de om, mutenie de om – să se ascundă, trup de om să se reverbereze.
– Asta i Gherghina! opri soneria, să se vaite peste ea, Maria, cumătra Maria. Se ridică de la masa cu trei taburete si călători „Doamne, e gheboasă cumătra!” gheboasă cumătra!” spre singura usă a garsonierei. Antreul „dormitorului sufragerie” se lăti pe soldurile legănate ale femeii călătoare spre fântâna sunetelor sferice. Lumina din apus o împingea în esofagul acestui spatiu plămân cu o singură fereastră, zidit de la început, pe om nemiscat, ca un sicriu de beton, ca un cavou suspendat pe lume.
Maria lui Mălai Gheorghe înfruntă întunericul strâmt al holului, cu bucătărie si veceu la vedere si, în sfârsit, opri ciocănitoarea soneriei, deschizând usa larg afară.
– Ce i? Cine i? se răsti ea mai întâi la deschiderea usii.
– Eu, eu, cumătră, se auzi în canatul usii o voce pe moarte, un glas de femeie copil. Costică se îndreptă de sale din masa de unde asculta si vedea.
– A, tu? De ce n ai intrat, că usa era descuiată. Suni ca o nebună, suni de…
– Credeam că nu esti acasă, se fâstâci pitica, femeia gămălie de chibrit, din holul neoxigenat al etajului.
– Atunci de ce mai sunai?… Hai, intră, intră odată, că mi iese tocănita afară!…
Vizorul usii vecine clipi des, ca un obturator electronic al unei camere de luat vederi.
– … si le fac poftă celor care stau ascunsi după usi.
Era într adevăr, mică femeia oaspete că, asezată spre lumina singurei ferestre din „odaia” garsonierei, îi ajungea Mariei Mălai până la sâni, până la subsori, asa cum se rotea; ca un fus într o furcă de lână, ca un fus în mâinile unei împletitoare de lumină.
– A, esti la cumătra! Parcă, la presedinte…
Costică, prins de urâta lui dragă în fata cumetrei Maria, se înrosi, se fâstâci, gângurind:
– …sapa, de la cumătra…
– Da, noi n avem la bască una? …
– Păi, s a rupt din coadă ieri, când…
– Mă, tu ai venit să bei tuică de dimineată, înainte de ora nouă? Ai uitat cum ne cere tovarăsu’, tovarăsu’ Ceaus…
– Eu, Gherghină?
– Păi, nu vezi?
Costică se scutură. Îsi întinse privirea prastie pe masă si, într adevăr, descoperi paharele. Atunci, când îsi ciuli nările să le miroase, se auzi Maria:
– Am înteles, Gherghino, am înteles, bată te norocul! Mă duc după tărie. Dispăru în bucătărie. Băgă mâna sub perdeaua de pe stinghiile dulapului raft. Cu degetele palmei drepte, apucă o sticlă din câte erau acolo: „Asta i, că i mai fierbinte!”, gândi Maria, „Asta i, că i mai subtire în gât!”. Sticla era o femeie adormită în picioare de un sticlar într un cuptor de nisip topit.
– Ce frumoasă e, cumătră! exclamă Gherghina, văzând o pe Maria.
– Ce frumoasă e cumătra! îi scăpă lui Costică o laudă pe gâtul uscat.
– Costică!? ridică vocea Gherghina, cât să pară geloasă, cât să fie stăpână pe bărbatul ei. Văzu cum mărul din gâtul bărbatului ei se ridică sub barbă si înghiti în sec, în locul lui, odată cu el, tăcând.
„Gâl! Gâl! Gâl!” se răsturnă femeia de sticlă în paharele mari, gata să i plesnească ochii de strânsoare, de tăria duhorii tuicii împrăstiate în aer.
– Prună? întrebă Costică.
– Mere? întrebă si Gherghina.
– Eu cred că i din prune si mere…
– Din măr, se face vin…
– Poate, dacă i putrezit mai tare…
– Otet, nu tuică…
– Asa o fi cumătră, că esti de acolo, din tara prunelor fierte în cazan. Asa o fi…
– Păi, da, că toti se pricep la băut, nu la cules, nu la pus pomi! Acolo, la noi, nu era om fără pom…
– Ce vorbesti, cumătră Marie?
– Aici săditi plopi si iar plopi. Nici un cais, nici o cireasă, ca să suie un plod în ele, ca să cadă un mosneag din ele.
– Ba, e unu, dar nu mai are decât un brat.
– Ce?
– Un măr…
– Un măr? Unde?
– În grădina lui A…, lui A… Uite, c am uitat! se încruntă în sine Costică.
– Da, da, am auzit o si eu pe Cristina când a venit în casă, plină de flori pe mâini: „Am găsit un măr, mamă, în grădină la A…”, cum dracu’ i o fi spus?
– O fi la presedinte, în grădină, îi ajută să si amintească Maria. Si, ca să i oprească, să i odihnească acolo în popasul gândurilor lor, asupra mărului înflorit, îi încurajă: Beti, beti o gură!
Costică întinse mâna cel dintâi după pahar.
– Vezi, ca i să tai fasolea sefului!…
– Si spuneai că nu mai are mărul decât un brat, Costică? îi tăie dojana Gherghinii, Maria cumătra, femeia gazdă a unor fini porniti pe ceartă. Schimbase vorba, înlăturând din conversatia lor, din sfada lor, cuvântul sef, imaginea presedintelui de care trupul ei era legat, cea din care minciuna măstii ei de femeie sfântă se hrănea continuu.
– Un brat cumătră, ca bratul lui… si tăcu verde, verde albastru, cu tăria tuicii de Slivna în nas, în ochi, în obraji, cu tăria tuicii pe buze.
– Si, dacă îl tai, ne pune la întretinere de două ori…
– Taci Gherghină! se răsti cumătra Maria la fina ei, ca aceasta să nu mai pomenească numele „păcatului” ei, să nu i înalte chipul acestuia în piedestalele gândurilor ei la el.
Viclenia Gherghinei de a si duce vorbele spre acelasi om, care se afla adânc sădit în inima cumetrei Maria, se atâta. Nu se stie ce va fi ajuns mărturisită, trădată, această viclenie, de n ar fi fost tulburată mocnirea ei, pe cei prezenti, de o neasteptată însiruire de pasi, de afară, de pasi cutit înăuntru.
Usa, singura usă a garsonierei, trosni parcă într un punct al asezării ei verticale, rabatabile, culisante.
– S a întors, în sfârsit, sări Maria să si explice bubuitura nevăzută.
Apoi o cârja hârscâi întunericul slinos din holul de dincolo, din ochii mintii lor, de aici, care priveau spre usă.
– Unde Dumnezeu’ mă ti esti?… se auzi, un cuvânt lung de om, o înjurătură de ciudă a celui „stiut si nevăzut”.
– Săracu’ de cumătru! exclamă Costică, fix în ochii lui fără pleoape, fix în asteptare. Maria nu se clinti nici ea din tamburetul cu trei picioare si, indiferentă, obisnuită cu scenariul ce avea să urmeze, se rezemă cu privirea de Gherghina, vorbindu i parcă fără vorbe: „Ce să i faci? Asta i viata mea, viata lui.”
– Fir ar al dracului de combinat! murmură Costică, fix din nou în murmurare, în gânduri îndepărtate.
În sfârsit, zgomotele frecării lemnului de lemn amutiră în oftatul usii deschise.
– Fă, sări si tine!… îl văzură toti cuvântând pe omul prins în pârghii, în cârje, în scripeti mufati.
Maria Ciufulete privi oarecum uimită de aparitia fantomei bărbatului ei, de îndârjirea lui să între în garsonieră. Se înăltă din taburet ca să l întâmpine dreaptă, ca o femeie mamă, ca o femeie infirmieră într un „leagăn” de copii infirmi.
– Hai, nu l mai striga pe Dumnezeu în calea ta! îl potoli ea, apucându i cârja care deschise usa, care si făcuse loc să între înaintea lui în casă.
– A, voi sunteti! îi văzu Gheorghe, pe fini, cu o exclamatie.
– Noi, cumetre! răspunseră în cor Costică si Gherghina, ca doi copii gemeni.
Gheorghe Mălai Mare fără o cârjă rămase nemiscat, într un picior, în cealaltă cârjă, descumpănit de nemiscare.
– Dă mi, fă, cârja! se răsti el la „muierea” lui, gata de ceartă, gata să l înjure din nou pe Dumnezeul cu care o căutase în întunericul din hol, ca să i se deschidă usa aici, ca să fie aici stăpân martir al înfătisării lui.
Schiopătă, schilodă garsoniera, încă doi pasi, spre pat. Se opri lângă masa lor. Luă un pahar la întâmplare, din câte erau acolo si, cu bratul stâng, cel viu, rezemat în subsoară de cârjă, aruncă tăria pe gât ca pe o licoare otrăvită.
– Noroc, mă! îl privi Gheorghe pe Costică, printre dintii lungiti pe crestetul mesei, peste toti de acolo.
– No… încercă să răspundă Costică cumătrului Gheorghe, supraetajat lui în cârjă, în lemn de stejar fiert.
„Doamne, mi a căzut în brate! Doamne ce moale e omul de lemn, cumătru’ Gheorghe Mălai Mare, după o gură de prune fierte la cazan!”
– Costică, Costică, moare cumătru! se auzi Gherghina lui, văitându se peste el, pe el, îmbrătisat fără voie de căderea lui Gheorghe în bratele lui.
– Doamne, ce alb e! sopti Costică asezându l, cu Gherghina lui, în patul cel mai apropiat.
Gheorghe, cumătru Mălai Mare, privea fix pe toti deodată. Gheorghe fără cârjă, plutea peste lume, eliberat de scripeti si pârghii, de puncte de sprijin aspatiale. Un ultim oftat îi tremură nemiscarea trupului, toracelui crispat.
– Adă cumătră lumânarea! striga nebună Gherghina, cu un băt de chibrit aprins pe gura lui Gheorghe cel nemiscat, cu ochii înlăcrimati de spaima mortii din jurul ei.
Maria venea calmă, cu o lumânare mare în mâini, aprinsă parcă pentru ea, pentru păcatele ei fată de el, iluminată ca o stâncă de albul încă viu al mortii bărbatului ei.
Garsoniera se scufundă în nemiscarea celor care înconjurau patul mortului fără cârje. Atunci când linistea era aproape perfectă, pentru înăltarea sufletului în ceruri, soneria melită desprinderea de trup a sufletului sărmanului Gheorghe.
– Ce vrei? se auzi cumătra Maria, răstindu se în usă, la Gherghina Viezure, la vecina ei din spatele vizorului vesnic deschis.
– Dă mi si mie strecurătoarea.
– Nu pot, fa!
– Da’, de ce soro?
– A murit Gheorghe.
– Săracu’, săracu’! Lasă că viu altă dată, că viu după ce o veni popa să l vadă, să i cânte, să l poarte afară, în lume.






Ioan Toderita    7/22/2012


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian